vineri, februarie 14, 2025

Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (6)

În anul 1960, academicianul sovietic Dmitri Blohinţev a ajuns la Bucureşti pentru a participa la câteva întâlniri organizate cu cercetătorii care lucrau la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Din păcate, discuţiile pe care fostul director al centralei atomo-electrice de la Obninsk (situată la circa de 100 km sud-vest de Moscova) le-a avut cu specialiştii români au fost ignorate de fizicienii români care au făcut publice diferite amintiri în ultimii 30 de ani, iar documentele întocmite în cursul acelei vizite nu s-au publicat niciodată.

Atitudinea respectivă a fost influenţată, probabil, de faptele cu totul reprobabile pe care militarii Armatei Roşii le-au săvârşit în România, în cursul celui de-al doilea război mondial şi în perioada postbelică (până la plecarea lor din România, în vara anului 1958). O asemenea explicaţie are însă un caracter sentimental şi nu poate eluda un aspect foarte important din istoria cercetării nucleare din România: autorităţile de la Bucureşti au fost încă din anul 1955 într-o relaţie de cooperare cu cele de la Moscova în acel domeniu, iar iniţiativa a venit din partea politicienilor sovietici.

Dificultăţile cu care se confruntă istoricii, cu privire la identificarea locaţiei unde se păstrează documentele Institutului de Fizică Atomică din anii ’50-’60 şi nepublicarea celor mai importante dintre acestea de către secţia de Ştiinţe Fizice a Academiei Române (în variantă electronică sau tipărită) generează probleme în momentul comparării informaţiilor orale despre personalităţile care au lucrat la Institutul de Fizică Atomică. Din amintirile pe care câţiva fizicieni români le-au făcut publice în ultimii 30 de ani, cu diferite ocazii, rezultă multe informaţii contradictorii – probabil din cauza trecerii timpului – şi lipsesc detaliile despre negocierile care au avut loc pentru cumpărarea din Uniunea Sovietică a reactorului VVR-S, a ciclotronului U-120 şi a componentelor betatronului. Atât academicianul Horia Hulubei, cât şi directorii şi profesorii din structura institutului s-au confruntat cu o multitudine de probleme, dar amănuntele privind soluţiile aplicate lipsesc şi Institutul de Fizică Atomică apare ca o structură ideală de cercetare ştiinţifică. O aură a excepţionalismului românesc – promovat de politicienii comunişti de la Bucureşti din anii ’70 – acoperă cooperarea şi discuţiile care au existat între fizicieni români şi cei străini (sovietici, în primul rând), în condiţiile în care cheltuielile de dezvoltare a cercetărilor în domeniul nuclear erau (şi sunt) prohibitive chiar şi pentru statele cu economii foarte bine dezvoltate (S.U.A., Marea Britanie, Canada, Franţa, Republica Federală Germania etc.).

Pentru o comparaţie sumară, ne-am propus să prezentăm mai întâi situaţia în care s-au aflat fizicienii polonezi la mijlocul anilor ’50, când autorităţile de la Varşovia au primit sprijin din U.R.S.S. pentru înfiinţarea la Otwock (Świerk) a Institutului de Fizică Atomică. Deşi acesta a apărut oficial la 4 iunie 1955, în Polonia se desfăşurau încă din anul precedent lucrări de proiectare a unui reactor ştiinţific nuclear (care urma să aibă o putere de 5 MW). Planul respectiv a fost anulat deoarece în luna aprilie 1955 s-a acceptat oferta sovietică privind cumpărarea unui reactor VVR-S (la fel ca autorităţile comuniste de la Bucureşti şi Budapesta) şi a unui ciclotron U-120.

La sfârşitul anului 1955, autorităţile de la Moscova ar fi solicitat o sumă echivalentă cu circa 15 milioane de dolari pentru reactorul VVR-S. Preţul respectiv a fost considerat prea mare de fizicienii de la Varşovia şi, în cursul discuţiilor desfăşurate la Moscova, la sfârşitul lunii octombrie 1956, Nowak (şeful delegaţiei poloneze, director al departamentului de investiţii din Institutul de Fizică Atomică), Cyryl Dąbrowski şi Tadeusz Wójcik au anunţat că nu pot să accepte un preţ mai mare de 3,5 milioane de dolari.

Conform mărturiei lui Tadeusz Wójcik, răspunsul reprezentanţilor Uniunii Sovietice ar fi fost următorul: „Hai să uităm de suma noastră de 15 milioane de dolari şi de suma voastră stupidă de 3,5 milioane de dolari. Hai să începem negocierile”.

Cyryl Dąbrowski solicitase în aceeaşi lună sprijinul unui cunoscut care se afla la Londra. Acesta a informat conducerea Institutului de Fizică Atomică de la Otwock despre oferta unei companii britanice privind un reactor nuclear „Merlin” livrat Republicii Federale Germania – care avea parametri tehnici asemănători cu cei ai reactorului VVR-S. Informaţiile respective au ajuns la membrii delegaţiei poloneze aflate la Moscova şi negocierile s-au prelungit câteva zile, până când s-a obţinut o reducere de 63% – preţul final fiind echivalent cu 5,5 milioane de dolari.

Interesant de remarcat este şi faptul că negocierea preţului a avut loc după începerea construirii la Otwock (Świerk), în primăvara anului 1956, a reactorului VVR-S. Acesta a fost botezat de polonezi EWA – un acronim care provenea de la cuvintele „experimental”, „apă” şi atomic”. Profesorul Andrzej Sołtan, director al Institutului de Fizică Atomică, a răspuns de toate lucrările care se efectuau până la demisia sa din funcţia de director (31 decembrie 1957). Construcţia reactorului a continuat şi, la 31 mai 1958, s-a atins pentru prima dată starea critică. Punerea efectivă în funcţiune a acestuia a avut loc două săptămâni mai târziu (14 iunie 1958).

În altă ordine de idei, fizicienii polonezi dispuneau din anul 1955 de un ciclotron C-48. Diametrul mic al acestuia (doar 48 cm) a permis realizarea sa în cadrul Universităţii Jagiellone din Cracovia şi instalarea la Bronowice – unde a fost utilizat multă vreme pentru analizarea emisiei de raze X induse de protoni şi măsurarea biodisponibilităţii relative a unor elemente chimice.

La sfârşitul anului 1955 a început la Bronowice construirea unor laboratoare necesare pentru Institutul de Fizică al Universităţii Jagiellone şi a clădirii unde a fost instalat ciclotronul U-120, cumpărat din U.R.S.S. Acesta a intrat în funcţiune la 22 noiembrie 1958 (în acelaşi an cu cel din România) şi a devenit complet operaţional la sfârşitul lunii aprilie 1959.

În aceeaşi perioadă, la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele a fost montat un reactor VVR-S de către un grup de specialişti sovietici şi români, iar la sesiunea din 2-6 iulie 1956 a Secţiei de Matematică-Fizică a Academiei Române, acad. Horia Hulubei a anunţat că la institutul pe care îl conducea se construia un calculator electronic. Lucrările de instalare a reactorului au fost conduse dr.ing. Ionel Purica (din partea României) şi, la 29 iulie 1957, s-a atins pentru prima dată starea critică. După două zile, timp în care s-au efectuat teste şi măsurători, reactorul a fost pus în funcţiune – înainte de finalizarea calculatorului electronic CIFA-1.

Doi ani mai târziu a început construirea la institutul de la Măgurele a unui betatron, sub conducerea inginerului Constantin Iliescu. Acesta a fost utilizat din anul următor pentru o multitudine de experimente în care erau necesare accelerări de electroni la energii mult peste cele la care masa electronilor creşte apreciabil.

În documentele descoperite la Varşovia apar mai multe informaţii despre existenţa unor relaţii de cooperare între institutele de la Otwock şi Măgurele. De exemplu, o delegaţie alcătuită din profesorii Horia Hulubei, Tudor Tănăsescu (membru corespondent al Academiei R.P. Române) şi inginerul Georgiu Bratu (membru al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară) a efectuat o vizită oficială la Varşovia şi Cracovia (30 mai – 8 iunie 1960). Oaspeţii români au discutat cu Wilhelm Billing (conducător al Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), profesorul Marian Danysz (director adjunct al Institutului de Fizică Atomică de la Otwock şi, în perioada 1956-1960, director adjunct al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna), Oskar Karliner (un activist comunist, procuror militar, vicepreşedinte al Curţii Militare Supreme în perioada 1949-1953 şi, din 1957, director al echipei de cooperare internaţională din Biroul conducătorului Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), ing. Władysław Krawczyk (director al Biroului conducătorului Comisiei pentru Utilizarea Energiei Atomice în Polonia), dr. Włodzimierz Kusz (cercetător la Departamentul de Fizica Neutronilor din Institutul de Fizică Atomică de la Otwock), profesorul Jerzy Winczewski (conducător al Departamentului de Chimie Analitică din cadrul Institutului de Fizică Atomică) şi docent Tadeusz Rzymkowski (conducător al Departamentului de Electronică Industrială Nucleară din Institutul de Fizică Atomică).

Ambele părţi şi-au exprimat interesul pentru dezvoltarea legăturilor dintre cele două institute, în următoarele domenii de activitate:

– fizică teoretică;

– fizica reactoarelor nucleare;

– ingineria reactoarelor nucleare;

– chimie nucleară;

– aparatură electronică;

– aplicarea în cercetările geologice, petrochimie, tehnica industrială, medicină şi biologie a rezultatelor obţinute în domeniul izotopilor;

– construirea şi exploatarea maşinilor matematice.

Ultimul punct a avut legătură cu cercetările efectuate de profesorul Tudor Tănăsescu şi ing. Victor Toma la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele pentru construirea şi exploatarea a două calculatoare, CIFA-1 şi CIFA-2. În nota întocmită la 8 iunie 1960, la Varşovia, după încheierea discuţiilor dintre Wilhelm Billing şi Horia Hulubei s-a consemnat astfel: „Delegaţia poloneză acceptă cu recunoştinţă propunerea delegaţiei române de a efectua calcule pentru partea poloneză la Centrul de matematică al Institutului de Fizică Atomică de la Bucureşti”.

Extras din nota întocmită după încheierea discuţiilor dintre Wilhelm Billing şi academicianul Horia Hulubei (Varşovia, 8 iunie 1960).

Din documentele inedite existente în arhiva Ministerului polonez al Afacerilor Externe şi consultate de noi până în prezent nu rezultă nici o informaţie despre eşecul major înregistrat de echipa condusă de inginerul Victor Toma la începutul anilor ’60. Atunci trebuiau asamblate şi trimise la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna două calculatoare electronice: CIFA-3 şi CIFA-4. Proiectul a fost modificat radical după ce partea sovietică a anunţat că nu mai este interesată de produsele româneşti din cauza uzurii morale a lor. Astfel, s-a pierdut oportunitatea de a trimite în U.R.S.S. două calculatoare româneşti noi care, probabil, prin valoarea lor, puteau să acopere – parţial sau total – cotizaţia anuală care se plătea de autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru ca fizicienii români să fie primiţi la Institutul Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna. Alte date şi informaţii despre acel eşec ar trebui căutate în documentele păstrate în arhiva Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele, însă este extrem de dificil de estimat când anume vor fi accesibile acestea pentru istorici.

Deoarece într-un episod anterior am menţionat despre asamblarea la institutul de la Măgurele a unor calculatoare electronice alcătuite din piese sovietice – o informaţie pe care inginerii Victor Toma şi Armand Segal au eludat-o chiar şi în propriile articole publicate în „Curierul de Fizică”, în martie 1994, respectiv în iulie 1994 – este normal să amintim şi despre provenienţă sovietică a părţilor componente ale calculatorului electronic MECIPT-1. Aceasta a fost indicată de academicianul inginer Toma Dordea, astfel: „Cu câţiva ani înainte de 1960 s-a răspândit în cadrul Facultăţii de Electrotehnică din Timişoara vestea că o echipă condusă din punct de vedere ştiinţific de către d-l doctor în matematici Iosif Kaufmann a reuşit să realizeze un circuit bistabil bazat pe tuburi electronice, element de bază al calculatoarelor electronice în acea perioadă… Rolul hotărâtor în promovarea, gestionarea, înlăturarea diferitelor piedici care apăreau… l-a avut ing. Wiliam Löwenfeld, văr de-al doilea cu Kaufmann, care a îndeplinit, în acea perioadă, rolul de «mâna dreaptă» a «creierului» acţiunii. Ne-a surprins pe toţi când am auzit că Wili (corect: Wilhelm – nota P. Opriş) a plecat la Moscova şi de acolo a venit încărcat cu multe pachete cu materiale necesare construcţiei unui calculator… O altă veste s-a răspândit că Wili aduce o memorie electronică pe tambur (n.a. din Ungaria, importată din URSS…), şi aşa a fost. Extrem de dinamicul nostru manager, cu metodele-i caracteristice, a făcut ca în 1961 MECIPT-1 să poată fi echipat cu tot ce este necesar ca să funcţioneze”.

Există şi alte surse orale, care menţionează faptul că Toma Dordea a fost conducătorul catedrei unde a lucrat Wilhelm Löwenfeld la sfârşitul anilor ’50 şi viitorul academician nu dorea să audă nimic despre „dulapul cu sârme” pe care îl realiza subordonatul său. În acel moment, principala preocupare a lui Toma Dordea era conceperea unor colectoare cu „perii de mercur” pentru motoare electrice. Dezvoltarea pe plan internaţional a tehnicii de colectare a curentului electric prin intermediul magneţilor a pus capăt ideii promovate în mod insistent de viitorul academician român, iar Wilhelm Löwenfeld a realizat calculatorul electronic MECIPT-1 mai mult pe ascuns.

Asemenea informaţii orale sunt extrem de dificil de confirmat fără nişte consemnări scrise de la sfârşitul anilor ’50, iar dacă se apelează la articolul publicat de academicianul Grigore C. Moisil la Editura Tehnică în anul 1970 rezultă trei informaţii lipsite de precizie: „În primăvara 1956 am luat parte, împreună cu Toma, la o consfătuire ce se ţinea la Moscova asupra calculatoarelor”; Victor Toma a finalizat calculatorul CIFA-1 în toamna anului 1957; MECIPT-1 a fost montat în perioada 1959-1962.

Deşi autorităţile comuniste de la Bucureşti puneau un accent cu totul deosebit în ideologia lor pe materialismul dialectic şi istoric, din acel articol lipsesc indicarea sursei de provenienţă şi costul părţilor şi pieselor componente ale calculatoarelor asamblate la Măgurele şi Timişoara.

Deoarece nu avem nici o altă sursă de informaţie mai veche de anul 1970 în care să existe informaţii despre cele două calculatoare, constatăm că istoria informaticii româneşti – relatată şi admirată de persoane care au lucrat sau îşi desfăşoară activitatea în domeniul IT – porneşte de la nişte poveşti care, probabil, puteau provoca invidia scriitorilor de basme Petre Ispirescu, Ion Creangă sau a fraţiilor Grimm. Deşi au alcătuit nenumărate baze de date, informaticienii români au fost incapabili sau neinteresaţi până în prezent să colecteze informaţii clare şi precise despre realizările IT româneşti din anii ’50-’60. Ne gândim, în primul rând, la documentele şi publicaţiile din acea perioadă existente în arhivele Academiei Române, Institutului de Fizică Atomică şi universităţilor din Timişoara, Cluj şi Iaşi. În opinia noastră, acestea ar trebui expuse în variantă electronică pe site-urile instituţiilor enumerate, aşa cum se întâmplă de mulţi ani cu dosarele publicate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În acest fel se pot valorifica şi informaţiile inedite existente în arhivele din alte state despre realizările şi eşecurile colectivului condus de ing. Victor Toma la Institutul de Fizică Atomică.

Este evident faptul că în analiza istorică trebuie să se ţină cont şi de limitele de comunicare impuse de autorităţile comuniste de la Moscova şi Bucureşti, de secretomania omniprezentă şi de acţiunile extrem de brutale pe care politicienii comunişti şi organele de ordine din Uniunea Sovietică şi România le-au organizat şi le-au desfăşurat în perioada amintită pentru aplicarea unor reguli ideologice absurde în cercetarea ştiinţifică. La aceste probleme se adaugă orgoliile, frustările, simpatiile şi antipatiile oamenilor de ştiinţă care au activat în instituţii de cercetare şi în învăţământ, precum şi disputele şi colaborările care au existat la un moment dat între fizicieni, matematicieni, ingineri şi economişti. De asemenea, trebuie să fim atenţi la nivelul redus de cunoaştere din acei ani şi la posibilităţile precare de dezvoltare a cercetării ştiinţifice din cauza apartenenţei la blocul politico-militar înfiinţat de autorităţile de la Moscova în Europa Centrală şi de Est după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Revenind la modelul de reactor VVR-S, achiziţionat la mijlocul anilor ’50 de România, Polonia şi Ungaria, este interesant de comparat cu atenţie preţul acestuia. După cum am precizat în primul nostru episod, în cursul discuţiilor desfăşurate în luna aprilie 1955, la Moscova, membrilor delegaţiei române li s-a propus construirea în România, de către partea sovietică, a unui reactor care costa, în total, 30 milioane de ruble. Dacă transformăm acea sumă, folosind cursul de schimb utilizat la cumpărarea din Elveţia a şase locomotive Diesel-electrice, zece motoare Diesel tip 12 LDA 28 şi zece echipamente electrice complete pentru acestea, împreună cu licenţa de fabricaţie a unei locomotive Diesel-electrice realizate de firmele „Sulzer Frères”, „Brown Bovery” şi „Schweizerische Lokomotiv und Maschinenfabrik”, rezultă suma de 7,5 milioane de dolari.

Conform mărturiei lui Tadeusz Wójcik, delegaţia poloneză care s-a deplasat la Moscova în luna octombrie 1956 pentru a încheia contractul de achiziţionare a unui reactor identic a reuşit să scadă preţul solicitat de partea sovietică de la 15 până la 5,5 milioane de dolari.

La mijlocul anilor ’50 existau doar trei state pe mapamond care construiau reactoare nucleare experimentale şi le ofereau altor ţări, contra cost: Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică şi Marea Britanie. La această problemă se adăugau două aspecte importante pentru România:

– la 8 martie 1950, Departamentul Comerţului al S.U.A. a impus restricţii în relaţiile economice ale S.U.A. cu ţările comuniste, care vizau circa 600 de produse strategice şi cu o posibilă dublă utilizare (civilă şi militară);

– la 8 decembrie 1953, preşedintele S.U.A., Dwight D. Eisenhower, a prezentat la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. proiectul său intitulat „Atomi pentru Pace”.

Autorităţile comuniste de la Bucureşti nu puteau apela la proiectul „Atomi pentru Pace” pentru cumpărarea unui reactor nuclear ştiinţific din S.U.A. din cel puţin trei motive:

– România figura pe lista statelor aflate sub embargoul instituit la 8 martie 1950 de administraţia de la Casa Albă;

– economia românească era într-o situaţie foarte dificilă şi lipseau fondurile valutare necesare cumpărării unui reactor nuclear ştiinţific din S.U.A.;

– neachitarea de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor despăgubiri solicitate de ţările şi de cetăţenii străini care au avut de suferit după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din România la 11 iunie 1948 şi a altor proprietăţi în perioada 1948-1952.

Primul pas major al autorităţilor comuniste din România, efectuat pentru reglementarea problemei despăgubirilor, a vizat relaţiile cu Franţa. După semnarea la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry, a acordului româno-francez, a fost întocmită la Bucureşti o „Notă privind angajarea – din ţările capitaliste – a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică”. Finalizată la 6 mai 1959 şi avizată de Alexandru Bârlădeanu (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), Gheorghe Gaston Marin (preşedintele Comitetului de Stat al Planificării) şi Marcel Popescu (ministrul Comerţului), acea notă prevedea, printre altele, cumpărarea din ţările europene occidentale, cu prioritate, a unor instalaţii, maşini şi utilaje necesare în domeniile petrochimiei, celulozei şi hârtiei, precum şi pentru valorificarea superioară a lemnului. De exemplu, până în luna mai 1959 s-au semnat contractele de achiziţionare din Republica Federală Germania a unei instalaţii de produs metanol, a unei fabrici de placaj şi a unor utilaje necesare pentru obţinerea de plăci aglomerate triplu stratificate. O fabrică de zahăr (în valoare de 36.925.000 ruble sau 9.231.250 dolari) urma să fie primită din Franţa, o instalaţie Rexforming fusese contractată în R.F.G., Franţa şi Italia, iar instalaţiile de producere a lămpilor fluorescente şi un cuptor de tras ţevi s-au cumpărat din Olanda (3.068.000 ruble – o sumă echivalentă cu 767.000 dolari).

În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti doreau să achiziţioneze din Occident o fabrică de cauciuc izoprenic, o fabrică de cauciuc butil, o fabrică de negru de fum, o fabrică de alcooli oxo, o instalaţie de cracare catalitică, o instalaţie pentru obţinerea de poliolefine şi glicoli (inclusiv pentru realizarea pirolizei în scopul obţinerii etilenei), o instalaţie pentru producerea de anhidridă ftalică din ortoxilen, o instalaţie pentru obţinerea de răşini poliesterice armate, o instalaţie pentru producerea de polistiren, o fabrică de reţea cord, o instalaţie pentru fabricarea celulozei pentru cord super din răşini, o fabrică de celuloză şi hârtie pentru producerea de saci din răşini, o fabrică de semiceluloză şi hârtie obţinute din paie, fabrici de furaje concentrate şi, nu în ultimul rând, o fabrică de elemente electronice şi semiconductori (cumpărată din Franţa, de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil”).

Pe lista de achiziţii au figurat şi 14 locomotive electrice, în valoare totală de 6,3 milioane de dolari. Autorităţile române urmau să le cumpere din Elveţia şi Franţa, iar plata era planificată în mod eşalonat, astfel: câte 1,26 milioane în anii 1959, 1960 şi 1961, respectiv 2,52 milioane în anul 1962. Totodată, Gheorghe Gaston Marin a insistat pentru găsirea unor soluţii de electrificare a transportului pe calea ferată în România şi primul tronson pe care s-a lucrat în scopul trecerii la electrificare a fost Predeal-Braşov (27 decembrie 1960 – august 1963). În acest scop, autorităţile de la Bucureşti au fost sprijinite de specialişti sovietici, conform protocolului privind acordarea de ajutor tehnic R.P.R. pentru electrificarea liniei ferate „Braşov-Bucureşti” (document încheiat la Moscova, la 20 august 1959).

Valoarea totală a importurilor menţionate în documentul semnat în luna mai 1959 de Gheorghe Gaston Marin, Marcel Popescu şi Alexandru Bârlădeanu a fost de 145.742.000 de dolari, iar planificarea plăţilor pentru fabricile, instalaţiile şi utilajele care trebuiau să fie cumpărate din statele occidentale era următoarea: 25.120.000 dolari (1959); 24.690.000 dolari (1960); 19.685.000 dolari (1961); 21.036.000 dolari (1962); 17.659.000 dolari (1963); 17.272.000 dolari (1964); 16.785.000 dolari (1965); 3.495.000 dolari (după 1965).

Ulterior, reprezentanţii autorităţilor române şi americane au purtat discuţii pe tema naţionalizării principalelor mijloace de producţie aflate în România (11 iunie 1948) şi a altor proprietăţi revendicate de administraţia S.U.A. – pe bună dreptate – pentru persoanele fizice şi juridice americane care au fost afectate de măsurile abuzive impuse de politicienii comunişti în România. Negocierile intense au durat patru luni şi s-au finalizat la 30 martie 1960, la Washington, prin semnarea unui acord în care se prevedea achitarea de către statul român a unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive de 24.526.370 de dolari. Concret, liderii comuniştii români au acceptat să renunţe la toate activele româneşti blocate în S.U.A., în timpul celui de-al doilea război mondial şi evaluate la 22.026.370 de dolari, iar administraţia de la Casa Albă a fost de acord să primească 2,5 milioane de dolari din partea statului român, în cinci rate anuale. La 1 iulie 1960 autorităţile comuniste de la Bucureşti au efectuat prima plată în valoare de 500.000 dolari, potrivit acordului semnat la 30 martie 1960, iar ultima a avut loc la 1 iulie 1964.

Ciorna comunicatului de presă american privind achitarea de către România a datoriilor faţă de guvernul S.U.A. (2 iulie 1964).

Precizăm faptul că Banca Naţională a României deţinea depozite de aur şi valută în străinătate încă din perioada interbelică. De exemplu, în Marea Britanie şi S.U.A. se aflau, în total, 22-23 de tone de aur românesc, precum şi o cantitate de devize convertibile echivalentă cu valoarea acelui aur la sfârşitul anului 1946. În suma respectivă erau, probabil, incluse şi cele patru milioane de dolari ale Băncii Naţionale a României, blocate în S.U.A. începând din decembrie 1940 pe fondul diferendului care exista în privinţa depozitului de aur polonez depus în luna septembrie 1939 la Bucureşti.

Încheierea la 30 martie 1960 a diferendului româno-american pe tema naţionalizării din 1948 nu a însemnat însă şi încetarea revendicărilor formulate de persoane fizice şi juridice americane pentru bondurile emise de statul român în anii 1922 şi 1929 (care puteau să fie tranzacţionate în anul 1941 la bursa din New York), precum şi pentru mai multe proprietăţi confiscate de liderii comunişti de la Bucureşti după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale. De exemplu, la 17 mai 1964, consultantul dr. Hubert Park Beck din New York a menţionat, într-o scrisoare trimisă lui William Averell Harriman (subsecretar de Stat pentru Afaceri Politice în cadrul Departamentului de Stat), faptul că deţinătorii elveţieni şi francezi de bonduri interbelice româneşti au fost despăgubiţi de guvernele de la Bucureşti începând din 1947, respectiv din anul 1959.

La rândul său, James F. Lillis (vicepreşedinte şi controlor financiar al „International Telephone and Telegraph Corporation”) a semnat la 14 februarie 1962 o scrisoare adresată lui Radu Mănescu, în care a solicitat achitarea de către statul român a sumei de 439.360 dolari pentru stingerea conflictului creat la 11 iunie 1948 de guvernul condus de dr. Petru Groza prin naţionalizarea firmei subsidiare „Standard Fabrica de Telefoane şi Radio S.A.” – deţinută de „International Standard Electric Corporation”.

Răspunsul adjunctului ministrului român de Finanţe la scrisoarea trimisă de James F. Lillis a fost negativ. Radu Mănescu a afirmat în luna iulie 1962 faptul că toate problemele privind naţionalizarea efectuată în România la 11 iunie 1948 au fost rezolvate prin acordul româno-american încheiat la 30 martie 1960, la Washington – un document pe care chiar Radu Mănescu l-a semnat din partea României (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul acordului româno-francez încheiat la Bucureşti, la 9 februarie 1959, pentru a rezolva împreună cu statul francez o problemă identică).

Poziţia pe care Departamentul de Stat al S.U.A. a avut-o în cele din urmă în diferendul dintre cele două state pe tema naţionalizării efectuate de liderii comunişti din România la 11 iunie 1948 a fost explicată la 25 iunie 1964 de Frederick G. Dutton (asistent al secretarului de Stat), într-o scrisoare de răspuns adresată lui Silvio O. Conte (membru al Camerei Reprezentanţilor): „Deşi politica Statelor Unite nu este în favoarea interzicerii comerţului cu ţările care confiscă proprietatea Statelor Unite fără o compensaţie adecvată, politicile economice ale Statelor Unite faţă de ţările care refuză să fie de acord cu orice soluţionare a creanţelor care pare a fi rezonabilă conform circumstanţelor sunt mai puţin favorabile decât faţă de ţările care depun eforturi pentru a îndeplini cerinţele Statelor Unite. După părerea negociatorilor Statelor Unite, înţelegerea încheiată cu guvernul român în 1960 a fost cea mai bună soluţie care se putea obţine după patru luni de negocieri intense între delegaţiile S.U.A. şi României”.

Extras din scrisoarea de răspuns pe care Frederick G. Dutton (asistent al secretarului de Stat) a trimis-o lui Silvio O. Conte (membru al Camerei Reprezentanţilor) la 25 iunie 1964.

Aceasta era poziţia administraţiei Johnson în contextul în care o delegaţie economică română, condusă de Gheorghe Gaston Marin, a ajuns la Washington, la mijlocul lunii mai 1964. Pe lista produselor şi licenţelor de export pe care preşedintele Comitetului de Stat al Planificării dorea să le obţină din S.U.A. era inclusă şi o centrală nucleară în valoare de 50 de milioane de dolari, destinată producerii de energie electrică. Termenul limită pe care autorităţile de la Bucureşti l-ar fi stabilit pentru punerea sa în funcţiune era anul 1970.

După cum se poate constata din documentele americane, a existat o diferenţă majoră de abordare între preşedinţii Dwight D. Eisenhower şi Lyndon B. Johnson în privinţa restricţiilor impuse de preşedintele Harry Truman la începutul anilor ’50, la exporturile de produse americane către România. Acele restricţii au fost încălcate de autorităţile de la Bucureşti atunci când au considerat că pot risca o aventură fără să fie sancţionate. De exemplu, în toamna anului 1953 s-a reuşit obţinerea a 100 de vehicule Willys Jeep. Expediate iniţial în Siria, acestea au fost reîncărcate pe nava italiană „S.S. San Piero” şi au ajuns la Constanţa. Nu ştim dacă liderii comunişti de la Bucureşti au înţeles că operaţiunea respectivă a presupus achitarea unui preţ mai mare pentru vehiculele americane primite indirect, prin Siria.

Informaţia privind deturnarea acelui transport de vehicule a ajuns la Washington la 5 noiembrie 1953, când preşedintele Dwight Eisenhower lucra la detaliile proiectului „Atomi pentru pace” – pe care l-a prezentat apoi la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. (New York, 8 decembrie 1953). În acele condiţii, o discuţie despre includerea României în planul de cooperare nucleară propus lumii civilizate de preşedintele S.U.A. nu era posibilă şi doar trecerea timpului a estompat efectele negative create de operaţiunea românească de contrabandă cu autovehicule americane.

După acceptarea de către liderii comunişti de la Bucureşti (în 1960) a achitării datoriilor pe care România le avea faţă de guvernul S.U.A. au mai trecut încă patru ani până când autorităţile americane au fost de acord cu desfăşurarea unei întâlniri oficiale, pe teme economice, cu preşedintele Comitetului de Stat al Planificării. Astfel, în luna mai 1964 s-au analizat în comun problemele referitoare la produsele şi licenţele de fabricaţie pe care Gheorghe Gaston Marin dorea să le obţină din S.U.A. în anul 1964.

Într-un volum publicat la sfârşitul Războiului Rece, la New York, şi tradus în limba română după 11 ani pentru a fi publicat de Institutul European din Iaşi, istoricii americani Joseph F. Harrington şi Bruce J. Courtney au precizat corect scopul pentru care Gheorghe Gaston Marin a inclus centrala atomo-electrică printre produsele solicitate de autorităţile de la Bucureşti în luna mai 1964, astfel: „Ultimul articol ţinea mai mult de o «listă de dorinţe», fapt pentru care românii au acceptat să se mai amâne discutarea acestuia până la o dată ulterioară”.

Aceiaşi istorici americani au greşit însă în volumul lor atunci când au afirmat că Gheorghe Gaston Marin a pierdut funcţia de preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej deoarece a fost „învinuit de eşecurile din agricultură […] şi din cauza convingerilor sale proamericane şi a identificării sale cu Gheorghiu-Dej”. În realitate, la şedinţa din 22 aprilie 1965 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Alexandru Bârlădeanu l-a rugat pe Nicolae Ceauşescu să îi acorde mai mult timp lui Gh. Gaston Marin pentru retuşarea „Proiectului planului de dezvoltare a economiei naţionale în perioada 1966-1970. Fondul de acumulare şi investiţiile” deoarece preşedintele Comitetului de Stat al Planificării era deja bolnav şi doctorii i-au recomandat să nu mai lucreze după-amiaza. Acel proiect urma să fie prezentat la o şedinţă plenară a C.C. al P.M.R. care trebuia să aibă loc în luna mai 1965. Mai mult decât atât, numele „Gaston” avea o strânsă legătură cu perioada în care Grossman (numele iniţial de familie al preşedintelui Comitetului de Stat al Planificări) a fost membru în mişcarea franceză de Rezistenţă, în cursul celui de-al doilea război mondial.

Extras din stenograma şedinţei din 22 aprilie 1965 a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.

Deşi cererea privind centrala atomo-electrică americană, prezentată de Gheorghe Gaston Marin la Washington în luna mai 1964, a fost doar un simplu foc de paie, aceasta marchează începutul jocului la mai multe capete iniţiat de autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru obţinerea în condiţii cât mai avantajoase a unui ajutor din străinătate, astfel încât să fie construită în România cel puţin o centrală nuclearo-electrică. În acel joc au fost implicaţi lideri politici din U.R.S.S., S.U.A., Franţa şi Republica Federală Germania.

Paradoxal, primii care au ieşit din calculele liderilor comunişti de la Bucureşti au fost chiar americanii, după doar un an de la vizita efectuată de Gheorghe Gaston Marin la Washington. Astfel, în cursul reuniunii din 22 aprilie 1965, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au hotărât amânarea până în septembrie 1965 a vizitei pe care academicianul Horia Hulubei urma să o efectueze în S.U.A., la invitaţia lui Glenn T. Searborg (preşedintele Comisiei pentru Energia Atomică a S.U.A.). Acea decizie a fost influenţată decisiv de prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, care a oferit următoarea explicaţie: „Mai este o notă la diverse pe care aş dori s-o văd rezolvată. Ea se referă la invitarea de către preşedintele Comisiei de energie atomică a Statelor Unite ale Americii a lui Horia Hulubei pentru a face o vizită în primăvara acestui an în Statele Unite. Invitaţia este trimisă lui Horia Hulubei ca urmare a discuţiilor pe care el le-a avut cu susnumitul preşedinte la Geneva în anul 1964. Se arată că scopul acestei vizite este să se documenteze asupra instalaţiilor care funcţionează pe bază de energie atomică şi sunt folosite în scopuri paşnice şi asupra altor probleme care ar interesa delegaţia română. (Tov. I.Gh. Maurer dă citire notei (întocmite la Ministerul Afacerilor Externe – nota P. Opriş)).

În momentul de faţă, părerea mea este că vizita aceasta a noastră în Statele Unite ale Americii ar putea să fie folosită din punct de vedere politic în legătură cu evenimentele din Vietnam. De aceea cred că ar fi bine ca această vizită să aibă loc în luna septembrie, sper că până atunci lucrurile acestea se vor potoli”.

Extras din stenograma şedinţei din 22 aprilie 1965 a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român.

În acel moment, Ion Gheorghe Maurer avea în vedere declanşarea de către S.U.A., la 2 martie 1965, a operaţiunii „The Rolling Thunder”, instalaţiile militare din R.D. Vietnam fiind bombardate intens de aviaţia americană. În paralel, primele subunităţi de luptă americane au debarcat la Da Nang (Vietnamul de Sud) la 8 martie 1965 – acestea fiind formate din puşcaşi de infanterie marină proveniţi de la o bază americană instalată pe insula japoneză Okinawa.

A urmat implicarea României în acordarea de ajutoare materiale şi militare pentru comuniştii vietnamezi. Nicolae Ceauşescu l-a primit la 28 mai 1965, într-o audienţă, pe ambasadorul R.D. Vietnam la Bucureşti pentru a i se comunica faptul că România acorda un ajutor material în valoare de 4,5 milioane de ruble. După o lună de zile, la 24 iunie 1965, reprezentanţii R.D. Vietnam au solicitat „modificarea specificaţiei acestui ajutor. La această cerere partea română a răspuns pozitiv, predând părţii vietnameze noile specificaţii ale ajutorului care se ridică la aproape 6 milioane ruble. Acest ajutor constă din carburanţi, lubrefianţi, autocamioane, autosanitare, rulouri compresoare, concasoare de piatră, excavatoare, motoare Diesel, locomotive cu aburi, anvelope pentru automobile şi medicamente. Listele predate părţii vietnameze prevăd ca peste 40% din valoarea ajutorului acordat să se livreze în 1965, iar restul în 1966 (subl.n.)”.

De asemenea, guvernul de la Hanoi a solicitat oficial ajutor militar din partea României (25 mai 1965). Drept urmare, „la 16 iulie a.c., s-a comunicat părţii vietnameze răspunsul favorabil al guvernului român la această cerere”.

Ion Gheorghe Maurer şi Nicolae Ceauşescu au crezut că discuţiile dintre România şi S.U.A. despre cercetările nucleare puteau fi amânate, însă mesajul ascuns pe care americanii îl înţelegeau era simplu: centrala nuclearo-electrică dorită de Gheorghe Gaston Marin în luna mai 1964 nu mai era importantă, un an mai târziu, pentru comuniştii de la Bucureşti. Într-un proverb românesc se spune că Dumnezeu îţi dă, însă nu îţi bagă şi în traistă!

Nu este o noutate faptul că vizitele în străinătate erau analizate de politicienii comunişti de la Bucureşti din punct de vedere ideologic. De exemplu, Horia Hulubei nu a avut voie să meargă în S.U.A., în primăvara anului 1965, însă membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au aprobat la 11 mai 1965 „plecarea în U.R.S.S., la invitaţia Academiei de Ştiinţe, a acad. Ilie Murgulescu (preşedintele Academiei Republicii Socialiste România – nota P. Opriş), Şerban Ţiţeica (directorul adjunct ştiinţific al Institutului de Fizică Atomică – nota P. Opriş), Ştefan Péterfi şi a profesorilor Ion Anton şi Boris Cazacu”. Politica de bloc era prezentă la Bucureşti şi o ieşire din rând putea să atragă numeroase critici din partea cerberilor care erau atenţi la respectarea regulilor şi a cutumelor copiate de la sovietici, în aşa fel încât să nu existe nici o pactizare cu inamicul ideologic.

În acel moment, Nicolae Ceauşescu era conştient de faptul că statul român avea nevoie de o perioadă mai lungă pentru a rezolva problemele energetice şi a insistat să fie realizate termocentrale care utilizau cărbuni drept combustibil deoarece erau mai ieftine şi se construiau mai repede decât alte tipuri de surse industriale de producere a energiei electrice. În plus, epuizarea zăcămintelor de ţiţei din România şi folosirea gazelor mai ales în industria chimică impuneau construirea unor hidrocentrale noi şi trecerea treptată la obţinerea de energie electrică în centrale nucleare. În acest sens, liderul român dorea să fie finalizat complexul hidroenergetic de la Porţile de Fier (în cooperare cu Iugoslavia) şi să se construiască la Islaz o hidrocentrală, împreună cu Bulgaria. Separat, autorităţile române intenţionau să realizeze treptat microhidrocentrale pe râurile interioare ale ţării (Lotru şi Olt, în primul rând).

Proiectul de la Islaz a fost însă contestat de autorităţile de la Sofia, care insistau pentru mutarea amplasamentului în zona Turnu-Măgurele – Nikopol, pentru a nu fi afectate localităţile bulgare din amonte de Islaz. Digurile aflate pe partea bulgară a fluviului ar fi trebuit înălţate până la Vidin, dacă se realiza un baraj la Islaz. În cazul în care se accepta soluţia propusă de specialiştii bulgari, autorităţile de la Bucureşti erau nevoite să închidă combinatul chimic de la Turnu-Măgurele şi să modifice digurile care existau pe malul românesc al Dunării, de la Turnu-Măgurele până la Islaz.

În discuţia din 3 iunie 1965 cu Ivan K. Jegalin, Nicolae Ceauşescu a menţionat despre problemele energetice cu care se confrunta România, astfel: „Petrolul este limitat. Gazul, de asemenea, este şi el limitat şi trebuie păstrat pentru chimie. Folosim hidroenergia şi ne gândim să folosim şi energia nucleară. Ne gândim ca până în 1975 să obţinem din centrale atomo-electrice cca. 1000 MW. În lume s-au obţinut rezultate bune în acest domeniu, eficacitatea economică a folosirii energiei nucleare apropiindu-se de cea a cărbunelui”.

Tot atunci, Nicolae Ceauşescu i-a spus ambasadorului U.R.S.S. la Bucureşti faptul că specialiştii români au fost în U.R.S.S., Franţa, Suedia şi Republica Federală Germania pentru a se informa despre modul de utilizare a reactoarelor nucleare în scopul producerii de energie electrică.

Problema respectivă a fost reluată de Nicolae Ceauşescu în prima vizită pe care a efectuat-o în U.R.S.S., în calitate de secretar general al C.C. al P.C.R. (3-11 septembrie 1965). Liderul român a solicitat sprijinul lui Leonid Brejnev pentru construirea pe teritoriul României de reactoare nuclearo-electrice sovietice. Răspunsul liderului P.C.U.S. a fost clar: „Să stabilească tipul, capacitatea şi durata. Principalul este că există un acord unanim.

Noi am examinat şi ne-am oprit la un reactor de 400.000 KW. Nu facem un secret că şi cehii şi alţii au cerut reactoare. Atunci erau cam neperfecţionate şi cam scumpe.

După plenara din octombrie (1964, când a fost înlăturat de la putere Nikita Hruşciov – nota P. Opriş), am discutat această problemă în cadrul Prezidiului (Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice – nota P. Opriş) şi am însărcinat pe specialişti să ne prezinte un tablou care să fie expus în faţa ţărilor socialiste. Reactorul care va fi făcut pentru noi, va fi făcut şi pentru dv. Puteţi fi sigur de declaraţiile noastre”.

Revenit la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu a spus la 11 septembrie 1965 că în proiectul de colaborare discutat la Moscova se prevedea ca partea română să expedieze minereu de uraniu în Uniunea Sovietică şi „ei să ne livreze metal, pregătit pentru centrale până la ultimul gram”.

Apoi, la 27 octombrie 1965, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat „plecarea în U.R.S.S. a unei delegaţii formată din acad. Horia Hulubei, A[drian]. Georgescu, adjunct al ministrului energiei electrice, Codreanu Gheorghe, adjunct al ministrului minelor şi alţi nouă specialişti pentru a se informa asupra realizărilor în domeniul proiectării construcţiei şi exploatării diferitelor tipuri de centrale atomo-electrice (1-16 noiembrie 1965)”. Acea propunere a fost făcută de Comitetul pentru Energie Nucleară şi Ion Gh. Maurer a fost de acord cu efectuarea vizitei respective.

Leonid Brejnev nu a glumit în septembrie 1965, în faţa lui Nicolae Ceauşescu, în momentul în care a spus că specialiştii sovietici vor oferi un model de reactor nuclear pentru producerea de energie electrică atât pentru U.R.S.S., cât şi pentru ţările comuniste care doreau aşa ceva. La 9 iunie 1969, întreprinderea românească „Industrialimport” a primit o ofertă din partea „Tehnopromexport” (U.R.S.S.) privind construirea în România a unei centrale de 800 MW, care urma să funcţioneze cu uraniu îmbogăţit (3%) şi apă uşoară sub presiune. Aceasta costa 86 de milioane de ruble şi era similară cu proiectele propuse pentru autorităţile din R.D. Germană, Ungaria şi Bulgaria. Pentru prima încărcătură de combustibil (prelucrată în U.R.S.S.) urma să se achite suma de 30 de milioane de ruble, iar pentru proiectarea şi asistenţa tehnică asigurate de furnizor au fost solicitate 7-10 milioane de ruble.

Autorităţile de la Bucureşti nu au fost mulţumite de acea ofertă, însă în cele din urmă au ajuns la un punct de vedere comun cu furnizorul şi specialiştii români au pus la punct în anul 1970 primele studii privind amplasarea unei centrale nuclearo-electrice sovietice de 400 MW la Pomi (pe râul Someş, la 20 km de Baia Mare), Vorona (în nordul Moldovei, pe malul stâng al Siretului), Comana (pe râul Neajlov) sau Galicea (în aval de confluenţa Oltului cu pârâul Topolog). Amplasamentele de la Vorona şi Galicea au fost considerate cele mai potrivite pentru centrala care urma să fie construită în perioada 1972-1977 şi pusă în funcţiune în anul 1978.

Planul privind amplasarea unei centrale nuclearo-electrice sovietice de 400 MW la Comana (1970)

La sfârşitul serialului care, iniţial, a fost proiectat cu două sau trei episoade este momentul să precizăm din nou faptul că toate informaţiile pe care le-am expus aici vor fi incluse, într-un fel sau altul, în volumul pe care dorim să îl publicăm într-o bună zi în România despre începuturile programului nuclear românesc. Deşi concluziile sunt foarte importante, formularea şi expunerea publică a lor după şase episoade nu este potrivită deoarece ne aflăm doar într-o etapă intermediară de cercetare. În cazul în care vom descoperi noi amănunte, care să ofere obiectul unui nou studiu, nu vom ezita să le expunem aici şi, apoi, în cartea la care lucrăm.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Se spune ca primul pas in rezolvarea unei probleme e recunoasterea acesteia. Iata ca autoritatile romanesti au recunoscut necesitatea dezvoltarii sistemului energetic, dar au realizat extrem de putin, prin anii 80 fiind o penurie imensa de energie.

    Mai spuneti „Deşi au alcătuit nenumărate baze de date, informaticienii români au fost incapabili sau neinteresaţi până în prezent să colecteze informaţii clare şi precise despre realizările IT româneşti din anii ’50-’60. Cam asa se-ntimpla si in aviatie. Personal am incercat adunarea informatiilor din aviatie din anii 60-90. A fost extrem de greu, unii actionau de parca le-ar fi fost rusine, de parca aveau ceva de ascuns, de parca le era frica de ceva. In plus arhivele au fost inchise sau preluate de „autoritati” si nu permit accesul, nici dupa 40 de ani. tare mi-e teama ca au fost distruse.

    • Nu știu dacă chiar aveau ceva de ascuns. E mai degrabă reflexul tâmp al secretomaniei. Asta-i boală fără leac.

      Ne-au povestit în armată o fază de comă apropos de secrete: Numele real al unităților militare era ținut în mare secret. De pildă în loc să-i zică „Regimentul 60” spuneau „UM 1847” sau așa ceva. Numele real fiind un secret crâncen ce nu trebuie dezvăluit. Ne spuneau că undeva pe la început de 1980 un britanic ar fi trimis o scrisoare pe adresa unității dorind să cumpere insigne și semne de armă. Tipul fusese parașutist militar în al doilea răbzoi mondial și colecționa insigne de parașutiști militari din toată lumea. Evident că o unitate militară românească nu putea corespondență cu un cetățean străin dintr-o țară capitalistă, deci tipului nu i s-a răspuns. În plus ziceau că dacă i-ar fi răspuns ar fi confirmat adresa unității.

      Partea veselă era că unitatea apărea cu numele real, adresa corectă, și forța combativă (destul de bine aliniat cu ce văzusem în 1988-1989) într-o publicație privind ordinea de luptă a Pactului de la Varșovia publicată sub egida NATO în 1985 :) Eu am găsit-o accidental acum vreo 10 ani la Biblioteca Congress-ului… Astea se publicau periodic. Erau publice, erau destul de detaliate și cel puțin informațiile pe care le cunoșteam erau corecte.

      Mai erau apoi și găinării. Tot în armată colonelul Spânu formase un grup de TR-iști ce știam imbi străine ca să traducem manuale miliatare străine „aduse cu mari sacrificii de spionajul nostrul militar”. Mă chinuiam să traduc manualul de instrucție al Diviziei 82 aeropurtate americane după niște fotocopii de o calitarte execrabilă. Erau pobabil copii după copii după copii la Xerox-urile alea comuniste făcute din tablă de camion ce duduiau ca tractoarele. Te gândeai la chestiile cu James Bond și prin câte o fi trecut spionii noștii militari să pună mâna pe ele. Că la noi manualele de orice fel erau tare secrete. După ce am ajuns în America am realizat că de fapt toate astea se găseau fără probleme la orice „Military Surplus Store”. Bag seama că găinarul ce le-a adus a decontat cine știe cât amar de bani pentru „operațiunea de spionaj” ce implica mersul la primul magazin de echipemant militar uzat și cumpărarea unui manual militar uzat la $5… Am găsit de-a lungul timpului în astfel de magazine căști, cartușiere, uniforme, bocanci sau ranițe românești de vânzare. :) Tot de acolo mi-am luat pistolul Carpați model 1974 și pistolul TT cu steaua pe mâner și înscripția „RPR – 1952”. Erau de vânzare de asemenea PSL-uri sau PM-uri uzate, dar mult mai scumpe ca la magazinele de arme obișnuite. E ca-n bancurile cu: „A fost Pingelică ilegalist? Nu. El era de fapt semi-ilegalist: Se tot ascundea dar pe el nu-l căuta nimeni”

      • Secretomania tâmpa n-a dispărut nici azi. A iesit un mare scandal cand au fost făcute publice locurile unde se vaccineaza militarii, ca si cum asta ar fi un mare secret. Un ministru al apărării, fost general, mai are și tupeul de a-i persifla pe jurnaliștii care au pus sub semnul îndoielii necesitatea unei astfel de practici.

        • Cred că e important ca o țară să-și păstreze mereu nivelul de combativitate al armatei. În acest sens era important ca armata să fie vaccinată cât mai rapid. Deci nu cred că exista niciun motiv ca să se facă publice centreele de vaccinare destinate doar aramtei. Deci cred că acel fost general la care vă referiți avea probabil dreptate (nu știu exact ce a spus).

        • Armata nu e chiar o democratie (ucide sau vei fi ucis, nu e o gluma). Si nu trebuie sa fie chiar in toate cele transparenta. Democratia in exces devine haos. Iar daca vrei sa ai Armata, mai usor cu pianul pe scari.

    • Din păcate, îmi aduc aminte cu tristețe de anii ’80 atunci când selecționez documentele de care am nevoie pentru proiectul la care lucrez. Îmi este greu să lucrez cu documentele respective deoarece sunt pline de fraze demagogice, însă merg mai departe. Așa cum ați sesizat și dumneavoastră, criza energetică din anii ’80 a fost previzibilă.

    • Am găsit câteva documente noi în arhive, dar sunt răspândite precum confetiile. Încerc să le adun treptat pentru un posibil proiect viitor.

  2. Ca de obicei dl. Opriș vine cu informații interesante.

    Nu mă pot lămuri la ce le-or fi trebuit așa de mult lui Dej & Co. 100 de Jeep-uri în toamna lui 1953, încât să le cumpere probabil la suprapreț și să le aducă în România prin Siria (pe atunci țară arabă încă ostilă comuniștilor) cu costuri mari spre a ocoli embargoul?

  3. Dumnezeu știe de ce le-au cumpărat! Este o formulare prin care exprim neștiința mea și lipsa de logică a achiziției respective, nu mă refer la religie (Această este o explicație pentru cititorii care încearcă să găsească hibe la comentariile mele prin care critic conducerea Comisiei europene).
    În același an au fost aduse în România primele patru exemplare ale GAZ-ului 69. Testele tehnice s-au efectuat în munți și la acestea a asistat Emil Bodnăraș, care îndeplinea atunci funcția de ministru al Forțelor Armate.
    Recent am găsit informații și despre 6 Mercedes-uri 300 SE, 6 Mercedes-uri standard și 12 Jaguar-uri, cumpărate în 1963-1964 de Ministerul de interne cu bani din rezerva Comitetului de Stat al Planificării. Voi reveni la acest subiect cu o altă ocazie. Sper să găsesc și explicații la aceste achiziții.

    • A nu! Merțanele și Jaguarurile nu sunt deloc surprinzătoare. Patria noastră socialistă a avut mereu mare grijă de iubiții ei conducători. De exemplu în Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu se vede clar la scena cu înmormântarea lui Dej, de la minutul 6 încolo, linia de cel puțin 7 Cadillac-uri Fleetwood ultimul model. Alea nu erau taxiuri ci mașini pentru iubiții conducători proletari ce nu puteau să-și tocească bucile prețioase prin Volgi sau Varșave :) La fel îl vedem pe Pingelică călare pe un Cadillac Deville decapotabil la minutul 30:25.

      https://youtu.be/Kc4gbQKbnJQ

      Înseamnă că aveau o flotă destul de bunicică de Cadillac-uri (în adaos la Merțanele și Jaguarurile pe care le amintiți) într-o vreme în care prin satele lăturalnice ale țării oamenii încă își mai făceau cruce și scuipau în piept la vederea unui automobil :)

    • Unii din șefii de la poliția județeană au avut Jaguar timp de vreo doi ani, după care au dispărut, la fel ca și VW pe care le avea poliția la circulație în aceea perioada.

      • Ha, ha, ha…

        Nu era „poliție” ci „miliția populară” pentru că cică era „din popor și pentru popor”. Cu Jaguari cu tot :) . Colocvial mai era alintată și „marina călare”…

        • Corect! Acum e poliție doctorală că toți au doctorate, da’ tot pentru popor este. Cum mișcă poporu’, cum îi umflă ochiu’ sau îi rupe oasele, numai doctori oftalmologi și ortopediști avem p-acolo!

    • Jaguarurile le-am văzut cu ocazia unei vizite a lui Ceauşescu la Arad. Noi-nouţe, cu cîte un ofiţer superior de miliţie în uniformă. Grăsuţul ofiţer îndemna mulţimea aliniată pe trotuare: Aplaudaţi! Aplaudaţi! Aplaudaţi! – destul de tare în microfon, ca să fie auzit peste zgomotul de fond al mulţimii ce aştepta de mult timp, dar şi destul de încet să nu fie auzit de coloana oficială ce urma.

      • Este pentru prima dată când aflu că Jaguar-urile ajungeau în provincie. Vă aduceţi aminte cumva modelul acestora şi când anume le-aţi văzut?

    • Vă mulțumesc. Nu am pus toate fotografiile amplasamentelor inițiale deoarece studiul meu este foarte mare.
      Strejestiul apare în alte documente, după 1970, însă nu cred că voi ajunge până la blocajul din 1974-1975 cu proiectul meu deoarece am tendința să scriu foarte multe detalii și apoi nu pot publica volumul deoarece propun editurii 700-800 de pagini cu text.
      În mod normal, studiile despre programul nuclear românesc ar trebui împărțite cronologic în trei perioade pentru a permite publicarea lor fără probleme: 1955-1970, 1971-1979 și 1980-1989.

  4. Buna ziua, aveti in vedere si realizarea unei documentari despre constructia de nave maritime si dezvoltarea acestui segment?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro