Fabrica de aparate şi de piese de radio „Philips” Societate Anonimă Română a început să funcţioneze în luna septembrie 1937 la Bucureşti. Naţionalizată la 11 iunie 1948, aceasta a fost comasată cu societăţile „Radiomet” şi „Starck” pentru înfiinţarea de către statul român, la 1 iulie 1948, a fabricii „Radio Popular”. Deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti nu au discutat cu proprietarii străini ai fabricii „Philips” S.A.R. despre despăgubirea lor după naţionalizare, producţia de aparate de radio olandeze în România a încetat şi, până în anul 1958, inclusiv, s-au realizat la Bucureşti radioreceptoare cu tuburi electronice care se bazau pe seturi de părţi componente şi piese importate mai întâi din Uniunea Sovietică, apoi şi din Ungaria (de la uzina „Tungsram”) şi Cehoslovacia.
În anul 1950, la unitatea IV a fabricii „Radio Popular” („Dura”, amplasată în Colentina) a fost pusă în funcţiune secţia de fabricat tuburi electronice (lămpi pentru aparatele de radio). Şase ani mai târziu, aceasta a fost transferată în întregime la unitatea I a aceleaşi fabrici, situată pe strada Baicului din Bucureşti.
Din păcate, din mărturiile orale şi din diferite documente publicate în România, în ultimii 30 de ani, nu rezultă nici o informaţie referitoare la provenienţa tuburilor electronice (cu vid) utilizate pentru realizarea, în perioada 1953-1957, a primului calculator electronic românesc (CIFA-1) la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele şi, la începutul anilor ’60, a „Maşinii Electronice de Calcul – Institutul Politehnic Timişoara” (MECIPT-1) – primul calculator electronic realizat într-o instituţie de învăţământ superior din România. Precizarea provenienţei acelor tuburi a fost omisă inclusiv de autorii unor volume publicate sub egida Academiei Române, a Academiei de Ştiinţe Tehnice din România şi a Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, fără a se explica motivele pentru care au procedat astfel.
Atitudinea inginerilor electronişti şi a informaticienilor români faţă de sursa de provenienţă a tuburilor electronice (cu vid) folosite la primul calculator românesc şi la MECIPT-1 poate să aibă legătură cu iniţierea de către autorităţile de la Moscova a programului internaţional de dezvoltare a cercetărilor în domeniul folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice (1955), cu capacitatea foarte limitată de realizare a tuburilor electronice la fabrica „Radio Popular” în anii ’50, cu fiabilitatea redusă a acestora, cu dorinţa unor autori de a menţiona în lucrările lor doar aspecte pozitive despre profesorul Tudor Tănăsescu şi inginerul Victor Toma (implicaţi, în anii ’50, în dezvoltarea electronicii necesare specialiştilor români din domeniul fizicii nucleare) şi cu excepţionalismul şi protocronismul (care s-au răspândit mult în România, în ultima parte a Războiului Rece).
În analiza noastră trebuie să ţinem cont şi de faptul că, până în anul 1957, nu a existat în România, la nivelul învăţământului superior, o secţie de pregătire în domeniul tehnicii nucleare. Aceasta a fost înfiinţată în acel an la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti şi a avut iniţial doar 10 studenţi.
Un exemplu vechi de ignorare publică a ajutorului extern acordat României în acei ani – părţi componente şi seturi de piese electronice şi electrice livrate de uzine sovietice, cehoslovace şi ungare pentru montarea la Bucureşti a unor modele de aparate de radio – este declaraţia din anul 1964 a inginerului Dumitru Felician Lăzăroiu, director al fabricii „Radio Popular” în perioada 1958-1964: „Au existat de asemenea preocupări şi în domeniul maşinilor analogice. Astfel, în anul 1958 s-a realizat şi s-a pus în funcţiune, de către un colectiv al Academiei generale militare, calculatorul analogic universal CAU-1, iar în cadrul Institutului de energetică al Academiei R.P.R. s-au realizat maşinile analogice MECAN-1 şi MECAN-2. Construcţia calculatorului MECAN-2 a fost încredinţată uzinelor Electronica (deci, în 1960 sau după acel an – nota P. Opriş) – pentru partea electronică a aparatului – şi Întreprinderii de materiale didactice – pentru părţile mecanice ale acestuia. Un rol deosebit în realizarea acestui calculator revine deci Uzinelor Electronica, în cadrul cărora s-a realizat partea electronică a calculatorului folosind posibilităţile oferite de utilajul modern al uzinei – cablaje imprimate (realizate cu ajutorul unei licenţe de fabricaţie cumpărate la sfârşitul anilor ’50 de la compania franceză CSF – nota P. Opriş), condensatoare de volum mic şi înaltă calitate”.
După cum se poate observa, din declaraţia directorului „Uzinelor Electronica” – noul nume al fabricii „Radio Popular”, schimbat la 18 ianuarie 1960 – lipseşte orice fel de referire la cooperarea internaţională care a avut loc pentru importarea şi folosirea a 1500 de tuburi electronice la primul calculator electronic românesc (CIFA-1), respectiv peste 2000 de tuburi electronice pentru calculatorul MECIPT-1. Omiterea pe care o semnalăm a avut loc într-un context politic foarte complicat, autorităţile comuniste din România refuzând în mod repetat propunerile politicienilor de la Moscova referitoare la integrarea economică în lagărul sovietic şi stabilirea de obiective economice pentru fiecare stat comunist european în parte de către o structură supranaţională concepută de sovietici.
Ideea de a deschide o cercetare istorică privind procedeul prin care a fost realizat primul calculator românesc la Institutul de Fizică Atomică poate să fie considerată o blasfemie de către informaticienii români care au dezvoltat un cult faţă de Victor Toma, părintele acelui proiect. Nu este însă pentru prima dată când constatăm că cercetarea istorică diferă faţă de informaţiile din cronografiile şi lucrările hagiografe patetice publicate în ultimii 30 de ani despre apariţia şi evoluţia calculatoarelor în România. Înţelegem sentimentele celor care au participat la acel proiect şi nu punem la îndoială dorinţa acestora de a obţine un rezultat ştiinţific deosebit, însă se poate constata în acelaşi timp faptul că părţile componente şi tuburile electronice ale calculatorului CIFA-1 au fost importate de statul român după ce autorităţile de la Moscova au făcut publică, la 17 ianuarie 1955, intenţia lor de a acorda un ajutor Republicii Populare Chineze, Poloniei, Cehoslovaciei, României şi Republicii Democrate Germane, în scopul construirii de reactoare nucleare ştiinţifice şi de acceleratori de particule elementare în statele respective. În acel moment, calculatorul CIFA-1 era doar într-o fază de concepţie teoretică şi au fost necesari mai mult de doi ani şi jumătate pentru ca inginerul Victor Toma să poată anunţa punerea în funcţiune a acelui instrument de calcul la Institutul de Fizică Atomică. Din păcate, nici măcar data inaugurală nu a fost menţionată public, după anul 1989, de către cei care au participat la proiectul respectiv, sursele consultate până în prezent indicând doar „toamna anului 1957”.
Dacă ne axăm cercetarea pe sursele memorialistice editate, putem constata faptul că existau şi opinii negative privind rezultatele activităţii desfăşurate de Victor Toma la Institutul de Fizică Atomică. De exemplu, proiectanta radioreceptorului S 602 A „Enescu”, ing. Nona Millea, şi-a amintit că directorul Dumitru Felician Lăzăroiu i-ar fi spus în 1961 astfel: „Dacă erai mai isteaţă şi terminai lucrările până la 1 mai (probabil 1961 – nota P. Opriş) uzina [„Electronica”] putea primi Ordinul [Muncii] sau cel puţin „Medalia Muncii”, aşa cum a primit Victor Toma şi colectivul din I.F.A. […] [radioreceptorul] „Enescu” se face în mii de exemplare, e un produs industrializat, iar şcolarizarea în fabricaţia MF (modulaţie în frecvenţă – nota P. Opriş) este esenţială pentru producţia de televizoare pe care o vom începe la anu’, a lui Victor Toma e doar o intenţie… ca la femei, frumoasă, deşteaptă, dar… inutilizabilă (subl.n.)”.
Din constatarea făcută de directorul „Uzinelor Electronica” în anul 1961 şi din informaţiile publicate în diferite lucrări româneşti cu caracter memorialistic rezultă mai multe idei principale:
– realizarea la Institutul de Fizică Atomică a unor calculatoare electronice a avut permanent un caracter artizanal;
– directorul Institutului de Fizică Atomică a încurajat şi a protejat echipa condusă de inginerul Victor Toma. Academicianul Horia Hulubei a înţeles că ideile care se discutau la laboratorul de electronică nucleară, condus de profesorul Tudor Tănăsescu, depăşeau cadrul instituţiei. Pe de altă parte, specialiştii de la I.F.A. aveau nevoie de nişte instrumente de numărare a impulsurilor pentru detectarea radiaţiilor ionizante, precum şi pentru studierea radiaţiilor cosmice. Drept urmare, calculatorul CIFA-1 a fost utilizat la I.F.A. pentru a rezolva rapid un volum mare de calcule numerice;
– au fost alocate fonduri însemnate pentru realizarea de calculatoare la I.F.A. Această chestiune a depins, probabil, şi de relaţia personală a lui Horia Hulubei cu Gheorghe Gaston Marin (preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării şi preşedinte al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară);
– în 1961 Dumitru Lăzăroiu ar fi pus sub semnul întrebării scopul pentru care s-au produs calculatoarele CIFA-1, CIFA-2, CIFA-3 şi CIFA-101 la Institutul de Fizică Atomică. Acesta ştia foarte bine ce anume se fabrica în uzina pe care o conducea şi faptul că trebuia să sprijine echipa condusă de Victor Toma cu tuburi electronice (cu vid) pentru menţinerea în stare de funcţionare a calculatoarelor CIFA-1 şi CIFA-2, precum şi cu cablaje imprimate şi părţi componente pentru alte modele de calculatoare – în cazul în care toate piesele respective nu mai erau importau de către autorităţile române.
În opinia noastră, declaraţiile unor martori oculari pot să ajute la dezvoltarea cercetării istorice, însă există anumite limite. De exemplu, în urmă cu câţiva ani, inginerul electronist Iuliu Ciuc îşi amintea că „IFA se bucura de un regim favorizat în privinţa aprovizionării cu materiale şi componente specializate, care proveneau aproape exclusiv din import. Principala sursă o constituiau ţările zise socialiste (mai bine zis, cele ce formau „lagărul” socialist) dar, odată cu dezvoltarea accelerată a tehnologiei, domeniu în care ţările occidentale aveau o superioritate indiscutabilă, a survenit, pentru electricienii noştri, ca de altfel pentru toată economia noastră, o dificultate majoră: Embargoul asupra produselor de înaltă tehnologie impus de S.U.A. şi respectat de toţi aliaţii şi partenerii lor de afaceri. Pentru procurarea acestor componente, considerate pe bună dreptate de vârf, au fost depuse eforturi deosebite, cu ocolişuri prin intermediari care încălcau embargoul (obţinând un profit substanţial), sau cu colaborarea organelor noastre „specializate”, care se ocupau, prin mijloacele ce le erau specifice, de „achiziţionarea” unor asemenea produse (subl.n.)”.
Deoarece am precizat că există nişte limite în memorialistică, este necesar să reamintim faptul că de la nivelul Diviziei Istoria Ştiinţei – Comitetul Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii din cadrul Academiei Române s-a propagat în ultimii ani ideea că istoria se reduce la rememorarea şi povestirea unor evenimente şi fapte la care au asistat diferite persoane. Deviza lansată public de conducerea diviziei respective (cineva chiar adoră vipuşca la Academia Română) este siderantă: „Istoria adevărată şi relevantă este descrisă de cei care au trăit-o”. Documente, arhive, studii în volume ştiinţifice? Vax Albina! Ochi, urechi şi memorie – doar de atât este nevoie pentru conducerea Academiei Române.
Pentru a explica una dintre greşelile promotorilor pseudoistoriei româneşti, apelăm din nou la mărturia inginerului electronist Iuliu Ciuc: „Institutul de Fizică Atomică (pe scurt: IFA) a apărut ca un institut specializat al Academiei Române în 1952, ca urmare a ridicării Atelierelor Centrale ale Academiei RPR la rangul de institut de cercetare. Iniţial, s-a numit Institutul de Fizică al Academiei dar, urmare a evoluţiei cercetărilor în Fizică pe plan mondial şi a descoperirii şi exploatării zăcămintelor de Uraniu în ţara noastră, a devenit „de Fizică Atomică”. Drept plată pentru cantitatea mare de Uraniu extrasă şi transferată în URSS, am primit un reactor nuclear pentru cercetare de 2000 kW, un ciclotron, aparatură de laborator şi facilităţi de studiu pentru cercetătorii români. În 1957, când am fost angajat la IFA, activitatea de cercetare era în plină desfăşurare. […]
În decursul anilor ’50, când ţara noastră a fost total aservită intereselor Uniunii Sovietice, „marea noastră vecină şi prietenă” ne-a extras, practic, toate resursele de uraniu, dându-ne, în schimb, aşa cum am mai spus, reactorul nuclear, ciclotronul şi suport material pentru edificarea unei cercetări în Fizica Nucleară (subl.n.)”.
În evaluarea grosieră de mai sus a situaţiei politico-ştiinţifice nu s-a ţinut cont de câteva elemente din politica internaţională: „Planul Baruch” (1946), principiul coexistenţei paşnice (1952), proiectul american „Atomi pentru Pace” (1953), campania propagandistică sovietică pe tema armelor atomice (1949-1957), deciziile autorităţilor sovietice privind înfiinţarea şi desfiinţarea societăţii „Sovromquarţit” şi prima conferinţă internaţională privind folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice (Geneva, 1955). În acelaşi timp, schimburile economice dintre România şi Uniunea Sovietică din anii ’50 au fost restrânse de inginerul Iuliu Ciuc la un troc imaginar: minereu de uraniu românesc în schimbul unui reactor nuclear sovietic, a unui ciclotron, pentru aparatură de laborator şi alte facilităţi de studiu. De ce un reactor nuclear şi nu avioane de luptă, artilerie, tancuri, porumb, grâu, uzine pentru realizarea de produse chimice etc.? Cert este faptul că inginerul electronist Iuliu Ciuc era convins că avea dreptate în evaluarea sa (greşită, în opinia noastră) atunci când a trecut la cele sfinte.
Relatarea aceasta ne-a adus aminte de celebrul „laser românesc”, pe care militarii români l-ar fi utilizat în anul 1968 pentru a tăia tancurile sovietice masate la graniţa României, în timpul crizei politico-militare din Cehoslovacia. Arma-minune a lui Nicolae Ceauşescu ar fi fost concepută şi fabricată la … Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Mitologia care a apărut atunci pe tema laserului, pe fondul fricii românilor de a fi invadaţi din nou de armata rusă/sovietică, este prezentă şi în zilele noastre deoarece pentru anumite persoane este mult mai simplu să răspândească informaţii false în reţelele de socializare decât să verifice veridicitatea lor. Pseudoistoria se propagă instantaneu cu ajutorul comunicării on line, iar conducerea Academiei Române poate să se bucure pentru rezultatele pe care le obţine prin „non combat” şi să primească anual felicitări din partea clericilor Bisericii Ortodoxe Române. Aceştia răspândesc din bula lor, în mod conştient sau nu, mesaje de subminare gravă a autorităţii de stat din România – la fel cum procedau propagandiştii sovietici prin intermediul activiştilor Partidului Comunist din România.
„Memorie fără documente”, „Mândru că sunt român” şi „Noi ştim mai bine decât tine” sunt sloganuri care se bazează pe frica ancestrală a românilor faţă de străini şi de străinătate, pe superstiţiile moştenite şi pe complexul de inferioritate căpătat în familie şi necorectat în şcoală. Cu asemenea sloganuri defilează în zilele noastre persoanele impresionate de ideea excepţionalismului românesc şi de evoluţia sa în protocronism (în anii ’70 ai secolului trecut). Pe cealaltă parte a baricadei se manifestă strident adepţii unor idei foarte controversate chiar şi în ţările de origine – cu vârful de lance, „Political correctness”, respins categoric de cealaltă tabără (atitudine normală, în opinia noastră). Este o dispută care aminteşte de dezbaterile dintre flamanzi şi valoni în Belgia şi de cetăţeanul obişnuit care formulează o întrebare firească: „Bine, bine, dar noi, belgienii?”.
În foarte puţinele lucrări în care există informaţii despre primul calculator electronic românesc s-a insistat mult pe tema elitei. Într-adevăr, la Institutul de Fizică Atomică nu ajungea oricine şi una dintre condiţiile pe care cercetătorii trebuiau să le îndeplinească era cunoaşterea unei limbi de circulaţie internaţională. Acest aspect nu a fost un moft al conducerii institutului, ci o necesitate. Personalul implicat în activităţile de cercetare avea datoria să cunoască realizările tehnice din străinătate şi să prezinte propriile rezultate într-o limbă străină, dacă exista o asemenea solicitare. Chiar dacă unor persoane s-ar putea să nu le placă detaliul următor, este normal să precizăm faptul că la Institutul de Fizică Atomică trebuia să fie cunoscută de cercetători în primul rând limba rusă, apoi franceza, engleza şi germana. Şi, deloc surprinzător, autorităţile comuniste de la Bucureşti au început la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut să caute posibilităţi de cooperare cu U.R.S.S., Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Republica Federală Germană, în scopul construirii în România, în prima parte a anilor ’70, a unor reactoare nucleare pentru producerea de energie electrică.
Mai multe documente inedite, existente la Arhivele Naţionale ale S.U.A., ne permit să explicăm pe larg contextul în care Gheorghe Gaston Marin a abordat problema achiziţionării unui reactor nuclear american în luna mai 1964 şi condiţiile pe care comuniştii de la Bucureşti trebuiau să le îndeplinească înainte de a continua discuţiile despre solicitarea lor cu administraţia de la Casa Albă.
După cum se cunoaşte, autorităţile comuniste de la Bucureşti au anunţat la 11 iunie 1948 naţionalizarea celor mai importante mijloace de producţie din ţară. Documentele publicate până în prezent nu dezvăluie dacă ideea respectivă a aparţinut în întregime comuniştilor români sau a fost impusă de autorităţile sovietice şi acceptată fără crâcnire de guvernul condus de dr. Petru Groza şi de liderii Partidului Muncitoresc Român (pentru a fi menţinuţi la vârful puterii politice din România de stăpânii lor de la Moscova). A fost vorba despre neînţelegerea unei măsuri economice extrem de importante, de incompetenţă, de ticăloşie, de prostie umană sau de o combinaţie din fiecare element enumerat? Este foarte dificil de făcut afirmaţii corecte fără a se consulta documente sovietice pe această temă – care ar putea confirma sau infirma ipotezele de lucru formulate.
Naţionalizarea mijloacelor de producţie la 11 iunie 1948 a afectat atât drepturile de proprietate ale cetăţenilor români, cât şi pe cele ale persoanelor fizice cu cetăţenie străină care deţineau proprietăţi sub orice titlu. La Bucureşti s-a înfiinţat „Fondul Industriei Naţionalizate” şi acesta a avut obligaţia de a emite „obligaţiuni, pe care le va răscumpăra din beneficiul net al întreprinderii naţionalizate”. În lege nu s-a precizat însă ce se întâmplă dacă unitate economică respectivă înregistra pierderi după naţionalizare din motive obiective sau din cauza gestionării incompetente a activităţii sale de către conducătorii numiţi în funcţii de liderii politici comunişti. Deciziile privind acordarea despăgubirilor se stabileau de către „Comisiuni funcţionând pe lângă Curţi, formate din trei magistraţi numiţi de Ministerul de Justiţie. Împotriva deciziunilor acestor Comisiuni nu există nici o cale de atac (subl.n.)”. Astfel, orice fel de protest putea fi înăbuşit din faşă printr-un abuz al organului care a emis legea respectivă.
În aceeaşi lege s-a menţionat faptul că naţionalizarea nu se referea la proprietăţile sau părţile de capital pe care un stat străin le deţinea în România, în baza unei convenţii speciale încheiate cu autorităţile române ori „care a dobândit aceste bunuri ca urmare a executării Tratatului de Pace (de la Paris, fiind vizată în primul rând Uniunea Sovietică – nota P. Opriş) sau prin achitarea unor obligaţiuni de despăgubiri izvorând din starea de războiu”. Legiuitorul român garanta astfel integritatea tuturor proprietăţilor deţinute de statele străine în România la 11 iunie 1948 – în special de cele patru mari puteri învingătoare pe teatrul de luptă european în cea de-a doua conflagraţie mondială.
După aproape doi ani de la emiterea acelei legi, administraţia de la Casa Albă a blocat activele financiare din S.U.A ale României, Ungariei şi Bulgariei deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti, Budapesta şi Sofia ar fi amânat achitarea unor plăţi care se cuveneau S.U.A. Aceasta este explicaţia oficială din anul 1983 a unor propagandişti ai P.C.R., care au încercat să se evite divulgarea adevărului: la data de 24 februarie 1950, cele trei state învinse în cel de-al doilea război mondial nu mai plăteau la timp obligaţiile pe care le aveau conform Tratatului de Pace de la Paris (stipulate în articolele 23 şi 24, în cazul României).
Situaţia economică din acel moment era foarte dificilă la Bucureşti şi, din păcate, aceasta a afectat grav şi relaţiile României cu Franţa. De-abia la 27 decembrie 1954 s-a reuşit reglementarea parţială a problemelor dintre cele două state prin încheierea la Paris a unui protocol financiar. Pe baza acestuia, autorităţile comuniste de la Bucureşti au achitat Franţei suma de 2.853.598 dolari până la 31 decembrie 1958.
Conform acordului semnat la Bucureşti de Radu Mănescu şi Jean Deciry (9 februarie 1959), România trebuia să mai plătească 18.146.402 dolari pentru a stinge indemnizaţia globală, forfetară şi definitivă, stabilită de comun acord pentru a despăgubi statul francez şi persoanele fizice cu cetăţenie franceză afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de către autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40. În aceeaşi sumă au fost incluse despăgubirile pentru nerespectarea prevederilor articolelor 23 şi 24 din Tratatul de Pace de la Paris de politicienii comunişti români şi pentru titlurile garantate cu petrol emise de către statul român conform acordurilor încheiate cu autorităţile franceze (de la Vichy) la 30 septembrie 1941 şi 4 martie 1943.
Pentru plata sumei de 18.146.402 dolari, Banca de Stat a Republicii Populare Române a efectuat următoarele operaţiuni:
– a cedat Băncii Franţei 1775,243 kg de aur fin, în termen de 5 zile de la intrarea în vigoare a acordului încheiat la Bucureşti. Acea cantitatea a fost evaluată, la data efectuării operaţiunii, la preţul oficial din Franţa al aurului;
– a cedat Băncii Franţei un depozit de aur de 62,551 kg, existent la „Banque de Paris et des Pays-Bas”;
– a cedat Băncii Franţei mai multe depozite de devize valutare şi de franci ale guvernului României aflate în Franţa, inclusiv pe cele blocate de autorităţile de la Paris în anii anteriori;
– a continuat să supravegheze operaţiunea de prelevare a 8% din valoarea exporturilor de produse româneşti în Franţa (începută conform protocolului încheiat la 27 decembrie 1954) şi plata trimestrială a sumelor rezultate într-un cont deţinut la Banca Franţei de autorităţile de la Paris, până la obţinerea contravalorii în franci francezi de 1 milion de dolari.
Guvernul francez a făcut o repartizare procentuală a sumei totale pe care statul român trebuia să o achite complet (estimativ, până la sfârşitul anului 1959), astfel:
– 3% la Trezoreria statului, pentru activele pe care le deţinuse la diferite societăţi româneşti şi pentru titlurile garantate cu petrol emise în anii 1941 şi 1943 de statul român;
– 37% la persoanele fizice care au suferit din cauza naţionalizărilor, exproprierilor, rechiziţiilor şi măsurile restrictive impuse de comuniştii de la Bucureşti;
– 60% la entităţile care au participat la acordarea unor împrumuturi franceze statului român (mai ales în anii 1922, 1929, 1931 şi 1934 – în lire sterline şi franci francezi) şi au cumpărat obligaţiuni româneşti emise în 1913 şi 1922, în lire sterline şi dolari. (Va urma)
De acord.
…”… „Memorie fără documente”, „Mândru că sunt român” şi „Noi ştim mai bine decât tine” sunt sloganuri care se bazează pe frica ancestrală a românilor faţă de străini şi de străinătate, pe superstiţiile moştenite şi pe complexul de inferioritate căpătat în familie şi necorectat în şcoală. Cu asemenea sloganuri defilează în zilele noastre persoanele impresionate de ideea excepţionalismului românesc şi de evoluţia sa în protocronism (în anii ’70 ai secolului trecut)..”…
În spațiul public românesc de azi se poate spune orice. Libertatea cuvântului e azi un criteriu suprem în România europeană, membră deplină în NATO și UE.
Check, recheck, doublecheck!
Prezentările bine documentate ale autorului sunt utile și bine venite.
Izolaționismul naționalist din trecut nu mai e azi o „a treia cale (tiermondism)”, nici pentru azi și nici pentru mâine.
Conflictele de interese sunt starea normală în democrație. Mai bine scandalurile de azi decât 50 de ani de dictatură 1939-1989.
Cu vorbe se face numai un început, urmează ….
J”acuse! .. poate fi citit printre rândurile autorului, documentații scrise lucid.
Nimic nu e bătut în piatră în România și UE.
Încercare și eroare….
Viitorul e deschis în România și UE.
O scurtă completare
Provenienţa sovietică a părţilor şi a pieselor componente ale calculatorului MECIPT-1 a fost indicată de acad. ing. Toma Dordea, astfel: „Cu câţiva ani înainte de 1960 s-a răspândit în cadrul Facultăţii de Electrotehnică din Timişoara vestea că o echipă condusă din punct de vedere ştiinţific de către d-l doctor în matematici Iosif Kaufmann a reuşit să realizeze un circuit bistabil bazat pe tuburi electronice, element de bază al calculatoarelor electronice în acea perioadă… Rolul hotărâtor în promovarea, gestionarea, înlăturarea diferitelor piedici care apăreau… l-a avut ing. Wiliam Löwenfeld, văr de-al doilea cu Kaufmann, care a îndeplinit, în acea perioadă, rolul de «mâna dreaptă» a «creierului» acţiunii. Ne-a surprins pe toţi când am auzit că Wili (corect: Wilhelm – nota P. Opriş) a plecat la Moscova şi de acolo a venit încărcat cu multe pachete cu materiale necesare construcţiei unui calculator… O altă veste s-a răspândit că Wili aduce o memorie electronică pe tambur (n.a. din Ungaria, importată din URSS…), şi aşa a fost. Extrem de dinamicul nostru manager, cu metodele-i caracteristice, a făcut ca în 1961 MECIPT-1 să poată fi echipat cu tot ce este necesar ca să funcţioneze”.
In tineretea mea m-am ocupat de radiofonie dar nu am cunostinta ca vreodata sa se fi intentionat a se fabrica in Romania tuburi electronice (lampi). Nu spun ca nu ar fis fost aceasta intentie.
Pe acea vreme (prin ’65) se publicau Cataloage de tuburi electronice care cuprindeau parametrii tehnici cat si echilaventa intre tuburile sovietice si cele europene. N-am vazut nici un tub romanesc publicat in aceste cataloage. Codurile erau o combinatie de cifre si litere. Exemple: (a) 6P13C era un tub sovietic cu tensiunea la filament 6,3V, P insemna Pentoda de putere, 13 era seria de fabricatie ia C insemna tub de sticla care putea fi spart prin atingere. Unele turburi erau de tip M – tub metailc la exterior. (b) 5T4C -tens.filament 5V, T- (dubla) dioda redresoare, 4 -serie de fabricatie, C – sticla (c) EL84 – sistem european (Tungsram, Tesla), E- tens filament 6.3V, L-pentoda finala, 84 seria de fabricatie. Era echivalent cu 6P13C dar cu putere mai mica. Unele erau cu soclu octal(8 pini), altele noval(9 pini).
Dupa aceea au aparut cataloage de semiconductori (diode, transistori) si apoi circuite integrate
Ce vremuri ! Material pentru cercetatori in domeniul istoriei ca dvs.
Cred că producția autohtonă de „lămpi” menționată în articol ( la Electronica) era foarte mică, dacă nu chiar artizanală. A circulat o legendă urbană ( care mi se pare credibilă) că autoritățile comuniste ar fi intenționat să achiziționeze ( în alte variante chiar ar fi achiziționat) o fabrică de tuburi prin anii ’60, chiar când deja se făcuse tranziția la tranzistori și aceasta ar fi rămas neasamblată din motive evidente. Dar nu știu de existența vreunui document, informațiile circulă pe Internet și pot fi adevărate sau nu. Am prins în schimb, ca student, IPRS Băneasa și chiar am avut prin ’94-’95 ( sau poate mai devreme, am uitat) un fel de „interviu de angajare” la Microelectronica, unde din câte știu s-au folosit multe echipamente DDR. Atmosfera a fost lipsită de entuziasm de ambele părți așa că nu s-a finalizat :) S-ar putea ca Microelectronica să mai existe și azi, mai făceau integrate în regim de prototip sau serii mici și poate LED-uri. Dacă domnul Opriș ar avea timp și de poveștile astea, noi ne-am bucura :)
Mulţumesc pentru detaliile pe care nu am de unde să le aflu şi pentru ideea de a scrie despre electronica românească. Momentan, programul nuclear are grijă să îmi ţină aprinse toate lămpile. :) Găsesc în permanenţă elemente inedite şi trebuie să deviez câteodată de la subiect deoarece „pădurea atomică” are multe legături cu calculatoarele, industria electronică şi problemele economice din acea perioadă. Aşa va fi, de exemplu, în următorul episod.
Vă mulțumesc pentru comentariu. Am găsit o singură sursă orală care menționează despre fabricarea de tuburi electronice (lămpi sau triode) în România și nu am îndrăznit să o ignor.
Voi relua subiectul în cartea pe care doresc să o public despre programul nuclear românesc.
Domnule P. Opris – Am absolvit Fac. Electrotehnica – din Inst. Politehnic Bucuresti in 1956. Datorita marilor greutati financiare ale familiei ma angajasem dupa terminarea anului patru in 1955 – asa ca nu am fost interesat de repartitiile absolventilor dupa sustinerea proiectului de diploma – Dar stiu ca un mic numar dintre colegi – in special de la Electronica au fost repartizati la Inst de Fizica Atomica – Poate va intereseaza si poate gasiti „supravietuitori , care pot produce interesante informatii