Premiere la Compania “Tompa Miklós” a Naționalului din Târgu Mureș

1.Efigia lui Ibsen

Nora este cel de-al treilea spectacol cu o mare scriere a lui Henrik Ibsen pe care îl montează la Compania Tompa Miklós  a Teatrului Național din Târgu Mureș regizorul Keresztes Attila. El vine după cele cu Hedda Gabler și Un dușman al poporului.

Nu știu în ce măsură  pasiunea directorului de scenă pentru literatura dramatică a scriitorului norveg a fost influențată de vizitele relativ frecvente în România , prilejuite de invitațiile la felurite festivaluri  ale lui Thomas Ostermeier și ale montărilor lui absolut  senzaționale. Ostermeier este nu doar un expert în punerea în scenă a pieselor autorului Norei, ci și un teoretician al acestora. A se vedea în acest sens eseurile lui din volumul Teatrul și frica, apărut cu câțiva ani în urmă la editura Nemira. Știu însă cum nu se poate mai sigur că Keresztes Attila a ținut, în cel puțin două rânduri, să își arate în felul lui propriu admirația pentru creatorul Norei. Astfel, în montarea lui cu Hedda Gabler, portretul generalului ce inspira sfârșitul frumos al fiicei sale se confunda cu cel al lui Ibsen (în cronica scrisă atunci îndrăzneam să spun că ideea mi se părea cel puțin discutabilă) , spectacolul de acum cu Nora începe și se încheie cu momente relativ lungi în cursul cărora protagonista privește, în sunet de muzică clasică germană, efigia dramaturgului.

Determinat, poate, și de restricțiile de toate felurile impuse instituțiilor de spectacol de pandemie, Keresztes Attila a optat pentru o reprezentare concentrată și fără pauză a capodoperei ibseniene. Și, la fel ca în anterioarele spectacole cu Hedda și Un dușman al poporului, povestea este extrasă din cadrele specifice secolului al XIX lea. Avem de-a face însă cu o contemporaneizare bine cumpănită, total deparazitată de agresivități circumstanțiale.

Regizorul i-a solicitat semnatarei  decorului- Szöke Zsuzsi- să elaboreze scenic un edificiu aseptic. Totul e alb în casa viitorului director de bancă Torvald Helmer (piesele de mobilier, lumina rece), albe sunt și costumele purtate și de el, și de soția lui ca și de cei trei copiii ai lor. Celelalte personaje- Kristine Linde, doctorul Rank, Krogstad și copiii acestuia, doica Anna-Marie poartă costume în culori închise. Le-a creat Jeremiás Bianca Imelda. Iar dacă Nora realizează, la sfârșit, că puritatea aceea a fost doar una falsă, afișată, de fațadă, mincinoasă, atât de pragmaticul, de amoralul Torvald crede că toată încurcătura s-ar fi rezolvat imediat ce, convins de Kristine Linde, Krogstad decide să renunțe și la șantaj, și la acuzații. Torvald se autoiluzionează cu ideea că s-ar putea reveni fără probleme la viața dinainte, rece, monotonă. Monotonia aceasta este remarcabil sugerată de muzica de scenă creată de Boros Csaba.  Torvald s-ar complace pe mai departe într-o viață cvasi-extirpată de sentimente. Semnificativ mi se pare detaliul că în nici un moment al spectacolului, Torvald nu își îmbrățișează soția. Ea este doar un element de decor, un simbol al respectabilității, al normelor sociale. O păpușă. În scena în care măștile cad (iar căderea se petrece imediat după momentul carnavalului, atunci când și Nora, și Torvald sunt încă parțial mascați, amoralitatea lui Torvald se metamorfozează în imoralitate. De fapt, devine cum nu se poate mai clar că nu mai există nici o diferență între Torvald și Krogstad. Și unul, și celălalt își folosește copiii ca instrument de șantaj. Scena aceasta, poate nițeluș cam lungă, este învestită cu dublă misiune. Ea arată ce se ascunde dincolo de mască, dar și de ce Ibsen și-a numit piesa nu doar Nora, ci și Casa cu păpuși.

Nagy Dorottya elaborează o Nora cu nerv, complexă, în plină evoluție. Actrița se dovedește capabilă să realizeze trecerea de la o Noră relativ frivolă, încântată de gândul că promovarea pe scara socială a lui Torvald îi va permite o viață fără griji, fără restricții la capitolul cheltuieli, la Nora reflexivă, sensibilă, realistă, ce, sub impactul evenimentelor, realizează eșecul vieții sale. Eșec explicat prin falsul în care aceasta a fost trăită. Bokor Barna mi s-a părut un bun interpret al lui Torvald. Rece, calculat, preocupat numai de sine și de tirania formei. De respectarea unor reguli tiranice de conduită, fapt ce, într-o societate înghețată, îi condiționează promovarea, adică parvenirea. O Kristine Linde marcată de nefericirile vieții, însă umană, sensibilă, altruistă conturează cu talent Kádar Noémi, Bartha László Zsolt  este un Krogstad foarte apropiat de celebrul Uriah Heep al lui Dickens. Câteva apariții notabile are Biró József în rolul și trist, și caraghios, și tragi-comic al doctorului Rank, își face conștiincios datoria Biluska Annamária. Sunt riguros încadrați ansamblului copiii Jeremiás Hanna, Toth Ferenczi Hanna, Toth Ferenczi Ágota, respectiv Timár Milán Péter, Kostyák Péter, Kostyák Benedek.

Și iată, ce să vezi?, nici nu am ajuns să public cronica la Nora și aflu că la Teatrul Național din Târgu Mureș- Trupa Tompa Miklós- Keresztes Attila pune în scenă un al patrulea spectacol Ibsen.

Teatrul Național din Târgu Mureș- Compania Tompa Miklós

NORA de Henrik Ibsen

Regia: Keresztes Attila

Dramaturgia: Szabó Réka

Decoruri:  Szöke Zsuzsi

Costume: Jeremiás Bianca Imelda

Compozitor muzică de scenă: Boros Csaba

Cu: Bokor Barna (Torvald), Nagy Dorottya (Nora), Biró József (Dr. Rank), Kádar Noémi (Kristine Linde),Bartha László Zsolt (Krogstad), Biluska Annamária (Anna-Marie), Jeremiás Hanna, Toth Ferenczi Hanna, Toth Frenczi Ágota (Copiii familiei Helmer), Timár Milán Péter, Kostyák Péter, Kostyák Benedek (Copiii lui Krogstad) 

2.Un spectacol viu

Nu s-au înhămat deloc la o treabă ușoară nici autorii scenariului dramatic  – Kornél Laboda, Bálint Barcsai, Balázs Benö Fehér și Ádám Fekete-, nici regizorul spectacolului Iarbă roșie- Balázs Benö Fehér- intrat de relativ puțină vreme în repertoriul Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș. Pentru simplul motiv că nu e tocmai de colea să transpui pe scenă una dintre cele mai enigmatice cărți ale lui Boris Vian.

Apărută în 1950, cartea a pus la vremea respectivă în încurcătură criticii literari care nu prea au știut cum să o categorisească. Au văzut în ea fie un roman, fie o nuvelă,  dacă nu cumva chiar o povestire filosofică în descendența celor pe care le scria în secolul al XVIII lea Voltaire. Au fost exegeți ce au asemănat romanul ( hai, totuși, să-i spunem astfel) Iarbă roșie chiar cu Alice în Țara minunilor. Aceasta fiindcă și în Iarbă roșie ne întâlnim cu o mașinărie ce ar permite un dus-întors pe scara timpului. Scriere și absurdă, și realistă, și poetică, și, mai ales, polemică ce pune la îndoială totul.  De la sinceritatea iubirii omenești și rostul căsătoriei, la imposibilitatea fericirii și autenticitatea credinței, de la instituția familiei la rolul și utilitatea inventării a tot felul de aparate sau mașinării-minune precum aceea la care lucrează de ani buni de zile Wolf, neglijându-și astfel soția. Dar mai presus de toate Iarbă roșie  ia în răspăr psihanaliza lui Freud care mai mult strică decât ajută atunci când ar fi chemată să își dovedească utilitatea în vindecarea lui Saphir Lazuli, asistentul inventatorului.   Tânărul ce suferă de ceea ce până la Freud se chema melancolie, iar de la el încolo, depresie.  

Să mai spuneam că Iarbă roșie apărea într-un moment în care Noul roman de abia stătea  să înceapă și în care Sartre, vorbitorul de serviciu (cel ce avea să fie satirizat de Vian în Spuma zilelor) făcea legea. Dar și în care tocmai se desăvârșeau pregătirile în vederea reprezentării primei piese franțuzești a lui Ionesco – La cantatrice chauve.

Absurdoid și deopotrivă mostră de umor negru (un umor negru care, din păcate, în traducerea de-a dreptul mizerabilă în limba română a textului de spectacol, o traducere mustind de dezacorduri, de cuvinte schimonosite, de fraze șchioape, ininteligibile,  totul reprezentând o mostră a lucrului fărcut de mântuială), Iarbă roșie înseamnă un text relevant pentru felul de a fi al lui Boris Vian. Cel care, spunea într-un poem devenit celebru că nu ar dori să crape, înainte de a cunoaște bucuriile și plăcerile morții (“Je voudrais pas crever avant de connaître les plaisirs et les joies de la mort”).

Slavă Domnului că spectacolul regizat de Balázs Benö Fehér nu seamănă defel cu sus-menționata traducere.  Nu face el gaură în cer, nu e nici pe departe o revoluție în arta teatrului,  însă e viu, profesionist, dinamic. Și regia, și decorul- îl semnează  Jenny Horváth- înving mulțumitor și limitările, și servituțile impuse de reprezentarea în Sala Studio. Suntem când acasă la Wolf și Lil, când la Primărie, când la Biserică, când undeva în aer liber. Realismul se amestecă cu fantasticul sau oniricul, dezabuzarea cu visatul cu ochii deschiși, depresia lui Saphir Lazuli este eficient contrapunctată de momentele de entuziasm ale lui Wolf. Și ele la rândul lor contrapunctate de contradicțiile sufletești ce macină ele însele personajul.  Se joacă și pe scenă, și în sală, iar publicul dă nenumărate semne  că acceptă parteneriatul cu actorii. Mai toți tineri.

E plin de energie Balázs Varga, interpretul lui Wolf (e vorba însă despre o energie nuanțată, actorul știind să evite evoluțiile monocorde și monotonia), e trist și melancolic atât cât e nevoie  László Zsolt Bartha (Saphir Lazului), fac giumbușlucuri  și imprimă o binevenită notă veselă și Csaba László (Dupont), și  Gallo Ernö (distribuit în mai multe roluri), amândoi cunoscuți ca fiind componenți de bază ai trupei de limbă maghiară de la Târgu Mureș, au delicatețea necesară și Noémi Kádár (Lil) și Fruszina Szabó (Fulavril). Vorbe bune merită și ceilalți componenți ai distribuției (László Rózsa, Oszkár Meszesi, Botond Kovács, Boró Gölner, Viktória Renczés, Dóra Karsai). Și compozitorul muzicii de scenă -Levente Bencisk-  care creează o muzică de comentariu, și interpretul ei live, Zeno Apostolache Kiss.

Teatrul Național din Târgu Mureș-  Compania Tompa Miklós

IARBĂ ROȘIE-scenariu dramatic după romanul lui Boris Vian  de Kornél Laboda, Bálint Barcsai, Balázs Benö Fehér și Ádám Fekete

Dramaturgia: Bálint Barcsai

Regia: Balázs Benö Fehér

Scenografia: Jenny Horváth

Compozitor: Levente Bencisk

Cu:

Balázs Varga (Wolf), Noémi Kádár (Lil Bors), László Zsolt Bartha (Saphir Lazuli) Fruszina Szabó (Folavril), Csaba László (Senatorul Dupont) Ernö Galló (Primarul , Preotul, Piko, Un mecanic) și László Rózsa, Oszkár Meszesi, Botond Kovács, Boró Gölner, Viktória Renczés, Dóra Karsai  

Pianist: Zeno Apostolache Kiss