Data de 17 decembrie are o semnificație deosebită pentru Orientul Mijlociu și Nordul Africii la fel cum are și pentru România. În ambele cazuri aceasta marchează începutul unei schimbări și mai mult decât atât, furia populației în raport cu regimurile dictatoriale. Dacă în România schimbarea de regim s-a produs rapid, însă nu fără incidente și regretabile pierderi de vieți omenești, în Orientul Mijlociu situația dezastruoasă persistă zece ani mai târziu, la fel cum persistă și speranța într-un viitor mai bun și mai prosper. Pe 17 decembrie 2010, în orașul tunisian Sidi Bouzid, un tânăr vânzător stradal pe nume Mohammed Bouazizi își dă foc în fața unei secții de poliție după ce forțele de ordine îi confiscă bunurile, din vânzarea cărora își întreținea întreaga familie, pe motiv că acesta nu avea autorizație pentru desfășurarea activităților comerciale, autorizație pentru care aplicase de nenumărate ori. Nimeni nu se aștepta la acel moment ca gestul lui Bouazizi să producă un fenomen de o asemenea amploare, cunoscut de atunci sub numele de “Primăvara Arabă,” însă numărul celora care se identificau cu situația tânărului tunisian era imens.
Șocați și înfuriați de cele întâmplate în Sidi Bouzid, zeci de mii de tunisieni ies pe străzile din capitala Tunis în zilele următoare, protestând împotriva condițiilor de trai inumane. Demonstrațiile iau amploare și cuprind întreaga țară, transformându-se rapid din vociferări referitoare la lipsa locurilor de muncă și veniturile scăzute, în scandări de lozinci anti-guvernamentale și anti-regim. Cazul lui Mohammed Bouazizi a stârnit furie și curaj, iar în decurs de două luni protestele și valul de contestare a regimurilor autoritare s-au răspândit în absolut toate țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord, din Algeria până în Yemen.
Protestele au provocat schimbări majore în multe dintre țările regiunii. Aceste schimbări au fost mai mult sau mai puțin pozitive. Dacă în state precum Tunisia, Libia, Egipt sau Yemen mișcările anti-guvernamentale au dus la schimbări de regim, în altele precum Siria acestea au dus la un război civil sângeros care a luat viețile a sute de mii de oameni și a provocat milioane de refugiați după ce regimul lui Bașar al-Assad a răspuns violent la protestele pașnice care îi contestau regimul dictatorial. O a treia categorie ar fi cea a monarhiilor unde schimbările au fost foarte nesemnificative (aproape inexistente) și a căror situație o voi aborda probabil într-un articol viitor. După zece ani de la izbucnirea protestelor, Orientul Mijlociu și Nordul Africii nu par să fie într-un trend ascendent către democratizare, ci din contră par să se adâncească din ce în ce mai mult în haos și conflicte.
Ce s-a întâmplat în ultimii zece ani?
În deceniul care a trecut de la izbucnirea fenomenului ce avea să rămână cunoscut sub denumirea de “Primăvara Arabă,” Orientul Mijlociu a trecut fără doar și poate prin nenumărate momente de cumpănă și trenduri descendente pe graficul stabilității și evoluției către dezideratul mișcărilor de protest, și anume democrația. Răsturnarea de la putere a regimului lui Muammar Qadhafi în Libia, cu sprijinul intervenției militare a coaliției conduse de NATO în 2011 a dus la un continuu șir de războaie civile în alternanță cu perioade caracterizate de acorduri fragile de încetare a ostilităților între taberele rivale. În Egipt, ceea ce părea a fi o victorie a mișcărilor de protest prin alegerea democratică a președintelui Mohammed Morsi din partea Frăției Musulmane s-a dovedit a fi o iluzie distrusă un an mai târziu de lovitura de stat militară condusă de actualul dictator Abd al-Fattah al-Sisi pe atunci ministru al apărării.
În Siria, armata, la ordinele regimului al-Assad, a răspuns extrem de violent și disproporționat la adresa protestatarilor pașnici care contestau legitimitatea liderului de la Damasc, lucru ce a dus la un război civil sângeros și a transformat Siria într-un loc de competiție al marilor puteri globale și al grupărilor extremiste. Irakul a căzut din nou în război civil începând cu 2013 odată cu debutul insurgenței grupării Stat Islamic care a reușit să pună stăpânire pe largi bucăți de teritoriu atât în Irak cât și în Siria. În Yemen, Ali Abdullah Saleh demisionează în februarie 2012, după 22 de ani în funcție. Însă țara avea să fie înghițită de un război civil provocat de intervenția militară a coaliției conduse de Arabia Saudită în 2015 și care a dat naștere celei mai grave crize umanitare din lume.
Fără îndoială, Orientul Mijlociu și Nordul Africii au trecut prin momente de cumpănă în ultimii zece ani care nici măcar nu se apropie de dorințele populațiilor, care au ieșit în stradă începând de la finalul anului 2010, precum demnitate, respectarea drepturilor omului și democrație. Războaie civile, crize umanitare, răsturnări de regim, asasinate, încălcări grave ale drepturilor omului, toate au făcut obiectul imaginii Orientului Mijlociu în ultimul deceniu. Sunt foarte puține evenimente pozitive demne de menționat. Printre acestea putem da ca și exemplu cazul Tunisiei care, spre deosebire de toate celelalte state din regiune, după răsturnarea de la putere a longevivului dictator Zine al-Abidine Ben Ali a cunoscut o perioadă de evoluție și tranziție spre democrație, însă această creștere s-a diminuat în ultimii ani atingând chiar un nivel de stagnare în ceea ce privește procesul de democratizare și reformă economică. Populația din sudul țării este izolată, iar rata șomajului a fost într-o aproape continuă creștere din 2014 încoace, atingând 16% anul acesta. Există în continuare o semnificativă parte din rândul tunisienilor care trăiește în sărăcie, în timp ce conducerea țării se luptă cu greutățile pandemiei și alte amenințări precum fundamentalismul islamic.
Din motive mai complexe, monarhiile din regiune au ieșit în evidență prin capacitatea acestora de a calma spiritele încinse în rândul populației făcând concesii minore. Însă faptul că cetățenii acestor țări au încetat să conteste public regimurile nu înseamnă că nemulțumirile au dispărut sau că nivelul de trai s-a îmbunătățit semnificativ. Dacă privim la monarhiile din Peninsula Arabică, protestele au fost aproape inexistente, cu excepția notabilă a Bahrainului unde o coaliție de state membre ale Consiliului de Cooperare a Golfului a intervenit militar pentru a calma populația. Însă situația drepturilor omului, care implicit afectează condițiile de trai dincolo de partea financiară, a rămas aproape neschimbată. În Arabia Saudită, prințul încoronat Mohammed bin Salman pare să aibă intenția de a îmbunătăți această chestiune, dar să lăudăm o evoluție precum acordarea dreptului de a conduce femeilor în timp ce chestiuni fundamentale precum libertatea de exprimare sunt constant suprimate, uneori chiar prin crime odioase precum uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi în consulatul saudit din Istanbul în 2018 ar fi o eroare gravă.
În Iordania, populația a fost calmată printr-o serie de reforme minore și de fațadă. Regele Abdullah al II-lea l-a concediat pe primul ministru de la acea vreme Samir Zaid al-Rifai și a creat un comitet regal de revizuire a constituției care a propus schimbări în fiecare dintre cele 42 de articole, însă nicio modificare majoră. Condițiile de trai s-au înrăutățit constant, atingând apogeul anul acesta, în timp ce țara a schimbat șapte prim-miniștrii în decurs de zece ani, niciunul dintre ei implementând reforme reale care să producă o îmbunătățire semnificativă a nivelului de trai al populației. Iordania rămâne în prezent în mare parte dependentă de ajutor extern și importuri și reprezintă un teren arid pentru investiții străine.
Rezultate pozitive
Dacă Primăvara Arabă a produs o schimbare majoră atunci aceasta a fost în modul de organizare al mișcărilor de protest. Tinerii din Orientul Mijlociu au înțeles și au profitat de pe urma capacității rețelelor de socializare de a uni oameni din toate colțurile țării și regiunii în spatele unor deziderate comune și puterea acestora de a transcende granițele și a influența mișcări similare la mii de kilometri distanță. Desigur, rețele precum Facebook sau Twitter au jucat un rol imens în țări precum Egipt sau Tunisia, unde nivelul de utilizare a internetului a fost mult mai ridicat decât în alte țări precum Yemen. În ciuda eforturilor autorităților de a bloca accesul la internet, tinerii au găsit modalități de a ocoli aceste încercări de a-i reduce la tăcere și au creat zeci de mii de pagini cu scopul de a organiza proteste și a atrage atenția asupra faptelor comise de regimurile dictatoriale.
Mai mult decât atât, presa și jurnalismul independente au câștigat foarte mult teren în anii scurși de la izbucnirea Primăverii Arabe. În ciuda încercărilor constante de a reduce la tăcere vocile independente care atrag atenția asupra problemelor reale din țările regiunii și critică deschis politicile regimurilor, de multe ori cu prețul libertății și chiar al vieții, materialele produse de jurnaliști neafiliați vreunui concern mass-media național joacă un rol vital în informarea și educarea cetățenilor. Înainte de 2011 acest lucru era imposibil. Ideea existenței unor platforme independente ar fi fost suprimată automat de autoritățile statului. Cu toate că trendul democratizării este descendent, vizibilitatea și importanța pe care aceste medii independente le-au câștigat și cultivat din 2011 încoace fac reducerea lor la tăcere mult mai dificilă pentru orice regim autoritar comparativ cu perioada de dinaintea Primăverii Arabe.
Un alt rezultat pozitiv al acestui moment istoric a fost depășirea fricilor atât de bine și adânc sedimentate în mentalul colectiv. Eforturile regimurilor autoritare de a ține sub control populația prin instaurarea fricii și terorii de brațul lung al forțelor de securitate internă și de a induce supunerea față de regim prin propagandă și teorii ale conspirației au dat roade multe decenii. Însă în 2010-2011 milioane de oameni au reușit să depășească aceste frici și să conteste public regimul autoritar sub care duceau o viață gri, fără oportunități, fără drepturi și libertăți, și cu un nivel de trai scăzut. Rețelele de social media au arătat tinerilor că se poate altfel, iar amploarea protestelor a luat prin surprindere întreaga lume, în timp ce mediatizarea lor în toate colțurile lumii a făcut represiunea foarte dificilă. Desigur, nu acesta a fost cazul în Siria, spre exemplu, dar rezultatul este catastrofal.
Așadar, îmbunătățirea modului în care protestatarii se organizează în spatele unor deziderate comune și faptul că Primăvara Arabă a reprezentat un moment în care oamenii au reușit să-și depășească fricile și să se întoarcă într-un număr imens împotriva dictatorilor vor influența fără doar și poate succesul viitoarelor demonstrații. Un exemplu foarte bun în acest sens este revoluția din Sudan din 2019 unde milioane de oameni au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva deciziei longevivului lider autoritar Omar al-Bashir de a candida pentru încă un mandat în 2020. Demonstrațiile au dus la răsturnarea de la putere a lui al-Bashir în aprilie anul trecut printr-o lovitură de stat militară, însă transferul puterii către un guvern civil s-a realizat în decurs de doar câteva luni. Mai mult decât atât, Sudanul a început un proces de justiție de tranziție demarând un proces referitor la lovitura de stat prin care Omar al-Bashir a venit la putere în 1989 și dându-și acordul de a-l preda Curții Penale Internaționale unde va fi judecat pentru crime împotriva umanității în Darfur.
Concluzie
În concluzie, la zece ani de la izbucnirea protestelor cunoscute acum sub numele de “Primăvara Arabă,” Orientul Mijlociu și Africa de Nord arată, probabil, mai rău ca niciodată. Războaiele civile din Libia, Siria și Yemen par să nu aibă vreu sfârșit în viitorul apropiat și continuă să ia vieți omenești și să producă refugiați. Noul regim din Egipt, condus de Abd al-Fattah al-Sisi recurge la violență mai des decât precedenții dictatori, iar spațiul de contestare se restrânge văzând cu ochii în timp ce legitimitatea sa scade tot mai mult pe zi ce trece. Inabilitatea liderilor din țări precum Liban sau chiar Tunisia, în general văzută drept un succes al Primăverii Arabe, de a oferi populației servicii de bază precum electricitate sau apă potabilă indică lipsa evoluției sau a unei schimbări majore din 2011 încoace. Sărăcia este în creștere, marea corupție atinge cote imense, iar orizonturile tinerilor sunt din ce în ce mai restrânse. Eșecul liderilor din ultimii zece ani este demonstrat de recentele proteste din țări precum Algeria, Sudan, Irak și Liban, care nu au cunoscut proteste masive în 2011, dar a căror cerințe sunt aceleași și după zece ani: fie îmbunătățirea condițiilor de trai, fie o schimbare de sistem.
Însă în tot acest peisaj complex, așteptările lumii de la fenomenul Primăverii Arabe sunt mult prea mari. Au ratat Orientul Mijlociu și Nordul Africii în 2011 oportunitatea de a produce o schimbare din temelii a sistemelor de guvernare și de a se seta pe linia demoratizării? Poate. Însă din multitudinea de probleme cu care se confruntă regiunea, un aspect crucial este de multe ori ignorat, și anume influența puterilor regionale și globale de la Statele Unite și Israel, până la Rusia, Iran, Turcia, Arabia Saudită și China. Siria este în prezent câmpul de luptă dintre toate cele menționate mai sus, plus grupări extremiste. Yemenul a devenit loc de confruntare între Arabia Saudită și Iran. În Libia, puterile regionale susțin militar diferite părți implicate în conflict. Israelul continuă ocupația ilegală de teritorii palestiniene prin extinderea settlement-urilor și menținerea blocadei asupra Fâșiei Gaza în timp ce unele puteri occidentale flirtează cu noii dictatori sub diferite pretexte, oferindu-le legitimitate și undă verde înspre și mai multe încălcări ale drepturilor omului.
În ultimii zece ani, implicarea puterilor regionale și globale în chestiunile Orientului Mijlociu și Nordului Africii a fost mai evidentă și mai intensă ca niciodată. Din păcate, de cele mai multe ori, această implicare a fost mai degrabă distructivă decât constructivă și a implicat armament în valoare de zeci de miliarde de dolari utilizat în Yemen producând nu de puține ori victime în rândul populației civile și sprijin necondiționat pentru lideri precum Abd al-Fattah al-Sisi în Egipt, Benjamin Netanyahu în Israel sau Mohammed bin Salman în Arabia Saudită, ignorând, deliberat sau nu, situația îngrijorătoare de la sol. Aceste modalități de a exercita influență nu vor face altceva decât să înrăutățească situația și să prevină schimbări și reforme reale și benefice provenite de la baza societății, deoarece alimentează și uneori legitimează situația curentă.
Cu toate acestea, nu putem blama puterile vestice pentru tot răul din Orientul Mijlociu deoarece pe lângă acestea avem grupări islamiste și multe alte formațiuni care influențează, mai mult sau mai puțin, liderii regiunii și deciziile acestora. Deși liderii autoritari au fost orice dar nu democrați, au înțeles un lucru vital despre democrație. Și anume că este nevoie de mult mai mult decât de alegeri pentru ca aceasta să funcționeze. Cetățeni informați, un set comun de reguli și credința în faptul că divergențele în chestiuni ce țin de politică nu reprezintă un pericol existențial la adresa regimului sunt elemente aproape inexistene în orice țară din regiune, în timp ce teoriile conspirației precum “Statele Unite au pus Frăția Musulmană la conducerea Egiptului” sau “Statul Islamic este creația Statelor Unite și a Israelului” sunt tot mai prezente în discuțiile din viața de zi cu zi a cetățenilor de rând, la fel cum se menține încă foarte prezentă simpatia pentru diverși lideri autoritari precum Gamal Abd al-Nasser sau Saddam Hussein. În același timp, la zece ani de la izbucnirea Primăverii Arabe, se menține și speranța și dorința unei vieți mai bune, dar pentru ca acest lucru să se întâmple în viitor este nevoie de timp și sprijin pentru reforme reale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Cu toate acestea, nu putem blama puterile vestice pentru tot răul din Orientul Mijlociu …”
Pentru raul in care traiesc (rau dupa parerea Dvs., s-ar putea ca pentru ei sa nu fie asa de rau) trebuie sa-i blamati pe cei in cauza. Sa ne amintim ca dupa caderea lui Mubarak populatia i-a ales la conducere pe islamisti. Acelasi fel de a judeca lucrurile, aceeasi obsesie de a arunca vina pe altii. Eu unul sunt satul sa vad cum oamenii sunt nemultumiti dar nu vor sa schimbe nimic, dupa care afli ca de vina e, de regula, UE-ul ca nu da…. si ne impune…
Sunt in dilema: care-i raul cal mai mic, un dictator arab sau o miscare Islamica,fie ea sunn
ita ori shiita ? Hmm. No brainer.
1.La 10 ani de la izbucnirea Primaverii Arabe, se mentine speranta unei vieti mai bune, dar pentru ca acest lucru sa se intimple este nevoie de timp si ,,sprijin pentru reformele reale”!
Care sint REFORMELE REALE, nu spune nici o lucrare stiintifica economica, analist politic sau economic!
Ce este REFORMA reala, care sa asigure o viata mai buna?
Reforma politica inseamna democratizarea vietii publice, reforma economica presupune constructia/existenta unui model de dezvoltare economica-industriala si agricola rapida, iar reforma sociala este de rezultat, constind in imbunatatirea nivelului de trai, ca urmare a celor doua, fie doar a reformei economice!
Continutul notiunii de ,,reformare economica” si metodele/tehnicile de realizare practica n-au putut fi identifuicate de economistii rusi ai lui Gorbaciov din 1977 pina in 1989 cind sistemul comunist a sucombat economic.Vaicaralile lui Putin conform carora „dezintegrarea URSS a fost o catastrofa economica / politica”” este nesustenabila, deoarece reformarea s-a dovedit imposibila fara dezmembrarea URSS in care tarile componente nu puteau sa caute si identifice metode si tehnici de reformare, care cel putin partial au depasit stagnarea gorbaciovista sovietica dupa disparitia URSS!
In zona monarhiilor, dictaturilor militare ori religuioase arabe nu poate fi vorba de reforme politice si de altfel ele nu sint fundamentale pentru dezvoltarea economica si industriala!In aceste tari nu exista nici macar penuria de resurse financiare care sa sustina ,,reformarea” economica, catre industrializare si iesirea din formatul monoindustrial energetic!Unele au pus la ,,bataie” pentru industrialuizare sute de miliarde de dolari pentru un proces dificil si de durata, dar in lipsa oricarei ,,viziuni si proiect de schimbare/reformare economica”!
Aceeasi dilema privind ceeace inseamna si cum se realizeaza REFORMA/RESTRUCTURAREA ECONOMICA bintuie Estul postcomunist, care a cunoscut doar o dezvoltare modesta in 3 decenii, comparativ cu ,,tigrii asiatici”, unicele tari care (prin exceptie) stapinesc (in mod ,,aplicat fara a fi teoretizat) – ,,REFORMA dezvoltarii economice rapide”!
2.Lipsa cererii pe piata economica-stiintifica a unui nou model de dezvoltare economica rapida, a unui ,,proiect de tara” capabil sa o realizeze, face ca cercetarea economica teoretica sa nu iasa din domeniul micro sii macroeconomiei modelului economic bugetar pasiv mondial si european.
Cercetarile stiintifice asupra problematicii dezvoltarii economice-industriale rapide n-au depasit stadiul identificarii ,,rolului fundamental al institutiilor in dezvoltarea economica” (Incotro se indreapta tarile postcomnuniste?,D.Daianuu. 2000), a rolului institutiilor capitalismului in dezvoltare ca libertatea, piata, contractul, etc.(Cosmin Marinescu, curs universitar ASE Bucuresti, 2005), al esecului ,,noului institutionalism” in constructia liberalismului romanesc functional (Dezbaterea Liberala din 2009 organizata de Valeriu Stoica si marii filosofi liberali romani), etc.
Economistii romani n-au raspuns cu nimic la ,,Programul National de Competitivitate 2015 -2020″, constatat ca esuat de catre colectivul INACO prin Raportul din noiembrie 2019.Nici macar lucarea academica ,,Reindustrializarea Romaniei – Politici si Strategii” din 2010 n-a avut ca rezultat constructia unui NOU MODEL DE DEZVOLTARE ECONOMICA, industriala, in locul celui BUGETAR consumatorist care a condus la criza de azi, accentuata doar de criza epidemica!In consecinta, strategismul teoretic (care a depasit numarul de 65 de strategii economice si bugetare nationale) domina fara apel cercetarea economica, ca SUROGATE de ,,proiecte nationale”!
Programul economic al partidelor coalitiei de guvernare nu cuprind nimic despre dezvoltarea industriala, ca PROCES DE reindustrializare!In consecinta nici programul comun de GUVERNARE nu va spune nimic despre dezvoltarea industriala rapida si ajungerea din urma a tarilor dezvoltate.Stagnarea economica si industriala ramine stabila si cu noul guvern Liberal!
Atunci despre ce REFORMARE economica nationala poate fi vorba!
Vom vedea zilele viitoare daca am dreptate, dupa ce ingredientele ,,reformarii economice” vor fi prezente in programul economic al P.M. Citu – Johaniss…
Titlul trebuia sa fie 17 ani de la startul primaverilor arabe. Asa zisele primaveri arabe au debutat in 2003 cu aventura militara a lui Bush Junior in Iraq, tara pe care dvs evitati n-o mentionati in acest articol destul de superficial.
Din pacate liderii care au organizat aceste exporturi de revolutii in tarile arabe habar n-aveau despre cultura acestor tari o dovedeste un simplu exemplu: la Tunis, tara cea mai avansata din cele in care s-a incercat democratizarea, primarita orasului, membra a unui partid islamist progresist a votat impotriva dobandirii de catre femei a dreptului de mostenire (intr-o familie numai fii aveau drept de mostenire).
Ca unii mari promotori ai democratiie au avut si alte interese o dovedeste astazi situatia penibila a lui Sarkozy care se lupta sa nu fie pus la parnaie pentru zecile de milioane de dolari pe care Qaddafi i le-ar fi injectat in campania electorala din 2007. Exista marturii ca serviciul secret francez a fost foarte rapid in a captura in 2011 documente de la Tripoli care ar fi putut sa-l incrimineze pe Sarkozy.
La Cairo revolutia s-a incheiat cu o lovitura de stat: practic a fost inlocuit un dictator batran educat la Moscova, dar devenit dupa 1979 pro-american, cu unul mai tanar si la fel de sangeros, educat la West Point. Judecand dupa speranta de viata din Egipt acesta ar putea sa stea si el 30 ani la putere. Ca mareslul el-Sisi tine in puscarie jurnalisti fara vreun motiv clar nu pare sa deranjeze pe cei care promovau pana ieri democratizarea tarilor arabe.
Si acum cateva fraze despre revolta „pasnica” din Siria. Tare as vrea sa stiu daca autorul crede ca in 2011 revolutionarii sirieni au cumparat arme grele de la Souk-urile din Damasc sau Aleppo. Bashir este un dictator singeros. dar experienta recenta a probat in mod clar ca aceste tari nu pot functiona in democratie. Iar la Damasc, cu toate relele evidente ale regimului, nu sunt decapitati oamenii in piata publica sau se taie mainile ca la Riyadh, de unde au plecat banii si armele pentru revolutia pasnica din Siria.
Aventura militara a rusilor in Afganistan, dar si alte exporturi de revolutii mai recente, arata ca democratia trebuie sa creasca organic, daca terenul este sterp exportul esueaza sau rezulta in falsa democratie.
Nu pot sa nu citez aici intelepciuea perena a textului din Evanghelia dupa Matei
3. ….a ieşit semănătorul să semene.
4. Şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat.
5. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult şi îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc;
6. Iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arşiţă şi, neavând rădăcină, s-au uscat.
7. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut şi le-au înăbuşit.
8. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci, alta treizeci.
Cred ca semanatorii ar trebui sa stie unde sa puna samanta, daca o pun in loc pietros sau intre spini nu da roade. Sa n-o iroseasca si sa nu faca mai mult rau decat bine.
Ha?
Dinatai cu un detaliu de cultura … Prinț încoronat este o traducere nefericita ce dovedeste o ptofunda necunoastere atat a limbii romane cat si a istoriei, a regulilor si conventiilor monarhice samd. Crown Prince (engleza) Kronprinz(germana) inseamna prinț moștenitor …..
Apoi … tare ma „mir” ca persoane presupus inteligente, scolite si mai ales avizate (adica care primesc si informatii mai „confidentiale” ) au putut sa isi inchipuaie ca Fratoa Musulmana ar fi fots solutia pentru „democratizare” …. Mai ales ca aveau in fata rezultatele din Irac (poate ati uitat de Muqtada al-Sadr – clericul cu cca 8000 de luptatori inarmati !Eu nu!) sau „evolutia algeriana” din anii 90 ….
Scuzati ,dar in gnl a fots virba despore „dictatori” laici care au fots rastirnati ca sa fie promovati adeptii Fratiei Musulmane …. Care au distrus TOTUL!
Dea semenea este „ciudat” cum cateva monerhii – extrem de reacyionare si brutale si ele au ramas indemne ! (exceptia Iordaniei … unde monarhul are lgaturi privilegiate cu SUA si Anglia …)
Domnuilor mie personal mi se pare ca atat prostie pe metru patrat este de neconceput! Ori cand prostia devine „sistem” … nu de prostie este vorba ….. Si lucrurile sunt deja vechi .. incep cu alungarea lui Aryamer care totusi era un „progresist” si continua!
Oricum cu „Primavara Araba” SUA au perdut niste ani importanti ! Ma refer la anii in care Dragonul Celst si-a vazut de treburi fara sa fie deranjat!
Europa a avut nevoie de 1000 de ani pentru a iesi de sub ,,papucul” clerului si bisericii, iar acest lucru s-a intimplat abia dupa revolutia industriala, care a impus treptat domnia banului si democratia capitalista!
Starea de inapoiere economica si generala a tarilor arabe conserva dictatura religioasa si feudala, chiar daca petrolul da iluzia bogatiei economice.
Arabia si tarile inapoiate nu pot accede la democratie politica pina cind stadiul de dezvoltare economica si industriala nu impune democratia economica in prima faza, iar apoi pe cea politica.
Tarile dezvoltate au avut si mai au naivitatea de a crede ca democratia politica poate fi exportata si sa fiinteze in feudalismul economic arab…
Articolul incearca sa distraga atentia de la faptul ca USA tocmai au amnistiat un grup de teroristi si criminaki de razboi condamnati la inchisoare pentru faptele respective. Icepand cu Blackwater , unde patron era fratele lui Bush, Jeb.