autori: Agon Demjaha, Adriana Cupcea
În Balcani se pot distinge două tipuri de comunități istorice musulmane, care se suprapun cazurilor României și Kosovo. Pe de o parte sunt comunitățile vorbitoare de limbă turcă din Balcanii de Est formate în principal în urma procesului de colonizare turcă, care a avut loc în perioada otomană a regiunii. Pe de altă parte sunt comunitățile din Balcanii de Vest, în cazul cărora convertirea la religia islamică a fost factorul dominant în formarea lor. Acestea și-au păstrat limbile vorbite în perioada pre-otomană, cum este spre exemplu cazul albanezilor.
Mica comunitate istorică musulmană sunnită din regiunea Dobrogei se încadrează în prima categorie. Conform recensământului din 2011 aceasta cuprinde vorbitori de limbi turcice: 27. 698 de turci și 20. 282 de tătari, dintr-un total de 64. 337 musulmani, care trăiesc în România. Prezența turcilor și tătarilor musulmani în această zonă datează din secolul al XIII-lea, comunitățile devenind mai puternice în contextul colonizării turcești și a migrației tătarilor dinspre Crimeea, în perioada otomană a Dobrogei.
Kosovo, în schimb, se încadrează în ambele categorii, având o mică comunitate turcă musulmană sunnită de aproximativ 18.000 de persoane, formată printr-un proces de colonizare turcească similar cu cel din România. Conform recensământului din 2011, primul realizat după declarația de independență din 2008, 93% din populația totală de 1,810, 366 de persoane era formată din punct de vedere etnic din albanezi, care au devenit musulmani printr-un fenomen de convertire în masă. Acest fenomen se presupune că a avut loc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în secolul XVIII-lea. În prezent, atât Kosovo, cât și România sunt republici constituționale laice cu structuri religioase diferite. Kosovo este un stat cu o populație majoritară musulmană în proporție de 95%, în timp ce România este un stat cu o majoritate creștin-ortodoxă de 86,45% și cu o populație musulmană redusă numeric, reprezentând 0,34% din întreaga populație.
După căderea regimului comunist din România în 1989 și dezmembrarea Iugoslaviei, în 1991, islamul din Balcani a devenit un câmp major de reconectare între comunitățile musulmane locale și comunitățile musulmane din afară. În același timp, a devenit un punct de reconectare între islamul tradițional – un islam înrădăcinat în condiția locală a trecutului comunităților musulmane din Balcani – și prezența tot mai mare a islamului transnațional. Acesta din urmă este definit ca un spațiu public global de dezbatere normativă, în care normele și practicile islamului sunt negociate și redefinite dincolo de granițele naționale și care implică o multitudine de discursuri, ideologii, indivizi și actori colectivi, rețele și legături.
Printre prezențele transnaționale în Balcani s-au numărat diferite organizații islamice neguvernamentale (ONG-uri) – un nume generic care acoperă organizații caritabile care nu erau neapărat neguvernamentale – originare din țările arabe din Golf. Identitatea acelor ONG-uri prezente în comunitatea musulmană din Dobrogea imediat după 1990 este extrem de greu de stabilit. Pe baza interviurilor și a presei din acea perioadă, putem identifica în regiune organizații internaționale precum Liga Mondială Musulmană cu sediul în Arabia Saudită, alături de misionari Bahai, religie monoteistă cu rădăcini șiite, avându-și în prezent locația centrală în Israel.
În Kosovo, prezența ONG-urilor islamice a fost influențată de apartenența Albaniei în 1992 la Organizația Cooperării Islamice, formată din 57 de state membre care are ca obiectiv reprezentarea și protejarea intereselor lumii islamice. Acest fapt a facilitat accesul, prin acordarea vizelor, a diferite structuri din lumea arabă. Imediat după încheierea războiului din Kosovo (1998-1999) un număr mare de organizații de ajutor și ONG-uri din statele din Golf, unele dintre ele care au activat anterior în Albania și Bosnia, și-au înființat filiale în Kosovo. Chiar dacă nu există o tradiție șiită sau o minoritate religioasă șiită în Kosovo, unele organizații șiite au activat sau au funcționat aici pentru a promova propria lor versiune a islamului și pentru a spori influența iraniană în regiune.
În paralel cu aceste prezențe islamice care au încercat să se impună în plan local, Turcia a început să contracareze aceste influențe pentru a menține caracterul islamului local, tradițional, sunnit hanefit. Turcia s-a bazat în mare parte pe Diyanet (Președenția Afacerilor Religioase), care și-a inițiat primele proiecte în România la începutul anilor 1990, iar în Kosovo, imediat după războiul din 1998-1999. În aceste etape de început, acestea s-au concentrat în principal pe reconstrucția moscheilor, atât în România, cât și în Kosovo. Acest mod de abordare a comunităților a luat forma unei strânse cooperări cu conducerile oficiale musulmane din Kosovo și România, Comunitatea Islamică din Kosovo (Bashkësia Islame e Kosovës), respectiv Muftiatul Cultului Musulman, care au devenit principalii actori locali împuterniciți de prezența religioasă a Turciei în cele două ţări. Legăturile istorice cu statul turc au favorizat abordarea celor două conduceri religioase islamice, de către Turcia. Aceste legături s-au bazat pe o istorie, limbă, cultură și religie comune de cinci secole. La fel ca majoritatea covârșitoare a musulmanilor din Balcani, musulmanii din Kosovo ( albanezi, bosniaci, turci, romi) și turcii și tătarii musulmani din regiunea Dobrogei aparțin zonei culturale otomano-turce, caracterizată de școala de jurisprudență (madhab) hanefită, care este parte a moștenirii otomane întrucât a fost școala juridică oficială, urmată în cadrul Imperiului Otoman. Această tradiție culturală otomană de lungă durată a devenit o parte importantă a discursului de politică externă a Turciei, însoțind prezența din ce în ce mai activă a Turciei în fostele teritorii otomane după 1990. În această perioadă, islamul moderat al Turciei a devenit un instrument soft power important în politica externă a Turciei.
Prezențele transnaționale islamice în zonă au fost favorizate de situația post-Război Rece a regiunii, care s-a caracterizat prin crize politice și economice profunde și funcționarea deficitară a aparatelor de stat. În Kosovo, imediat după Războiul din 1998-1999, nivelul sărăciei și al corupției a fost foarte ridicat, iar sistemul educațional era complet dezorganizat. Toate aceste condiții socio-economice generale au însemnat resurse umane și materiale insuficiente pentru reconstrucția comunităților religioase, atât în Kosovo, cât și în România și au motivat interacțiuni externe atât ale membrilor comunităților, cât și ale elitelor religioase. Mai exact aspecte ca lipsa posibilităților locale de pregătire teologică islamică, lipsa capacităților organizatorice de a face pelerinajul la Mecca (una dintre cele mai importante obligații religioase pentru musulmani), au reprezentat oportunități de interacțiune între comunitățile locale și actorii islamici transnaționali. Aceste organizații religioase, umanitare, încă de la începutul activității lor în Kosovo și România, ca și în toți Balcanii de altfel, au acționat încercând să acopere mai întâi nevoile materiale, dar și încercând să umple golul creat în practica religioasă islamică în perioada comunistă. Astfel, ONG-urile au început să desfășoare activități de răspândire a învățăturii islamice prin publicarea, traducerea și donațiile de literatură religioasă, organizarea de cursuri de religie islamică, de limbă arabă, de citire a Coranului, prin deschiderea de internate destinate copiilor proveniți din familii cu o situație materială precară. În Kosovo, după război s-au implicat în reconstrucția caselor, spitalelor și a școlilor care fuseseră distruse în timpul războiului și au construit noi moschei pentru comunități. O altă metodă de abordare a fost prin ofertele de a trimite tineri să studieze teologia islamică în diferite țări ale lumii arabe. Bursele teologice au fost oferite prin intermediul ONG-urilor internaționale, în Turcia, dar și în state din Orientul Mijlociu precum Iordania, Siria și Egipt sau Arabia Saudită.
Imamii din România care au fost formați în țările arabe în anii 1990 au devenit reprezentanți sau lideri ai diferitelor ONG-uri islamice. Treptat între aceștia și Muftiatul Cultului Musulman a avut loc o distanțare marcată de acuzații reciproce. Pe de o parte, reprezentanții ONG-urilor au acuzat elita religioasă locală de practicarea și transmiterea unor inovații și obiceiurile culturale locale, ca spre exemplu pomenile morților sau participarea la anumite sărbători religioase nemusulmane, considerate o abatere de la religia islamică pură. Pe de altă parte, Muftiatul a răspuns prin sesizarea autorităților române cu privire la răspândirea învățăturilor islamice fundamentaliste prin predici și publicații religioase și a menționat pericolul infuzării islamului local cu idei radicale.
În Kosovo, tinerii imami formați în Orientul Mijlociu după război au fost plasați în moscheile ONG-urilor urbane și rurale din Kosovo, unde au predicat versiunea islamului, specifică țărilor în care au fost instruiți. Acest lucru a fost considerat de către elita religioasă locală și oficiali ca fiind diferit de islamul tradițional din Kosovo. Dacă în România vorbim de câțiva imami din rândul comunităților turcă și tătară din Dobrogea, numărul în Kosovo a fost mult mai mare, tinerii provenind din toate categoriile sociale și acoperind toate etniile de religie islamică, ca albanezi, turci, bosniaci.
În Kosovo reprezentanții acestui segment au devenit imami în moschei din localități marcante precum Gjilan, Besiana sau în capitala Pristina. Rapoartele oficiale și ziarele subliniau că acest fapt are un impact inevitabil asupra principiilor islamului tradițional local, deoarece există deja o confruntare clar definită între liderii religioși mai în vârstă și o generație tânără de imami formați în țările din Orientul Mijlociu. O investigație a publicației Balkan Insight din 2012 a arătat că din 155 de moschei noi, construite începând cu 1999 prin diverse canale de finanțare, mai mult de 100 au fost ridicate ilegal. Imamii și oficialii moderați din Kosovo descriu aceste moschei ca pe o strategie deliberată, pe termen lung a țărilor din Orientul Mijlociu de a remodela islamul, nu numai în Kosovo, ci și în alte state. Ei îi percep pe noii imami pregătiți în Orientul Mijlociu ca o bază pentru ca islamul radical să câștige teren în Kosovo și ca un factor influent în creșterea extremismului violent de inspirație religioasă. Unul din argumentele lor este că peste 300 de cetățeni kosovari s-au alăturat Statului Islamic ca luptători străini în Irak și Siria, din 2012.
Trăsătura comună a celor două cazuri, Kosovo și România, este că aparținând zonei cultural-religioase otomano-turce, practicarea islamului sunnit hanefit, varietate susținută de autoritățile române și kosovare ca moderată, adaptată specificului local, rămâne o bază atât pentru relațiile relaţiile româno-turce, cât și pentru cele kosovaro-turce. Cele două state preferă influența turcă asupra islamului lor local față de alte influențe externe, pe care le consideră străine și radicale.
Studiul a fost realizat ca parte a unei cercetări mai largi susținute de Kosovo Foundation for Open Society, în contextul programului Kosovo Research and Analysis Fellowship.
Agon Demjaha este profesor asociat de științe politice și relații internaționale la Universitatea Tetovo. Anterior a fost Ambasador al Republicii Macedonia în Suedia și consilier în Ministerul Afacerilor Externe și în Ministerul pentru Dezvoltare Economică din Republica Kosovo.
Adriana Cupcea este cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj-Napoca. Interesele sale de cercetare se concentrează asupra musulmanilor din Balcani, în special asupra celor din România și abordează construcția identităților moderne, imaginea celuilalt și relația dintre imaginea de sine și alteritate. Din 2020 este raportor pentru România la Yearbook of Muslims in Europe. Este co-autoare a cărții The Image of the Ottoman in the Romanian History Textbooks from Romania and Bosnia Herzegovina in the post-communist period, publicată în 2015, la Isis Press, Istanbul.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
O vedere de ansamblu si o constatare a realitatii, partiale, a Islamului in aceasta parte de lume.
Se uita un element esential: populatia musulmana (albanezi in majoritate) din Kosovo reprezinta efectul unui interes material (partial fortat) din vremea stapanirii otomane, pe cand cea din Dobrogea este efectul vointei si convingerilor dobandite cu mult timp inainte de sec. XIII.
In timpul imperiului otoman, turcii (ca si rusii in imperiul lor) au avut un program activ de deznaționalizare, in special in Balcani. Aveau chiar un minister al deznaționalizarii. Albanezii din Albania si Kosovo, sârbii din Bosnia s-au convenit din oportunism, unii din aceștia ajungând de la simpli arnăuți in Principate la viziri in Istanbul sau mari bei la Cairo. Grecii, deși au stat sub turci un timp mai îndelungat, nu s-au convertit.
Ceea ce nu reliefează acest articol este prezenta in anii 1990 a milițiilor islamice in Balcani, in special a celor din Iran. Lideri ai comunităților musulmane din Balcani au fost la pregătire (inclusiv militara) in Iran. Iranul a trimis arme si membri ai Gărzii Republicane in Bosnia care au luptat acolo in timpul războiului civil. La fel au facut si saudiții. Pakistanul a trimis arme si consilieri militari. Multe alte tari islamice au trimis luptători in Balcani (inclusiv mujahedini reciclați din Afganistan). Unii au rămas in Bosnia.
PS
O mică rectificare. Grecii au stat sub turci cam la fel de mult ca si albanezii, intrând in imperiul otoman si devenind independenți înaintea celor din urma. Convertirea la Islam a albanezilor a avut loc însa cu mult înaintea independentei Greciei.
Mi-amintesc că la începutul anilor 90, sosiseră în Mangalia niște personaje cu bărbi, ciudat îmbrăcate pentru moda din oraș la vremea respectivă. Purtau veșminte specifice celor din zona Golfului, după cum aveam să îmi dau seama mai târziu. Prima mea reacție la vederea acestor indivizi a fost de un oarece șoc dar și de un sentiment prevestitor de ceva neplăcut. Nu mi se părea bună chestia asta pentru că bănuiam că va aduce schimbări într-un oraș mic care nu era obișnuit cu străini, mai ales de acest fel.
Nu mult timp după această apariție, am început să aud niște sunete aducand a rugăciuni în arabă, transmise din difuzoare instalate pe minaretul geamiei (moscheii) din oraș. Populația musulmană a orașului era turcofonă (turci și tătari), foarte integrată în țesutul social românesc. Nu știu dacă marea lor majoritate înțelegeau arabă.
Rugăciunile erau difuzate de câteva ori pe zi, dar cel mai neplăcut era seara, pe la 9, dacă îmi amintesc bine, căci se auzeau destul de puternic în centrul orașului.
Of, Doamne! Ce inseamna ignoranța! Pai Coranul e in limba arabă si pentru turcii, si malayezienii musulmani, si pentru orice alta nationalitate. Nu are legatura cu cat sunt de bine integrati. Rugaciunea e in arabă pentru musulmanii de orice etnie si nationalitate. Faptul ca nu le era permis in perioada comunista si ca dvs. i-ati observat abia dupa ’90…. asta tine de cultura generala.
Dobrogea era la inceputul secolului trecut majoritar musulmana si nu sunt cunoscute situatii in care sa nu fi fost înțelegere din cauza religiei. Deci nici musulmanii nu se arata deranjati de slujbele la microfon/portavoce ale crestinilor, si nici crestinii de ale musulmanilor. Nu inteleg de ce vi se pare „deranjant” si de ce corelati cu venirea nu stiu cui. Toti imamii sunt din comunitatea bastinasa, iar traditiile de sute de ani sunt cele care primeaza. Incetati cu rasismul sau atitudinea islamofoba. Nu e loc pentru asa ceva in Romania.