Autori: Daniel Pop, Jeffrey Sommers, Cosmin Gabriel Marian
Proprietăți imobiliare din centrele urbane mari din România însumează valori de capital substanțiale peste nivelul optim, privând astfel economia reală de lichidități necesare investițiilor din domeniile inovației tehnologice, producției manufacturiere avansate și altele. Cu alte cuvinte, capitalul financiar productiv, de altfel limitat, este blocat în investiții imobiliare adeseori pasive. De exemplu, conform site-ului imobiliare.ro, dacă în aprilie 2014 prețul mediu cerut pentru un apartament cu două camere în București era de 981 de euro pe metru pătrat, atunci până în aprilie 2025 acesta a crescut la 2.020 de euro pe metru pătrat. În mod similar, pentru a numi doar câteva exemple din cele mai mari zone urbane, între 2014 și 2025 în Cluj-Napoca prețurile au crescut de la 965 de euro pe metru pătrat la 3.184 de euro, în timp ce în Constanța de la 833 de euro la 1.800 de euro pe metru pătrat, în Timișoara de la 814 de euro la 1.752 de euro și în Iași de la 784 de euro la 1.858 de euro. Același proces face ca locuințele din zonele cu venituri mari să fie supraevaluate inutil blocând astfel accesul forței de muncă localizată în zonele rurale subdezvoltate, pe când aceste persoane ar putea fi mai eficient angajate în regiuni cu salarii mai mari. Această dublă alocare greșită a capitalului și a resurselor umane active se traduce treptat în falimentul țării. În celebrul roman al lui Earnest Hemingway, „Și soarele răsare” (1926), un prieten al protagonistului cărții întreabă: „Cum ai dat faliment?” „În două feluri”, „Treptat și apoi brusc”. România este afectată de dezechilibre demografice și locative care limitează treptat productivitatea cetățenilor săi și care pot, după un timp, limita brusc dezvoltarea întregii țări.
România are printre cele mai mari procente de locuitori din mediul rural din UE, iar aceștia adesea se regăsesc izolați de centrele urbane productive. Acest lucru îi determină români să se mute dacă speră la o viață mai bună. Opțiuni antreprenoriale și de carieră există atât în zonele urbane din țară cât și în piețele de muncă Europene. Prima opțiune, însă, este frecvent blocată de costurile de locuire ridicate din orașele românești ceea ce duce la epuizarea capitalului uman din România prin emigrare în acele piețe ale forței de muncă unde relația dintre costul vieții și nivelul câștigurilor salariale oferă un echilibru superior celor din centrele urbane naționale. Un factor determinant în apariția acestui dezechilibru se datorează structurii impozitului pe proprietate urbană din România și ineficiența acestuia de a elibera mai multe locuințe urbane, care în prezent sunt adesea excluse de pe piață din cauza lipsei de stimulente pentru închiriere sau vânzare. Astfel, se impune nevoia unor politici care să acționeze împotriva inflației valorii imobiliare făcând astfel locuințele urbane mai accesibile pentru cei care doresc să locuiască și să muncească în orașele din România. Efectul unor astfel de politici ar fi acela de a permite mai multor români să rămână în țară, maximizând astfel contribuțiile lor la economia națională.
Inflația valorilor imobiliare rezultată din supraîncălzirea investițiilor în acest segment amenință atât investițiile în activități productive, cât și mobilitatea socială, și în ultimă instanță riscă să creeze un neo-feudalism care să estompeze dinamismul pe care îl poate oferi o economie de piață. Pentru cititorii de astăzi poate fi neobișnuit să se gândească la proprietăți imobiliare în acest fel, dar să ne amintim că ideea centrală a economiștilor din secolul al XIX-lea, care a apărut din experiența feudalismului, încă vie în memoria lor atunci, era aceea că sistemul capitalist poate prospera doar în acele economii în care banii erau liberi să circule în tranzacții comerciale în loc să se concentreze în proprietăți funciare.
De fapt, avem de-a face cu dezechilibre pentru case avem de oferit soluții prin implementarea unor politici publice (a nu face nimic este tot o alegere de politică publică). Cele 2.861 de autorități locale rurale, cu un total de 43,87% din populația României, în 2023, au generat 25,43% din totalul veniturilor fiscale ale administrației locale (12,97 miliarde de lei), în timp ce cele 422 de așezări urbane (orașe și municipii), cu o populație combinată de 56,12%, au generat 74,56% (38,04 miliarde de lei) din veniturile fiscale. Faptul că așezările urbane generează venituri pe cap de locuitor cu o magnitudine de 229% mai mare decât așezările rurale nu este surprinzător, dar indică un dezechilibru substanțial al salariilor potențiale în zonele urbane în raport cu productivitatea marginală al unui lucrător din sectorul agricol din zonele rurale. Exact acest dezechilibrul este considerat a fi principalul factor determinant al mobilității rural-urban. Cu toate acestea, în România, acest lucru se întâmplă într-un ritm sub cel necesar pentru a genera un echilibru între salariul potențial din zonele urbane și produsul marginal al unui lucrător agricol din spațiul rural. Așadar, ce factori împiedică realizarea echilibrului salarial urban-rural prin migrație? Un astfel de factor principal este procesul dual de integrare a României în piața unică Europeană și sub-impozitarea locuințelor. S-a creat în acest fel oportunitatea de echilibrare a salariilor între zonele rurale și urbane, prin migrația către zonele urbane cu venituri mai mari sau chiar către zonele rurale, în cadrul pieței europene mai largi. Mai puțin studiat este rolul jucat de supraconsumul de locuințe urbane din România în scopuri de investiții nelucrative sau extractive, în condițiile subimpozitării acestei clase de active. În acest fel, prețurile excesiv de mari ale proprietăților nu numai că duc la alocarea greșită a capitalului în clase de active fixe, dar au ca rezultat și faptul că zonele urbane românești, în general, devin inaccesibile potențialilor lucrători salariați care doresc să migreze din zonele rurale în cele urbane.
Abordarea cea mai potrivită pentru menținerea unor rate ridicate de proprietate asupra locuințelor în România este impozitarea progresivă a proprietăților. Va fi dificil să se ajungă acolo. Nimeni nu vrea să administreze acest tratament unui electorat reticent. Deținerea de proprietăți este importantă din punct de vedere psihologic, având în vedere că oamenii din perioada comunistă erau adesea privați de dreptul de proprietate. Populația poate considera impozitele pe proprietate ca amenințări la adresa deținerii de locuințe dacă respectivele impozite nu sunt încadrate corespunzător. Mai mult, mulți politicieni din blocul postcomunist, inclusiv Romania, sunt ei înșiși deținători de proprietăți imobiliare importante.
În România, Banca Mondială a încercat să articuleze, deocamdată fără mare succes, un dialog despre creșterea impozitelor pe proprietate. Poate că reprezentanții băncii nu au reușit să facă progrese, tocmai din cauza problemelor menționate mai sus. Dar, se poate spune că probabil au și greșit în recomandările lor de impozitare a proprietăților, concentrându-se în principal pe beneficiile creșterii resurselor la nivelul autorităților publice locale aflate mereu în criză de venituri proprii. Dar, nu veniturile generate de impozite fac proprietățile valoroase, ci efectul acestor impozite în menținerea prețurilor locuințelor la un nivel scăzut, făcându-le astfel mai accesibile, și înlocuind astfel emigrarea cu migrația internă rural-urban.
Impozitele progresive pe proprietate pot contribui la protejarea ratelor ridicate de proprietate, la optimizarea alocării capitalului, la creșterea productivității, la redesenarea tiparelor de migrațiune, și la limitarea fraudei fiscale. Acum, să luăm fiecare dintre aceste puncte în ordine.
Lipsa impozitării progresive a proprietăților imobiliare încurajează investitorii să acumuleze portofolii imobiliare în speranța unei creșteri viitoare a prețurilor. De fapt, uneori investitorii chiar lucrează pentru a „manipula” o astfel de inflație a prețurilor locuințelor. Impozitarea insuficientă a proprietăților reduce stimulentele pentru a aduce aceste locuințe, adesea necesare, pe piețele de închiriere sau pentru vânzare individuală. S-ar putea spune: „Și ce dacă?” Dar acumularea de proprietăți imobiliare mari duce la chirii mai mari și la creșterea prețurilor proprietăților. De fapt, în lipsa unei impozitări progresive a proprietăților, investitorii ar putea ține în mod deliberat locuințele în afara pieței pentru a le crește prețul de vânzare în viitor. Dar dacă ar fi suficient de impozitați, proprietarii ar fi presați să aducă rapid proprietățile imobiliare pe piețele de închiriere sau de vânzare pentru utilizare productivă. Acest lucru ar crește oferta de locuințe și, prin urmare, ar menține prețurile proprietăților pentru consumatori la un nivel scăzut.
Absența impozitării progresive a proprietăților deviază banii de la consumatori și de la serviciile guvernamentale către finanțatorii creditelor imobiliare. Umflarea prețurilor proprietăților în zonele cu ofertă insuficientă de locuințe face ca persoanele care doresc să cumpere locuințe să fie nevoite să obțină credite ipotecare mai mari pentru a le plăti. Creditele ipotecare mai mari înseamnă venituri mai mari pentru creditori, lăsând astfel mai puțini bani pentru serviciile guvernamentale. Oamenii, de obicei, au doar o sumă fixă de bani pentru a-și cumpăra un apartament sau o casă. Dacă prețul locuințelor crește, aceasta înseamnă că trebuie să ia un credit ipotecar mai mare pentru a-l plăti. Pe scurt, atunci când creditorii imobiliari primesc mai mult, publicul primește mai puțin. Finanțele sunt esențiale pentru funcționarea economiei, dar un dezechilibru care duce la o creștere a acestui sector mai mult decât este necesar îl transformă din util în dăunător. Țările sau municipalitățile cu sisteme adecvate de impozitare a proprietăților, pe de altă parte, minimizează acest impact dăunător.
Impozitele foarte mici sau inexistente pe proprietăți imobiliare constrâng eforturile antreprenoriale. Oamenii, în mod natural, prioritizează mai puțină muncă în detrimentul unui efort sporit pentru a face bani. Acest lucru funcționează în beneficiul general al economiei cu condiția să rezulte într-o eficiență sporită în economia reală a creării de valoare. Impozitarea progresivă a proprietăților funcționează pentru a canaliza forța de muncă către activități productive – în detrimentul celor care trăiesc din rentă – și astfel sporește eficiența economiei. Cei care „trișează” fiscal evită să își plătească partea lor din costurile guvernamentale. Pe piețele imobiliare subimpozitate povara fiscală devine mai mare pentru contribuabilii onești care asigură prin impozite necesarul de venituri publice pentru a plăti drumuri, școli, protecție împotriva incendiilor, sănătate, locuri de joacă, sisteme de canalizare și apă, precum și alte servicii guvernamentale esențiale. Cu toate acestea, cei care trișează fiscal dețin adesea proprietăți de mare valoare, uneori dobândite prin mijloace dubioase pe cheltuiala publică. Publicul, însă, poate recupera unele din câștigurile obținute ilegal din trecut prin impozite progresive pe proprietate, taxând în același timp în mod corespunzător proprietățile de mare valoare pentru cei care au obținut astfel de proprietăți în mod onest. Adevăratul proprietar al unei proprietăți poate fi ascuns, dar proprietatea în sine nu poate fi întrucât are o adresă și este vizibilă cu ochiul liber. Prin impozitarea corectă a acesteia reducem povara impozitului pe venit pentru persoanele care lucrează și care suportă o parte din povara fiscală a celor care dețin în prezent proprietăți subimpozitate punând totodată capăt gratuității pentru cei care au ajuns să dețină proprietăți prin mijloace mai puțin transparente. În același timp, întrucât prețurile proprietăților din centrele urbane mari concurează cu cele din alte părți ale Europei, în timp ce diferențele salariale rămân semnificative, surplusul de forță de muncă care caută un viitor mai bun continuă să opteze pentru migrarea nu către centrele urbane ale României, ci către alte părți ale Europei.
Pe scurt, optimizarea sistemelor de impozitare a proprietăților din România, și nu numai, prin impozitarea progresivă a proprietăților poate proteja moștenirea țării în materie de proprietate asupra locuințelor, făcând în același timp economia sa mai eficientă și mai echitabilă, continuând să genereze prosperitate. Cu siguranță, încercările de a implementa impozite progresive pe proprietate vor elimina o sursă de bani ușor de câștigat de la creditorii imobiliari și de la marii deținători de portofolii imobiliare. Interesele speciale vor răspunde declarând că „bunica” sau „mătușa”, care în mod misterios nu le-a atras niciodată prea mult interes în trecut, va fi supraimpozitată și astfel alungată din apartamentul ei sau că micii fermieri vor fi aruncați în faliment. În realitate, astfel de oameni nu vor fi afectați sau vor fi afectați foarte puțin. În schimb, impozitarea progresivă a proprietăților funcționează pentru a minimiza câștigurile neproductive din inflația nejustificată a valorii imobiliare în favoarea stimulării eforturilor în sectoarele economice productive. Simultan, o astfel de impozitare poate contribui la reducerea prețurilor locuințelor, la menținerea datoriilor ipotecare la un nivel scăzut, și la menținerea ratelor ridicate de proprietate individuală asupra locuințelor din România post-comunistă.
Daniel Pop este Lector universitar la Departamentul de Științe Politice, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării,, Universitatea Babeș-Bolyai. Anterior, a fost Expert în Politici Publice la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, consilier educațional la Fundațiile pentru Societatea Deschisă, președinte al Centrului de Politici Publice, în România. Interesele sale de cercetare și publicațiile se concentrează pe guvernanța de reglementare, piețele de bunăstare și analiza politicilor publice. Este autorul și co-autorul unei serii de articole apărute în reviste precum Journal of Common Market Studies, Review of Democracy, Romanian Journal of Regional Science, și edituri de prestigiu precum: Editura Polirom, Palgrave Studies in Sub-National Governance, Routledge, Edward Elgar Publishing, Publications Office of the European Union și altele.
Jeffrey Sommers este profesor de economie politică și politici publice la Universitatea din Wisconsin-Milwaukee (UWM). El este, de asemenea, Senior Fellow la Institutul de Afaceri Mondiale al UWM. A deținut mai multe burse Fulbright ale Departamentului de Stat al SUA pentru Europa de Est. În plus, a fost specialist invitat pentru noii ambasadori acreditați de Departamentul de Stat la Washington, DC. A colaborat cu investitori, lideri ministeriali și guvernamentali până la nivel de prim ministru. Pe lângă activitatea sa academică, a publicat în Financial Times, The New York Times, Project Syndicate, The Guardian, The Nation, Social Europe și altele.
Cosmin Gabriel Marian este profesor la Departamentul de Științe Politice, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, România. Este specializat în politică comparată, metode de cercetare și modelare a datelor în științe sociale. Cercetările pe care le-a făcut în ultimul deceniu îl poziționează ca un academic cu un interes deosebit în studiul efectelor regulilor politice. Abordarea sa se bazează pe teorii și metode din domeniul politicii comparate și al regulilor politice formale cu aplicații la designul institutional. Este autorul și co-autorul unei serii de articole apărute în reviste precum:Electoral Studies, East European Politics and Societies, Communist and Post-Communist Studies, International Journal of the Commons, European Political Science, Journal of Politics and Law. O parte din lucrările recente a lui Cosmin analizează o dilema specifică a gestiunii proprietăților comune denumită anticommmons.
Investitia in imobiliare este singura sigura si posibila.
Investitia in imobiliare spala multi bani. Nimeni nu intreaba proprietarii de unde au avut banii pentru a cumpara.
Ar mai fi investitia in pamint agricol, dar latifundiile se pot face si prin contracte de arendare, prelungite sine die. De ce ar da arendasii banii pe pamint, daca il pot lua mocca?
Pentru o circulatie eficienta a capitalului, e nevoie de o noua lege pentru societatile pe actiuni. (Daca esti furat, ANAF nu face nimic,- ba iti cere impozit pe ce ai fost furat-?!!!-, iar Politia te indruma spre tribunale, sa te judeci cu conducerile abuzive si hoate. Ei nu au competente.) Nemaivorbind ca orice investitie in actiuni presupune risc. Va amintiti ce zicea un guru al vietii economice romanesti din anii ’90? „Fondurile de investitii nu sunt pentru banii de inmormantare ai babelor!” (D.Patriciu) Stiti cati brokeri au fugit cu banii? Fara sa pateasca ceva.
Mai este o investitie moarta: cumpararea de aur. Bijuterii sau monede.
Cumpararea de aur este un refugiu pentru banii micilor proprietari, dar sunt bani morti. Nu intra in circuitul economiei. Doar pastreaza valoarea economiilor individuale.
Ar putea fi valorificati, daca bancile comerciale ar deschide depozite pentru populatie, in aur/argint. Purtatoare de dobinzi in aur/argint. Dar nu o fac! Nici cele straine, nici putinele banci romanesti. Este mai rentabil pentru ele sa spolieze populatia si firmele cu banii de hirtie, fara nici o valoare. Astia sunt camatarii adevarati. Dau bani cu o dobinda de 200-300% si iti confisca toate bunurile, daca nu platesti.
Articolul incearca sa caute o solutie la o problema economica incercand sa estompeze efectul fara sa caute o rezolvare pentru adevarata cauza a problemei.
Genul asta de abordari incearca mai mult sa obtina o alta renta pentru stat decat sa imbunatateasca in vreun fel calitatea vietii majoritatii cetatenilor.
Eu consider ca principala cauza a cresterii accelerate a preturilor proprietatilor/chiriilor sunt facilitatile fiscale oferite unor categorii sociale (bugetari si politicieni, angajati din domeniul privat care au mascate salariile in pfa-uri si srl-uri, impozitele foarte mici pe capital in comparatie cu impozitele pe munca) spre deosebire de alte categorii sociale taxate ca in evul mediu (in special angajatii pe cm din mediul privat).
Toti acesti favoriti ai sistemului si-au vazut veniturile explodand in ultimii 10 ani si isi parcheaza banii preponderend in imobiliare deoarece economia romaneasca nu ofera oportunitati suficiente de investitii.
Rezolvarea problemei preturilor mari nu e marirea taxelor, taxele mai mari nu au rezolvat niciodata vreo problema ci doar au facut mai grea viata oamenilor.
Rezolvarea problemei vine din rezolvarea inechitatilor de tratament si de stimularea dezvoltarii infrastructurii (canalizare, apa, curent, gaz, sosele, infrastructura pentru trenuri locale gen S-bahn) in jurul marilor orase si stimularea constructiilor de locuinte in suburbii.
Ca o observatie generala, articolul urmeaza aceasi cale pe care o urmeaza mai toate articolele venite din mediul universitar romanesc pe filiera economica, stiinte politice si incearca sa ofere cresterea de taxe ca solutie la orice problema sociala.
E adevarat ca taxele marite ofera bugetarilor noi oportunitati de cresteri de salarii, prime, sporuri, granturi si cursuri de formare la mare/munte si inclin sa cred ca asta e si principalul motiv pentru care se insista mereu si mereu pe taxe marite.
@Lucian _ „…fara sa caute o rezolvare pentru adevarata cauza a problemei”
Rezolvarea problemei este înlăturarea cleptocrației de la guvernarea României. Atenție, vă rog! Am scris „cleptocrație”, nu m-am referit la marionetele ei de pe scena politică, partidele care o ajută să mimeze democrația. Scurt, concis, cu referire la adevărata cauză a problemei.
Adică, România să devină un stat democratic, de drept, cu o justiție independentă. Vedeți, este extrem de simplu de identificat „adevărata cauză a problemei”, ea este de altfel descrisă mai pe larg în documentele Mecanismului de Cooperare și Verificare (ridicat în urmă cu 18 luni, după 16 – șaisprezece – ani de la instituire)…
…Dar imposibil de înfăptuit (cel puțin într-un termen previzibil, să zicem, cel puțin în următorii 20 de ani).
Unul din cele mai bizare articole citite pe platforma contributors.
Salariul mediu in Bucuresti e de 6690 lei, adica 1345 EUR.
Pretul mediu al unei proprietati e 1862 EUR/m2.
In Muenchen salariul mediu e de 40.000 EUR/m2 si pretul mediu al unui apartament e de undeva peste 8000 EUR/m2 si totusi lumea migreaza catre Muenchen care e considerat de germani ca orasul in care majoritatea si-ar dori sa traiasca.
Mi-as dori ca domnii autori sa faca singuri impartirea si sa traga concluziile necesare. E mult mai scump sa devii proprietar la Muenchen – ceteribus paribus – decit la Bucuresti.
Articolul e plin de fraze lipsite de sens ori de coerenta (adica problema solutie), una din ele fiind:
„Pe scurt, optimizarea sistemelor de impozitare a proprietăților din România, și nu numai, prin impozitarea progresivă a proprietăților poate proteja moștenirea țării în materie de proprietate asupra locuințelor, făcând în același timp economia sa mai eficientă și mai echitabila”
„mostenirea tarii in materie de proprietate asupra locuintelor”? Proprietatea e a proprietarilor, nu a tarii, domnilor! Nu sintem in Coreea de Nord ori in Romania de la inceputurile comunismului.
Sint pe drum in Grecia si nu am timp de luat articolul la bani marunti dar autorii ar fi trebuit sa se gindeasca serios la lipsa datelor concrete, de ex: procente proprietari de portofolii imobiliare fata de proprietari individuali.
„Simultan, o astfel de impozitare poate contribui la reducerea prețurilor locuințelor, la menținerea datoriilor ipotecare la un nivel scăzut, și la menținerea ratelor ridicate de proprietate individuală asupra locuințelor din România post-comunistă.”
Are you serious? Impozitarea masiva a proprietatilor ii va convinge pe oameni sa cumpere apartamente in dauna inchirierii?
Un articol serios ar fi putut compara nivelul de taxare in diverse tari in conjunctie cu alte taxe, ca de ex in Florida (vezi taxare proprietati vs taxare venit), samd.
Parc-ar fi scris de un elev din Romania socialista optzecista … ori de Cristian Socol:)
Sa spunem un om care lucreaza, castiga bani. In ce sa investeasca? Dobanda la banca 0%, actiunile sunt cu risc foarte ridicat, raman imobiliarele. De acea imobiliarele sunt activul nr.1 din lume unde investesc toti.
Practic fortati un om care lucreaza sa cheltuie tot, adica sa lucreze doar pentru consumul curent. Asta creaza anxietate, ca daca te opresti din lucru esti terminat. Doriti sa aveti oameni frustrati?
In caz de razboi, de ce sa apere cineva Romania, daca nu ai nici casa ta? Care mai ramane motivul? Casa nu, familie in sec 21 nu.
Nu cred ca se poate impozita pe proprietate, ci pe proprietar. Apartamentul ultracentral de 3 camere al unor batrani, care stau ultracentral doar pentru ca acolo se construia in anii ’80 cand l-au obtinut ei, nu trebuie impozitat la fel de mult ca in cazul in care acelasi apartament ar fi al 7-lea apartament al unui „investitor”. Asadar, nu e simplu.
Autorul articolului nu a auzit de termenul de gentrificare. Adica pensionarii care detin case si apartamente in zone centrale si f.scumpe, cu impozite mari, prefera sa se mute cu chirie sau sa cumpere in zone marginale sau in rural unde au facilitati edilitare, medicale, culturale. Locul lor este luat de familii tinere sau tineri in activitate care contribuie la reabilitarea caselor din zonele centrale. La noi periferiile urbane, sunt marcate de densitate, lipsa infrastructura si dotari. Iar un rural putine comune au dotari pt un trai decent.
Parca nu se faceau discriminari pe varsta. Pensionarul ar putea foarte bine sa-si vanda apartamentul ultracentral de 3 camere si sa-si cumpere ceva in afara bucurestiului cu o mica gradina.
Dupa 1990, dar mai ales dupa 2000, politica urbana din Ro a fost una speculativa. Foarte multi bani din evaziunea fiscala si alte surse discutabile au fost albiti in imobiliare. S- au creat mari dezechilibre de concentrare, densitate in toate marile centre urbane, cu arhitectura si estetica deplorabila. Foarte putine se incadreaza in peisajul urban deja existent. Multe cartiere noi, fara utilitati edilitare, sociale si culturale, drumuri de acces, spatii verzi, etc. In tarile dezvoltate, cu strategii de urbanism si amenajarea teritoriului bine gandite pana la detalii, accentul a fost pus pe orasele medii si mici, care au fost sustinute cu noi investitii de dezvoltare si infrastructura. La fel, comunele mari cu potential economic si demografic au sustinut construirea de locuinte moderne cu 1- 3 etaje maxim, tip duplex. Aceste greseli de la noi nu vor fi reparate nici in 100 de ani. Vom avea poluare urbana multipla, trafic supra aglomerat.
De principiu, de acord, taxele pe proprietate trebuie crescute în România, dar diferențiat fiindcă una e să ai o locuință pentru familie și alta este să ai 3-5 proprietăți imobiliare. Impozitul se poate aplica la suprafața totală deținută în proprietate, dar și la valoarea de piață a imobilelor ( una e să ai o casă de 200 mp într-o comună uitată de Dumnezeu și alta este să ai tot 200 mp în centrul Bucureștiului….)
„Același proces face ca locuințele din zonele cu venituri mari să fie supraevaluate inutil blocând astfel accesul forței de muncă localizată în zonele rurale subdezvoltate, pe când aceste persoane ar putea fi mai eficient angajate în regiuni cu salarii mai mari.”
Mă întreb unde ați depistat oare acest presupus exces de forță de muncă din mediul rural din România care nu se poate muta la oraș din cauza prețurilor mari la cumpărarea de apartamente din mediul urban?
În momentul de față principala dinamică a populației rural este spre țările din Vestul Europei (unde, apropos, prețurile imobiliare sunt mult mai mari decât în România!) nu spre orașele României
@CP _ „acest presupus exces de forță de muncă din mediul rural …”
Foarte probabil, autorii au dorit să evidențieze lipsa investițiilor în zone mai îndepărtate de principalele centre urbane, din cauza absenței infrastructurii, a corupției, a impredictibilității fiscale etc., motiv pentru care forța de muncă migrează spre alte orașe, sau în alte state.
…dar nu și-au găsit cuvintele potrivite.
Articolul ridică mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Nu am datele autorilor articolului, dar, mă gândesc că impozitare progresivă a proprietăților imobiliare se va regăsi în prețul crescut al chiriei. Pe de altă parte, investitorii în imobiliare vând sau închiriază deja aceste proprietăți chiar și în absența impozitării progresive. ”Cred” că deținătorii de proprietăți imobiliare, care nu sunt locuite sau date în chirie ar putea fi chiar„bunica” sau „mătușa”,
Greu de găsit o soluție cât mai puțin afectată de ideologii diverse.
Lipsa quasi-totală a educației financiare și defazarea istorică (câștigăm ca-n capitalism și economisim șmecherește, ca-n comunism!) au făcut ca România să fi blocat multe sute, poate mii de miliarde de euro în beton. Și-n automobile ale căror mărci sunt cu mult deasupra fitness-ului economic al proprietarilor lor. Și-acum, trebuie găsite soluții urgente care nu pot fi decât dureroase (sau percepute ca atare). Însă, astfel de probleme n-au muncit deloc crereiele autointitulaților liberali români. Iar problema PSD-ului este că Grindeanu nu poate rămâne ministru al transporturilor pentru că … PSD nu poate accepta ca șeful lor să fie în guvern subalternul lui Bolojan pentru că scorul PSD-ului a fost mult mai bune decât scorul PNL-ului. Prostul nu e pros destul dacă nu e și fudul!
Este plin de clădiri goale , cu multe etaje ….care sunt oare neimpozitate??? Sau poate lăsate așa fără a le demola cu complicitatea ghici a cui?
……..
@Cetățean _ „Este plin de clădiri goale…”
Să prosupunem că aveți o proprietate imobiliară. O mică locuință, un apartament, ori o casă, sau un imobil cu 2, 3 sau mai multe apartamente. Poate chiar aveți. Și vă îndepliniți toate obligațiile ce țin de aceasta. O încuiați și alegeți să locuiți câțiva ani la rude la țară, să zicem. Ar trebui oare să fiți sancționat printr-un impozit discriminatoriu pentru asta?
Ar trebui ca autoritățile să decidă ce anume faceți dumneavoastră cu proprietatea dumneavoastră, repet, deși vă achitați toate obligațiile față de comunitate?
Asta se poate întâmpla în China, spre exemplu, unde respectarea dreptului asupra proprietății se află la discreția Partidului Comunist.
Din fericire, noi trăim în Uniunea Europeană și dorim să ne fie respectat dreptul de prorietate.
Autorii au dreptate că evoluția prețurilor imobiliare afectează investițiile și deplasarea normală a forței de muncă în țară. Dar nu identifică în mod corect și cauzele. Se amintește doar în treacăt că „în perioada comunistă oamenii erau adesea privați de dreptul de proprietate” și cam atît.
Ori, o problemă foarte mare o constituie faptul că, pentru clasa mijlocie care s-a format în România, investiția în imobiliare este privită ca singurul lucru sigur pentru o pensie liniștită. Nimeni nu vrea să audă de fonduri de investiții, pensie privată și altele de genul ăsta. Au fost cîteva țepe de răsunet, justiția română „și-a făcut datoria”, așa că oricine strînge cu greu cîteva zeci de mii de euro se repede să dea avans pentru a doua sau a treia locuință care „se achită singură, din chirii.”
Aceasta a dus nu numai la explozia prețurilor dar și la o calitate din ce în ce mai proastă a construcțiilor (locuințele vechi sînt mai căutate decît cele noi) și a dezvoltării urbanistice (drumuri înguste, fără parcări, fără parcuri, fără școli etc)
Bineînțeles, această evoluție a fost încurajată de autorități prin „neimplicare”, iar Nordis a pus capac. Cartea funciară, ultimul bastion al corectitudinii în România, s-a dovedit la fel de coruptă ca tot restul societății. Dacă justiția își va face treaba la fel de „eficient” ca și pînă acum, va fi bal mare.
În România nu există „milioane de oameni care trăiesc cu 10 euro pe lună” cum a declarat un economist. Ziua de lucru la muncile cele mai de jos este 20 euro și nu prea găsești oameni. Avem o țară de proprietari din care mulți au pus ceva bani deoparte și nu au încredere decît în investițiile imobiliare. Măriți impozitele și aici și votul antisistem de anul acesta va fi o glumă peste patru ani.
Acești milioane de oameni cu “10 euro pe lunâ” au casă, curte, grădină, păsări, porci, legume, lucrează ca zilieri din cànd în când, pe minim 150 lei/zi, plus masă, băutură și un pachet de țigâri, iar dacă mai știu și ceva meserie, iau minim 200 lei pe zi. Desigur că venitul lor declarat e zero și se pot înscrie la ajutoare sociale la primării.
E falsă informația cu sărăcia de la țară! Casele locuite sunt toate renovate, acoperiș nou, izolate termic, apă curentă, canalizare sau fosă septică, gaz metan, termopane, echipate cu toate electrocanicele, internet, TV, au în curte 2-3 mașini second hand, dar sunt BMW, Opel, VW,
Puțini sunt foarte săraci, dar doar din cauza băuturii sau foarte bătrâni.
Never Going to Happen
…nu e Romania singura tara in situatia asta, as indrazni sa spun ca mai degraba s-ar incadra la exceptii daca ar fi asa, vorbind de tarile dezvoltate din Europa si nu numai. Interesant e cazul Singapore care foloseste aceasta strategie atat pentru a creste bogatia populatiei cat si veniturile statului. …cred ca discutia e mult mai complicata decat e prezentata in articol.
Impozitul modic e si una dintre cauzele degradarii continue a patrimoniului. Multe imobile au ramas in proprietatea unor persoane care pur si simplu nu-si permit sa le intretina. Acest lucru se reflecta in starea degradata sau renovarile de proasta calitate. Cel mai grav e faptul ca acest fenomen este „contagios”, zone intregi sunt lasate in paragina pentru ca e mai convenabil pentru proprietari. Primaria ar putea oferi scutiri de taxe pentru intretinere, dar la suma modica de astazi n-ar avea niciun efect. Daca suma ar fi mai mare, o scutire pe 5-10 ani ar putea fi un stimulent important. In orice oras civilizat, cine vrea sa stea intr-o zona exclusivita plateste mai mult. Imaginea conteaza, dar si costa, asa functioneaza capitalismul. Cine nu-si permite poate gasi solutii alternative, inchirierea pe termen lung cu obligatia intretinerii sau vanzarea.
Problema e cum convingi electoratul sa accepte o crestere de taxe. Solutia ar fi o strategie pe termen lung, o crestere esalonata si predictibila (astfel incat sa ofere timp proprietarilor), cu scutiri de taxe de pana la 100% (sau chiar completari cu subventii) pentru cei care sunt dispusi sa investeasca in intretinere. Exista deja o clasa de mijloc dornica sa investeasca in propria imagine, lucru dovedit de numarul din ce in ce mai mare de renovari decente sau chiar restaurari. Cu toate astea progresul este insuficient, si fara o politica pe termen lung, nu vom ajunge la o situatie normala.
@nnm _ „Impozitul modic e si una dintre cauzele degradarii continue a patrimoniului. …”
Acesta este un sofism care face referire la o cauză falsă, de tipul „Atunci când plouă pământul este ud. Pământul este ud, deci înseamnă că a plouat.”
Patrimoniul imobiliar care se degradează are în marea majoritate a cazurilor fie probleme legate de prorietate, fie proprietari care au intrat în insolvență, sau au folosit proprietățile imobiliare pentru o înșelăciune. Există și proprietari care dețin imobile pe care nu au dreptul să le demoleze și așteaptă să se prăbușească singure pentru a construi altceva, deci tot o formă de înșelăciune.
Creșterea taxelor DOAR în astfel de situații, ca instrument de urbanism, așa cum au procedat deja unele autorități locale poate fi în folosul comunităților din localitățile respective.
Va contraziceti singur. In primul rand faptul ca o crestere a taxelor ar putea avea efecte benefice nu este deloc o idee unanim inteleasa sau accceptata, din contra, mai e nevoie de mult timp pentru ca romanul sa inteleaga cum functioneaza. In al doilea rand legea are caracter universal, nu se aplica DOAR in anumite situatii. In al treilea rand va inselati, nu toti proprietarii isi neglijeaza proprietatile pentru a le demola (cei care vor intradevar asta au bugete serioase alocate, n-ar fi afectati de taxe, dupa cum s-a vazut nici de amenzi). Multi proprietari chiar renoveaza proprietatile, dar intr-un mod meschin, ieftin, distrugand arhitectura originala. Atata timp cat nu-i costa mai nimic (o asigurate auto poate costa de zeci de ori mai mult decat impozitul pe cladire), nu au niciun interes sa inchirieze sau sa vanda. Daca ar trebui sa scoata din buzunar bani, s-ar gandi la inchiriere sau vanzare, si automat si piata si societatea ar avea de castigat.
@nnm _ „Va contraziceti …”
Pentru a nu spune că nu ați citit cu atenție comentariul meu, zic că exprimarea mea a fost inexact. Așadar, reformulez:
1. Un impozit local mărit pentru proprietățile imobiliare neîngrijite este justificat prin interesul comunității, explicat de autoritășile locale unde a fost deja adoptat;
2. O creștere stabilită la nivel național sau local a impozitului pentru un apartament în care nu locuiești o perioadă este o prostie care afectează dreptul asupra proprietății.
In primul rand „este o prostie” nu e un argument, e o doar parere (adica ceva lipsit de orice valoare intr-o disputa). Va puteti abtine daca nu aveti argumente, parerile nu intereseaza pe nimeni. In al doilea rand impozitele locale sunt intotdeauna locale. In al treilea rand nu exista si nu se poate percepe impozit special pentru cineva care nu locuieste la o adresa. Exista impozit pe proprietate si punct. Daca nu locuiesti la adresa, si nu vrei sa platesti impozit degeaba, poti sa inchiriezi sau sa vinzi. Daca nu, trebuie sa-ti asumi acest cost, pentru ca strada pe care se afla proprietatea are nevoie de intretinere, iluminat, politie locala, etc, indiferent daca tu locuiesti sau nu la adresa. Impozitul special pentru proprietatile degradate functioneaza doar partial, este costisitor si dificil de aplicat (legea nu defineste si nu poate defini clar ceea ce este degradarea, e nevoie de un expert care sa evalueze starea, de hotarari judecatoresti, etc).
@nnm _ „adica ceva lipsit de orice valoare intr-o disputa”
Măi, și n-aș fi vrut să fie o dispută!
N-am spațiu aici pentru explicații exhaustive, dar istoria „orașelor închise”, a repartițiilor absolvenților, de la cei de Limba Româna de la Uni. Buc. în Har-Cov, la cei de Mecanică la minele din Valea Jiului etc., a chiriilor universale către ICRAL și a conficării proprietății „dușmanilor poporului” șamd, am trăit-o și, credeți-mă pe cuvânt, este o prostie, așa cum comunismul și negarea dreptului la proprietate privată sunt.
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu, iar titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său.
Scuzați-mă, vă rog, că nu vă pot oferi în acest spațiu explicațiile de care spuneți că aveți nevoie, pe larg, dar vă recomand cu respect lectura Constituției României, Codului Civil, a manualelor/cursurilor de Economie, Istorie șamd.
Toate cele bune!
„…costurile de locuire ridicate din orașele românești ceea ce duce la epuizarea capitalului uman din România prin emigrare în acele piețe ale forței de muncă unde relația dintre costul vieții și nivelul câștigurilor salariale oferă un echilibru superior celor din centrele urbane naționale.”
Am citit cu deosebită atenție și adâncă admirație articolul celor trei specialiști în științe economice și mărturisesc că l-am găsit captivant. Referirea la depășirea substanțială a nivelului optim al capitalului proprietăților imobiliare din centrele urbane mari din România m-a îndemnat să recitesc textul în căutarea metodologiei de calcul al optimului.
Mi-am reamintit astfel că în economiile libere, concurențiale de piață, investitorii îndreaptă capitalul către domeniile care aduc un profit proporțional cu riscul pe care sunt dispuși să și-l asume. Iar textul confirmă un principiu economic elementar, care spune că prețul unui bun ori serviciu se stabilește la concurența cererii cu oferta.
Astfel, autorii arată că emigrația românească, atent vizată, de altfel, de domnii Georgescu și Simion în recentele campanii electorale, a fost atrasă în Occident de prețurile locuințelor și chiriilor, mai mici decât în România.
În acest context, este firesc să descoperim mesajul pe care textul îl transmite, anume, că este de dorit o scădere a prețurilor locuințelor și a chiriilor în marile centre urbane ale României, pentru ca astfel acestea să devină mai atractive pentru românii dornici de muncă decât cele din Vest.
…Adică, fie o creștere a ofertei de spații rezidențiale – eventual prin sprijinirea sectorului din partea statului mai mult decât o face în prezent. Sau, invers, prin descurajarea investitorilor să investească în alte sectoare.
…Sau o scădere a cererii prin gestionarea de către guvern a migrației populației – eventual prin mărirea impozitelor pe proprietățile locative urbane.
Aceasta ar încuraja în mod cert muncitorii români să revină, mai mult decât dezvoltarea economiei României prin încurajarea investițiilor [în sectorul productiv], reducerea corupției și consolidarea statului de drept, independența justiției, dezvoltarea infrastructurii, stabilitatea legislației, predictibilitatea fiscală, creșterea calității învățământului, aparatului administrativ și serviciilor de sănătate.
…Pentru că relația dintre costul vieții și nivelul câștigurilor salariale în Occident nu ar mai oferi astfel un echilibru superior celor din centrele urbane naționale.
„Această dublă alocare greșită a capitalului și a resurselor umane active se traduce treptat în falimentul țării.”
Nu există nicio alocare și nu există nicio entitate care să se ocupe cu asta- cu alocarea- in România. Din fericire. Sunați vă rog Corea de Nord să vă explice cum fac ei alocările, doar acolo există sistem de alocări și repartiții (nici măcar China comunistă nu mai are așa ceva, d-aia e plină de orașe-fantomă și sunt pe punctul de a se lovi de prima mare criză imobiliară post-comunism, că li se sparge bula cât de curând). Așa e in capitalism, oamenii își bagă banii in ce vor ei, nu contează cât de slab e randamentul investiției, doar accesibilitatea. Iar țăranii care vor să migreze in capitală au unde să stea, că doar nu trebuie să devină proprietari la 18 ani, pot sta cu chirie, pot invada o mătușă. Și sunt uimit că scriu aceste rânduri.
Sper că nu vă ascultă nimeni elucubrațiile, nu de alta dar chiar și cititul acestui text provoacă dureri de cap.
Ce-aveti cu spiritul antreprenorial legal(inca) al faunei si florei politice, administrative cu epoleti, de afaceri si interlope cunoscute?!
Da’ chiar asa, sa nu mai mananca gura lor nimic si sa-si tina banii albi si/sau gri-negri la saltea pentru ca (a) mobilitate rural si urban mic SI (b) hazard etic/moral(dupa cum se vede clar mai jos)!
Hai, dom’le, sa fim seriosi, astea-s ingradiri ale libertatii economice SANATOASE :).
============
„Voineag admite totuși că a cumpărat ieftin…Șeful DNA urmărește piața de profil de mult timp și investește atât cât îi permit rigorile din magistratură, explică el.
(…)
Voineag argumentează că dinamica din piață face ca prețurile să difere în funcție de etape: “Tot ce însemna faza 1 și era finalizat se vindea la preț de finalizat. Ce vindea dezvoltatorul era cu așteptare. Așa-i și în prezent la One, Eden etc. Depinde când le iei, că dacă le iei la groapă – vă spun pentru că chiar mă pricep – dacă le iei la stadiul la care dezvoltatorul sapă groapa, trebuie să ai minim 30% întoarcere la final, asta este o chestie care se studiază, să știți.“
(…)
Întotdeauna urmăresc ce se întâmplă cu ei (Eden). Unde dezvoltă ei, ai o cifră de întoarcere, de succes și merită să bagi banii, dar într-adevăr trebuie să dai avans. Deci una dintre cerințele pe care le au cei de la Eden este să vii cu capital. La Cortina North, avansul a fost aproape integral. Așa obții un spațiu de negociere civilizat.”
(…)
Dar despre generalul Zisu – am întrebat – vecinul cercetat pentru corupție?
”Aia am citit, a cumpărat foarte multe. Le-am găsit și la perchezitie, în prima Cortina, sau ceva de genul ăsta. Deci indiferent de context, am încercat să rămân obiectiv, în ciuda faptului că… pe Zisu îl și cunoșteam, de exemplu. Adică noi ne-am văzut de anchetele noastre. Asta e un bonus, că arătăm că suntem obiectivi și ne vedem de anchetele noastre”, ne-a răspuns șeful DNA.
(…)
Marius Voineag susține că nu-l cunoaște pe Ion Bejeriță(Cunoscut în Caraș-Severin drept interfața lui Ion Mocioalcă):
“Din fericire nu-l știu. E trimis în judecată de noi, de DNA? Am auzit de el, dar nu știam că e trimis (…) Știu doar că cei de la Eden sunt fără probleme. Din ce verificări făcusem eu atunci, la prima mână, niciunul, nici altul, nu aveau cazier judiciar în spate, pe persoană juridică sau pe persoane fizice asociate. Mai multe verificari nu prea poți să faci. În general, ai de ales între trei-patru dezvoltatori, care vând mii de apartamente.”
Cititi si minunati-va, veti da peste foarte multi potentati mai mult sau mai putin vizibili, inclusiv peste „low profile” Bogdan Neidoni, prieten si asociat al lui Coldea, ambii anchetati de DNA-ul la care, inca, este sef Voineagul citat mai sus din:
https://www.riseproject.ro/investigations/uncategorized/aventurile-imobiliare-ale-sefului-dna-in-clubul-de-elita-eden/
Pina la impozitarea tuturor proprietatilor, vedeti impozitarea proprietatilor de lux si a mostenirilor de peste 100.000,1 E
Dupa aia, proportional, vedeti si restul proprietatilor.
Desigur, e nevoie de impozite, dar nu ciocoiesti. Ei nimic si amarastenii totul. Sau impozite egale….
Aia la care faceti referire au toti scutiri de revolutionari, de parinti de revolutionari, de copii de de revolutionari,
revolutionari din simpatie sau pur si simplu de smecheri.
Doar fraierii platesc impozite in Ro.
Romania e o tara atipica, pe de o parte populatia tarii scade, dar se construieste imens si creste cererea si preturile!
In acelasi timp exista enorm de multe case nelocuite, sau chiar lasate sa se distruga, inclusiv in zone f bune!
Ceva nu se potriveste!
Un articol foarte interesant. Totuși, inginerul din mine crede că discuția ar câștiga mult dacă ar fi transpusă într-un set de scenarii modelate. În felul acesta am putea evita decizii bazate strict pe observații punctuale: oricât de solide ar fi argumentele empirice, lipsa unor scenarii / simulări (construite pe indicatori reali, specifici României / zone din România), le limitează, inevitabil, robustețea.
Intuiția îmi spune că ar trebui să tratăm piața locuințelor ca pe un sistem reglat.
Intrări
– Variabile-cheie observabile: raport preț/venit, ponderea primelor locuințe, tranzacții pe 1 000 de unități, locuințe goale, concentrare de portofolii.
– Pârghii fiscale directe: cotă de bază, impozitare progresivă, taxă pe neocupare, stimulent pentru trecerea portofoliilor în societăți transparente.
– Reacția pieței la aceste pârghii poate fi aproximată cu un model dinamic (elasticități estimate din date reale).
Partea complicată
– formularea unei funcții-obiectiv. Îmi vin în minte două axe: un indicator macro (ex. raport preț/venit într-o bandă) și echitate (creșterea accesului la prima locuință, reducerea speculației pasive);
– se rulează trimestrial un control predictiv (MPC – Model predictive control) care calculează cât trebuie ajustate pârghiile, respectând constrângeri legale (plafoane, modificări anuale, limite de salt);
– se testează regula pe scenarii de stres (șocuri de dobândă, migrație, boom de construcții) și se recalibrează anual elasticitățile.
Avantaje
– decizii transparente (ar fi pe baza unui model – gata cu speculațiile). Dacă e greșit se repară modelul și rulăm încă o dată.
– volatilitatea prețurilor este plafonată fără subvenții directe;
– se păstrează rata ridicată a proprietății, iar capitalul se mută din acumulare pasivă spre activități productive.
În esență, o politică de impozitare a proprietății formulată prin prisma teoriei controlului poate transforma “impresia de moment” într-un cadru predictibil, util societății (desigur dacă am definit funcția – obiectiv bine 🙂).
Tocmai de aceea, din cauza specificul tehnic, o colaborare între cei de la Științe Politice și departamentul de Matematică sau Automatică (unde se face serios controlul sistemelor dinamice) cred că ar fi foarte utilă.
Mi se pare fascinant (și cumva deprimant) cum o analiză atât de „tehnică” despre impozitarea proprietăților ajunge, de fapt, să ne spună o poveste foarte umană — despre locuire, șanse egale, și de ce tinerii aleg să-și caute viitorul în afara granițelor. Am simțit la fiecare paragraf o tensiune reală între nevoia de echitate și inerția sistemului.
Mi-a plăcut mult și referința la Hemingway — subtilă, dar extrem de grăitoare pentru ce trăim acum: un „faliment” care se conturează lent, dar sigur. Cred că subimpozitarea asta cronică a proprietăților a fost ca un elefant în cameră de prea mult timp. E nevoie de curaj să deschizi subiectul și apreciez abordarea argumentată, cu date și cu un fir logic clar.
Felicitări pentru articol! Ar merita să ajungă și pe masa decidenților, nu doar în feed-ul cititorilor pasionați de politici publice.
S-a mai încercat impozitarea progresivă a locuințelor. Ceva de genul, ca la a 2-a proprietate, impozit majorat cu 50% și la a 3-a și următoarele cu 100% sau poate ceva mai puțin. Dar interesant e că a căzut după vreo 2-3 ani, din cauză că s-a interpretat că unul proprietar de o scară de bloc a zic că e o singură proprietate (blocul) . A ieșit scandal și s-a renunțat.
Nu cred că e o soluție impozitarea progresivă. Nu inseamnă că cei cu mai multe proprietăți vor vinde și toți vor avea câte o singură proprietate. Impozitul se va reflecta în chiriile mărite.
Și atunci cum rămàne cu încurajarea salariaților să-și mai cumpere o proprietate pe care să o închirieze ca un supliment la pensiile mici din viitor?
96% din populatia Romaniei detine proprietati imobiliare, ceea ce e anormal.
Romanii sunt pur si simplu orbiti de mitul „investitiei” in pereti.
A fi instarit in Romania, inseamna sa detii 2-3 proprietati imobiliare si sa conduci mashinoaie premium cumparata sh.
In Austria, instarit inseamna sa ai destui bani care genereaza venituri mai mari decat salariul mediu lunar. Adica o combinatie de investitii si asigurari financiare. Nu se inghesuie nimeni sa detina proprietati imobiliare, chiria avand avantajul libertatii de miscare in functie de ocupatia pe care o ai.
Impozitarea progresiva a proprietatilor nu serveste la absolut nimic daca nu este insotita de deduceri fiscale prin care statul urmareste sa-si impuna politicile sale.
Comasarea populației rurale în centrele urbane deja-aglomerate nu ar trebui încurajată, domnilor, ci descurajată!
Infrastructura urbană e deja suprasolicitată, să aduci și mai multă lume în orașe nu ajută deloc.
Ba mai mult, aglomerarea suplimentară de forță de muncă în puținii poli urbani ar pune presiune suplimentară pe salarii, conducând la acel efect binecunoscut de cursă către nivelul cel mai de jos.
E un lucru bun că mulți locuitori ai mediului rural se îndreaptă către alte țări, în loc să o facă înspre marile orașe din România. Asta protejează salariile românilor din acele orase, iar prețurile mari la imobiliarele urbane ajută la rândul lor, în mai multe moduri:
– Impun o barieră de intrare pentru locurile de muncă mai bine plătite din mediul urban.
– Încurajează migrația forței de muncă rurale peste hotare, reducând concurența pe locurile de muncă din țară.
– Transmit un mesaj pieței salariilor cu privire la nivelul minim necesar pentru a-și continua existența în acel spațiu (angajații trebuie să-și poată permite să locuiască în acea piață imobiliară scumpă).
Direcția de dezvoltare trebuie inversată, dinspre marile centre urbane înspre localitățile mai mici, a căror tendință actuală este de abandonare. Acolo sunt deja locuințe ieftine, trebuie doar aduse locuri de muncă.
Administrația actuală pare să fi capitulat în fața acestei provocări, schimbând traiectoria înspre crearea unei infrastructuri de transport rapid dinspre zonele rurale către centrele urbane. E o greșeală care va aglomera și mai mult mediul urban, va pune presiune pe salarii și pe servicii, va concentra și mai mult disponibilitatea unor centre de sprijin important în urbanul mare (spitale, centre de cultură, de sport, de shopping, de divertisment).
Soluția am descoperit-o toți în pandemie. Am avut-o, am implementat-o, iar apoi am abandonat-o: telemunca la scară amplă. Prin descentralizarea angajărilor, oportunitățile s-au putut răspândi peste tot în țară.
Să fi continuat, s-ar fi agregat grupuri de astfel de lucrători în zone ale țării altfel neglijate, care dintr-o dată, ar fi avut nevoie de tot felul de bunuri și servicii, pentru oameni care și le-ar fi permis.
Deschiderea de afaceri în astfel de localități anterior-moarte ar fi avut din nou sens. Asta ar fi atras și locuri de muncă zonale, angajând forța de muncă rezidentă și răspândind migrația internă, dinspre urbanul mare înspre mai multe destinații.
‘Impozitarea progresivă a proprietăților funcționează pentru a canaliza forța de muncă către activități productive – în detrimentul celor care trăiesc din rentă – și astfel sporește eficiența economiei. ”
Bogatul care are 100 de apartamente traieste din renta. Cetatenii carora le-a inchiriat cele 100 de apartamente, din munca. Si unii si altii urmeaza sa plateasca impozitele legale. Iar apartamente construite de bogat si neocupate – prin vanzare/inchiriere- de catre cei ce muncesc = falimentul bogatului. Nu vad legatura dintre o eventuala impozitare progresiva a proprietatilor si incetinirea investitiilor in imobiliare, atata timp cat cererea > oferta. Cel mult va mai creste pretzul/ m.p. pana la echilibrare cerere/oferta. Iar „canalizarea fortei de munca” a bogatului ” catre activitati productive” s-a mai practicat in RO. A inceput in anii ’50 exact cu „canalizarea” dintre Dunare si Marea Neagra.
Eu sunt de acord cu orice schema de impozitare dar sa inceapa cu proprietatile statului si anumite categorii de spatii comerciale. Folosirea impozitarii proprietatilor pentru a influenta revenirea capitalului in economia „reala” este o utopie. Capitalul se misca natural atunci cand gaseste conditii favorabile. Pentru moment, se pare ca economia romaneasca nu ofera astfel de conditii.
În loc de supraimpozitare sau impozitare progresivă a proprietății de ce nu ar fi mai ok să se crească avansul minim pt achiziție la 30-40% poate chiar 50% iar avansul să fie legat de economisire nu susținut prin credite de nevoi personale? Cum ar fi dacă de asemenea cadastrele ar fi regândite pt a elimina raritatea artificială a spațiului disponibil ( de ex în Cluj) iar TVA ar fi înlocuit de sales tax? În afară de faptul ca ar scădea PIB-uk pe fondul diminuării loviturii primite de sistemul financiar ce ar fi practic și fundamental cu măsuri de acest gen? Nu ar genera aceleași efecte ca cele din articol? Chiar ar fugi capitalul offshore?
Un articol excelent care scoate foarte bine în evidență un lucru pe care îl vedem zilnic în teren: decalajele mari dintre zonele urbane și cele rurale nu se manifestă doar prin diferențe de venit sau oportunități, ci și prin acces diferit la servicii esențiale. În multe localități mici, infrastructura este încă fragilă, iar administrațiile locale se confruntă cu bugete limitate și dificultăți în a atrage investiții.
Acest dezechilibru alocă, de fapt, costuri sociale suplimentare comunităților rurale – de la transport, la utilități, până la servicii de bază care ar trebui să fie predictibile și funcționale. Chiar și domeniile aparent „invizibile”, precum gestionarea apelor uzate sau serviciile de vidanjare, devin indicatori ai polarizării economice: în zonele urbane lucrurile sunt standardizate și accesibile, în timp ce în multe comune oamenii încă improvizează. Am întâlnit situații în care distanțele mari, lipsa infrastructurii sau costurile ridicate fac ca astfel de servicii să fie rareori accesate, iar asta influențează direct calitatea vieții și atractivitatea economică a zonei.
Tocmai aici se vede cât de important este ca piața, administrația și mediul antreprenorial local să reușească să colaboreze. Există deja modele care încearcă să corecteze aceste dezechilibre prin digitalizare și accesibilitate, inclusiv platforme care intermediază rapid servicii în toată țara – de exemplu, vreauvidanja.ro, care a simplificat mult accesul la intervenții în zone unde altfel erau greu de găsit furnizori disponibili. Nu rezolvă problema macroeconomică, desigur, dar arată că soluțiile corecte apar atunci când serviciile devin eficiente, transparente și ușor de accesat indiferent unde locuiești.
Cred că discuția despre impozitarea progresivă trebuie completată și cu o discuție despre echilibrarea infrastructurii și despre stimularea mobilității interne. Doar așa putem spera la o repoziționare a capitalului – financiar și uman – acolo unde poate produce cel mai mult pentru România.