Protecționismul: soluție sau problemă?

Președintele Donald Trump a impus taxe vamale împotriva celor mai mari trei parteneri comerciali ai SUA, atrăgând imediat represalii din partea Mexicului, Canadei și Chinei și provocând haos piețele financiare. Începând din 4 martie 2025, au intrat în vigoare tarife de 25% pentru importurile mexicane și canadiene și de 10% pentru energia electrică importată din Canada. Reprezentanții acesteia susțin – și așa este – că taxele amintite sunt incompatibile cu prevederile „Acordului General pentru Tarife și Comerț”/GATT (1947), precum și cu „Acordul Organizației Mondiale a Comerțului/ privind facilitarea comerțului”/OMC (1964). A doua zi, Casa Albă a anunțat că președintele Trump va scuti producătorii de automobile de tarifele punitive de 25% pentru Canada și Mexic, timp de o lună, dacă aceste țări respectă „Acordul Nord-American de Comerț Liber”/NAFTA.

China a ripostat la majorarea taxelor vamale impuse de SUA, anunțând în aceeași zi creșteri de 10-15% a tarifelor pentru importul unei game largi de mărfuri americane, printre care produse agricole și alimentare. De asemenea, Beijing a impus o serie de noi restricții pentru 25 de companii americane, atât pentru exporturi, cât și pentru investiții.

Europa nu a fost încă afectată de tarife, măsura rezervată UE urmând a fi anunțată pe 2 aprilie.  Bruxelles-ul a anunțat că organizează reuniuni „foarte productive” cu reprezentanții SUA, în timp ce Trump a repetat amenințarea tarifară de 25%.[1]

În România, în mass media, pe rețelele de socializare la mitinguri și în parlament se cere adesea adoptarea unor măsuri protecționiste: subvenții, „51% produse românești”, restricții pentru străini de a cumpăra pământ, închiderea marilor magazine în weekend, boicotarea supermarketurilor etc. Motivele invocate pentru justificarea acestor măsuri sunt sprijinirea capitalului românesc, securitatea alimentară și/sau energetică, evitarea închiderii unor întreprinderi (cu pierderi) și a șomajului etc. Deși sunt prezentate ca fiind de importanță „strategică” și inspirate de „patriotism”, măsurile amintite ar afecta grav economia românească, periclitând continuarea reformelor structurale – și așa stagnante – menite să o modernizeze. În plus, aceste decizii ar încălca prevederile tratatelor internaționale la care România este parte (GATT/OMC, tratatele de aderare la UE, FAO, FMI, OCDE etc.).

Protecționismul este o politică economică menită să limiteze accesul produselor străine pe teritoriul național. Scopul său este favorizarea pe piața internă a produselor autohtone, fără a descuraja exporturile. Indiferent de formele sale, principiul general al protecționismului este același: crearea unor obstacole la intrarea mărfurilor străine pe teritoriul național, pentru a limita accesul consumatorilor la bunurile respective și a-i determina să se îndrepte spre produsele indigene.

Istoria protecționismului este strâns legată de istoria comerțului mondial. La începutul comerțului modern, în primele decenii ale sec. XIX, marile națiuni ale lumii erau, în general, protecționiste. După abrogarea în 1846 a legii engleze a cerealelor (Corn Law), care interzicea importul de grâne și alte cereale, menținând ridicate prețurile alimentelor în favoarea proprietarilor de pământ englezi, a început o perioadă de liberalizare treptată a schimburilor internaționale. Această tendință a fost impulsionată de tratatul franco-britanic din 1860, care a eliminat restricțiile cu privire la comerțul dintre cele două tari, a redus taxele vamale și a instituit, pentru prima dată, clauza națiunii celei mai favorizate: orice avantaj acordat unei țări terțe de către una din cele două țări semnatare trebuia acordat automat și celeilalte părți. Procesul de liberalizare a fost întrerupt la sfârșitul anilor 1870, când țările dezvoltate din acea epocă au revenit la protecționism, ceea ce a făcut ca perioada 1879–1945 să fie marcată de numeroase războaie și represalii comerciale. Apogeul a fost atins în anii 1929–1930, când protecționismul a părut a fi singurul răspuns posibil la criză. Confruntate cu dificultățile economice specifice crizei și cu atmosfera politică internațională ostilă, creată de pericolul izbucnirii războiului, statele lumii au încercat să se apere nu prin noi acorduri între ele, ci fiecare pe cont propriu, prin limitarea importurilor, exporturi la preturi de dumping, devalorizări repetate ale monedelor naționale, crearea de „blocuri” monetare etc.

În România interbelică, politica de comerț exterior a fost defazată față de evoluțiile din economia mondială. Astfel, în anii 1922–1928, guvernele liberale au dus o politică de naționalism economic și semi-autarhie („prin noi înșine”), într-o perioadă în care țările europene făceau un efort de restabilire a schimbului liber. În anii 1928-1931, când economia românească era lovită de criză, iar economia europeană evolua spre o nouă perioadă de protecționism, guvernul național-țărănesc a încercat să liberalizeze comerțul exterior („porți deschise”). Reorientarea politicii comerciale de la liberalismul promovat în perioada crizei la restricționarea relațiilor economice cu străinătatea de teama izbucnirii războiului s-a produs și aceasta cu destulă întârziere față de alte state europene, care adoptaseră măsuri similare.

Spre deosebire de perioada 1846-1945, când schimburile internaționale și încercările de liberalizare a acestora au fost dominate de tratate comerciale bilaterale, după cel de-al Doilea Război Mondial s-a generalizat practica acordurilor comerciale multilaterale și a organismelor internaționale însărcinate să le gestioneze. Conform preambulului textelor oficiale respective, scopul acestor înțelegeri este realizarea unei veritabile cooperări internaționale și instaurarea unui liber schimb general și durabil. În perioada 1947-1994, această cooperare a luat forma amintitului acordul cunoscut sub acronimul GATT. În 1964, a fost creată o nouă instituție internațională, „Organizaţia Mondială a Comerţului”/OMC, care a fost înzestrată cu o veritabilă putere disciplinară. Obiectivul fundamental al OMC, care a preluat GATT (1965), este reducerea treptată a barierelor protecționiste pentru a favoriza creșterea economiei mondiale, fără a prejudicia industriile pe cale de a se naște sau aflate în dificultate. După eșecul conferinței de la Seattle (1999), OMC a lansat un nou ciclu de negocieri (conferința de la Doha din 2001), care urmăresc să confere țărilor în curs de dezvoltare un rol tot mai important și să consolideze capacitatea acestora de a beneficia de avantajele comerțului internațional, sprijinindu-le în combaterea sărăciei.

În 2013, a început edificarea unui nou pilon important al cadrului instituțional al comerțului internațional: acordul de liber schimb negociat de UE cu SUA, numit „Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț si Investiții”/TTIP. Scopul acestuia este înlăturarea barierelor din calea comerțului (tarife vamale, reglementări inutile, restricții privind investițiile etc.), într-o gamă largă de sectoare economice, pentru a facilita cumpărarea și vânzarea de mărfuri și servicii între UE și SUA. În pofida faptului că SUA sunt cel mai mare partener comercial și de investiții al UE, între acestea nu există un acord de liber schimb. Negocierile privind TTIP s-au încheiat în 2016, fără concluzii și au fost închise oficial în 2019.

Economia românească a fost reconstruită după cel de-al Doilea Război Mondial în conformitate cu modelul stalinist. Acest model s-a caracterizat prin proprietatea de stat sau colectivă asupra mijloacelor de producție și adoptarea deciziilor economice de aparatul de stat în mod centralizat, prin intermediul unui plan care stabilește obiectivele de producție și nivelul celorlalte variabilele economice importante: prețuri, salarii, repartizarea venitului național pentru consum și acumulare, import, export etc. În aceste condiții, în ultimii ani ai regimului comunist, prin plan, importurile au fost limitate drastic, iar exporturile au fost forțate pentru a obține valuta necesară rambursării datoriei externe și reducerii dependenței de finanțarea externă. În economia comunistă, s-au practicat taxe vamale, însă acestea nu au servit pentru protejarea economiei naționale de concurența externă, ci pentru a putea oferi reciprocitate formală altor țări, care își reduceau, eventual, taxele vamale la importurile de bunuri românești. Economia românească era închisă etanș și izolată complet de economia altor țări, iar pentru a realiza această autarhie existau alte mijloace decât taxele vamale: monopolul statului asupra comerțului exterior, stabilirea prin plan a volumului și structurii importului și exportului, fixarea administrativă a prețurilor bunurile care fac obiectul comerțului exterior, limitarea drastică a dreptului de a călători în străinătate etc. După căderea comunismului, monopolul statului asupra comerțului exterior a fost desființat, iar România a devenit membră sau a reluat relațiile cu organismele internaționale multilaterale de tipul celor menționate. În consecință, regimul vamal a fost revizuit în concordanță cu obligațiile asumate prin tratatele respective.

Între idealul eficienței economice și realitățile geopolitice

Faptul că împiedicarea comerțului liber afectează economia este cunoscut de mult timp. Ideea este la fel de veche ca știința economică însăși. Astfel, în cartea sa, „Avuția națiunilor”, care marchează nașterea științei economice, Adam Smith justifică liberul schimb la nivel internațional, arătând că, prin specializarea în producerea anumitor bunuri, toate națiunile beneficiază de pe urma libertății comerțului. La fel cum, în interiorul unei economii naționale, diviziunea muncii, specializarea și schimbul liber de mărfuri duc la creșterea productivității și, deci, a bunăstării generale, la nivelul întregii economii mondiale, comerțul liber duce la sporirea avuției tuturor națiunilor și la pacea lumii. Totuși, Smith admite instituirea de taxe vamale în două situații: în cazul industriilor care au importantă strategică pentru apărarea națională și ca reacție la taxele impuse de alte țări la importurile de bunuri din tara respectivă. După Smith, protecționismul este, deci, o măsură excepțională, care, în regulă generală, împiedică însă buna funcționare a economiei.

Pe această linie de gândire, în literatura actuală, se face distincție între eficiența comerțului liber la nivelul economiei naționale și eficiența comerțului liber la nivelul economiei mondiale (cosmopolitan-efficiency argument).

La baza ambelor abordări se află presupunerea că prețurile sunt determinate liber de piață și că aceasta nu prezintă disfuncționalități. Se știe însă că piața poate avea anumite disfuncționalități, cum ar fi, de exemplu, cele provocate de așa-numitele „externalități”. Disfuncționalități sau „distorsiuni” ale pieței pot apare, de asemenea, prin acțiunea guvernamentală. Astfel, guvernele pot distorsiona prețurile formate pe piață prin subvenționarea producției anumitor ramuri, prin faptul că nu protejează în mod corespunzător proprietatea intelectuală, ceea ce împiedică apariția unor cunoștințe și tehnologii noi, ori, dimpotrivă, prin aceea că îi supraprotejează pe deținătorii indigeni de brevete, licențe, know-how-uri, mărci de fabrică și de comerț și de alte drepturi și valori similare, împiedicând intrarea pe piață a unor noi competitori etc. În asemenea cazuri, producția și schimbul ghidate de prețuri distorsionate sunt ineficiente.

Analiza eficienței comerțului liber la nivelul economiei naționale urmărește fundamentarea politicilor comerciale naționale. Și, de fapt, acesta era principalul obiectiv avut în vedere și de Adam Smith. În ceea ce privește analiza efectelor comerțului liber asupra economiei mondiale (cosmopolitan-efficiency argument), aceasta este relevantă pentru conceperea regimurilor comerciale internaționale. De exemplu, pornind de la concluziile degajate din cercetările de acest gen, OMC a fost concepută ca un forum de discuții și negocieri cu privire la regulile comerciale noi, dar și deja existente, precum și ca instanță de soluționare a litigiilor dintre statele membre. La rândul său, Fondul Monetar International (FMI), creat prin acordurile de la Bretton Woods (1944), a avut ca obiectiv inițial supravegherea politicilor de curs de schimb ale statelor membre pentru a evita devalorizarea monedelor naționale în scop concurențial. Ulterior, rolul FMI a evoluat, acesta devenind un organism de gestionare a sistemului monetar internațional în scopul asigurării stabilității acestuia. Cu toate că, în actuala epocă a globalizării, a crescut importanța studiilor cu privire la rolul comerțului liber în dezvoltarea durabilă a economiei mondiale, ameliorarea nivelului de trai și reducerea sărăciei, în dezbaterile cu privire la comerțul liber versus protecționism, economiștii au în vedere, de obicei, primul caz.

Acest caz, analizat pe larg de economiștii contemporani, învederează existența a două situații în care protecționismul poate contribui la creșterea bunăstării unei națiuni. În primul rând, așa cum a arătat încă A. Smith, o țară poate adopta măsuri protecționiste ca reacție la restricțiile impuse de alte țări la importul de bunuri din țara respectivă. Cu alte cuvinte, protecționismul poate fi utilizat ca mijloc de forțare a deschiderii piețelor străine închise. În loc de războaiele „opiului”, duse de Anglia și Franța împotriva Chinei (1839–1842, 1856–1860) sau de amenințarea cu bombardarea de către navele de război americane a portului japonez Yokohama (1859), o țară poate amenința cu introducerea de restricții, iar dacă această strategie are succes, ea câștigă de două ori: din propriul său comerț rămas liber și din comerțul devenit liber al partenerilor săi comerciali. Cu toate acestea, atât Smith, cât și alți economiști s-au îndoit că o asemenea politică dă realmente rezultate. Ei au descoperit că amenințarea cu represaliile nu determină neapărat alte țări să-și reducă propriile bariere comerciale și că măsurile de retorsiune tind să se permanentizeze și să se auto-amplifice.

Această strategie se folosește totuși și în prezent. Un exemplu surprinzător este SUA, care, deși se declară în favoarea comerțului internațional liber, consideră că piața internă americană poate și trebuie să fie închisă pentru a determina alte țări să-și deschidă propriile lor piețe. Astfel, legislația americană (Omnibus Foreign Trade and Competitiveness Act) permite şi uneori chiar obligă guvernul american să forțeze alte țări să accepte noi „obligații comerciale”, amenințând cu represalii vamale în caz contrar. Însă, aceste noi obligații nu implică neapărat un comerț internațional mai liber. De exemplu, angajamentele respective pot lua forma stabilirii voluntare a unor contigente (cote) privind exportul anumitor mărfuri în SUA. Cu alte cuvinte, SUA forțează pur și simplu alte națiuni să-și redirecționeze exporturile în concordanță cu interesele americane, încălcând principiul după care schimburile comerciale internaționale trebuie ghidate de preturile pieței.

Un alt exemplu este constituit de măsurile amintite la începutul acestui articol, care au creat haos în economia mondială, care s-a confruntat și așa cu mari perturbări în ultimii ani, de la criza financiară din 2008 până la pandemia de Covid-19. Acum, o altă forță amenință să remodeleze peisajul economic: politicile comerciale protecționiste ale administrației Trump și creșterea tarifelor reciproce.

Al doilea caz în care protecționismul poate contribui la creșterea bunăstării unei națiuni este cel în care aceasta are o poziție de monopol în producerea unui anumit bun. Astfel, încă de pe vremea lui John Stuart Mill – care a trăit în prima jumătate a sec. XIX –, economiștii au susținut că o țară care deține o pondere ridicată în producția mondială a unui bun poate utiliza un preț „optim” pentru a profita de această poziție de monopol, câștigând, astfel, mai mult din comerțul cu alte țări. Aceasta revine, desigur, la a spune că un producător monopolist poate să-și maximizeze profiturile prin creșterea prețului și reducerea producției.

În prezent, o formă asemănătoare de protecționism selectiv, cunoscută sub denumirea de „politică comercială strategică”, este recomandată de unii economiști în cazul în care piața este controlată de o întreprindere străină, aflată în situație de monopol (concurență imperfectă), iar costurile de intrare pe piață ale unei noi întreprinderi naționale sunt mari. În această situație, se afirmă că este necesar ca statul să acorde subvenții acestei noi întreprinderi pentru a mări concurența. Astfel, avantajele întreprinderii monopoliste vor fi limitate, iar noua întreprindere autohtonă, devenită competitivă ca urmare a ajutorului public, va putea dobândi o anumită cotă de piață. Este de notat asemănarea dintre acest argument și pledoaria lui Mihail Manoilescu pentru protecționism ca modalitate de sprijinire a industrializării României în perioada interbelică. În prezent, exemplul cel mai des menționat este cel al aeronauticii, ramură caracterizată prin duopol (Boening – producător vechi și puternic; și Airbus – producător nou, fragil și cu decalaj tehnologic inițial): subvenționarea de către statul francez a companiei Airbus a permis reducerea costurilor de producție ale noului aparat, îndeosebi a costurilor de cercetare-dezvoltare și, deci, a dus la recuperarea întârzierii tehnologice și, în modul acesta, la câștigarea luptei cu concurentul american de pe piața globală.

Acest al doilea caz suscită două obiecții. În primul rând, cu rare excepții, cum ar fi, de exemplu, cazul țărilor care fac parte din „Organizația țărilor exportatoare de petrol”/OPEC, sunt puține țări care au o poziție de monopol semnificativă în ceea ce privește un număr suficient de mare de bunuri pentru a conferi importanță practică excepției de la regula comerțului liber. În al doilea rând, celelalte țări ar putea recurge, la rândul lor, la represalii împotriva prețului „optim”. Ca urmare, posibilitatea de a valorifica poziția de monopol pentru a crește bunăstarea unei țări este discutabilă. De altfel, chiar și acei economiști contemporani, care şi-au construit reputația academică prin identificarea unor cazuri teoretice în care piețele oligopoliste permit guvernelor să folosească taxe vamale de import pentru a spori avuția națională, se pronunță cu fermitate împotriva politicilor protecționiste. Argumentația lor se bazează, în principal, pe constatarea faptului că guvernele au rareori informațiile necesare pentru a identifica situațiile în care este oportun să aplice taxele vamale.

Iluzia protecționismului: costuri ascunse și implicații globale

S-ar putea crede că orice imperfecțiune a pieței este un bun motiv pentru a adopta măsuri protecționiste. Într-adevăr, o serie de economiști au căzut în această capcană timp de aproape două secole: de la începutul istoriei moderne a schimburilor internaționale, în primele decenii ale sec. XIX, până în anii ’50 ai sec. XX, soluția protecționismului a fost în repetate rânduri încercată. În prezent, majoritatea economiștilor susțin, dimpotrivă, că protecționismul este o modalitate inadecvată și ineficientă de corectare a deficiențelor pieței interne. De exemplu, în cazul în care salariile nu se ajustează suficient de rapid la scăderea cererii față de produsele unei anumite ramuri, reducere determinată de concurența externă, unii economiști contemporani susțin că politica guvernamentală adecvată este intervenția – sau, eventual, încetarea intervenției – pe piața muncii, unde pot fi adoptate, într-adevăr, măsurile de remediere care vizează în mod direct cauzele problemei.

Prin această prismă, un caz relevant este cel al țărilor aflate într-o uniune monetară (de exemplu, zona euro), care au renunțat la moneda națională și, deci, la mecanismul reglator al cursului de schimb. Conform teoriei zonelor monetare optime, în acest caz, funcțiile reglatoare ale cursului de schimb trebuie înlocuite prin cele ale mobilității transfrontaliere a factorilor de producție (capital și forță de muncă), ceea ce exclude orice formă de protecționism. Or, în cazul țărilor din zona euro, piața forței de muncă prezintă, într-adevăr, o serie de rigidități, care afectează mobilitatea internă și transfrontalieră a mâinii de lucru. Ca urmare, eliminarea acestor rigidități, nu protecționismul, constituie adevărata soluție la problemele economice cu care se confruntă aceste țări.

Unii economiști susțin, de asemenea, că chiar dacă protecționismul ar fi adecvat în teorie, acesta ar fi „capturat” în practică de grupurile de interese (vânători de rente; rent-seekers), care ar abuza de măsurile respective pentru a-și urmări propriile interese înguste, nu interesul național.

Principalul cost al protecționismului este că îi obligă pe consumatori să renunțe la bunurile de import ieftine. Ca urmare a faptului că plătesc pentru bunurile respective un preț mai mare, are loc creșterea veniturilor pe care le obțin producătorii/vânzătorii. Iar în cazul în care, pe lângă faptul că sunt mai scumpe, bunurile indigene sunt mai slabe calitativ, prejudiciul suferit de consumatori este și mai mare.

Un alt cost important al protecționismului este cel al activităților de lobby (trafic de influență), suportat de cei care caută protecție împotriva concurenței străine. Acest cost constituie sursa rentei care revine persoanelor care acordă protecția respectivă (politicieni, birocrați, tehnocrați etc.) și, eventual, celor care îi susțin mediatic (jurnaliști, analiști, purtători de cuvânt etc.).

Principala caracteristică a teoriei moderne a comerțului internațional este, așadar, diminuarea semnificativă a relevanței argumentelor în favoarea protecționismului și revoluționarea modului tradițional de înțelegere a meritelor relative ale comerțului liber.

 Protecționismul apare în forme diverse și ingenioase. Atunci când adepții liberului schimb reușesc să-l elimine într-un anumit domeniu, el apare în altul: susținătorii protecționismului par a fi mereu cu un pas înaintea adepților liberului schimb în inventarea unor noi modalități de protecție împotriva concurenților străini.

Principalele forme de protecționism sunt:

– a) măsuri tarifare, în principal taxe vamale – calculate ca procent din prețul mărfurilor (ad valorem); aceste taxe măresc prețul produselor importate, care, în modul acesta, poate deveni mai mare decât prețul produselor autohtone; consumatorii/cumpărătorii sunt nevoiți, astfel, să cumpere cu predilecție produse naționale, ceea ce îi favorizează, evident, pe producătorii/vânzătorii autohtoni, însă contribuie, eventual, la dezvoltarea ramurilor respective și la reducerea șomajului; costul întregului proces este suportat însă de consumatori/cumpărători, nu de stat, cum se spune adesea;

– b) măsuri netarifare, cum ar fi stabilirea unor contigente (cote) pentru a limita cantitățile de mărfuri importate sau a evita creșterea acestor cantități;

– c) protecționism „gri” sau „deghizat”, numit așa deoarece este mai puțin vizibil și birocratic; un exemplu este impunerea de diverse norme: tehnice, de igienă, de securitate, de protecție a consumatorului etc.; recent, au apărut norme de dreptul muncii (de exemplu, interzicerea muncii copiilor) sau norme de protecția mediului.

În trecut, statele au folosit mai ales măsurile tarifare (taxele vamale) și netarifare. În prezent, se practică diverse forme de protecționism „gri„ sau „deghizat”. O formă este constituită de așa-numitele „restricții voluntare la export sau „acorduri comerciale ordonate” În loc ca țara importatoare să restricționeze importurile prin instituirea unor taxe vamale sau contingente, țara exportatoare restricționează exporturile, însă efectul protecționist este același. Deosebirea reală, care face ca țările exportatoare să prefere restricții la export în loc de restricții la import impuse de țările partenere, este că cele dintâi permit exportatorilor să obțină prețuri mai mari și, deci, să-și însușească profiturile generate de creșterea prețurilor provocată de protecționism. Un exemplu este cel al cotelor voluntare stabilite de Japonia la exportul de automobile în SUA. Este evident că SUA ar fi putut limita importul de automobile japoneze prin instituirea de taxe vamale. Însă, această măsură ar fi dus la creșterea prețurilor și, deci, la reducerea numărului de automobile cumpărate de cetățenii americani. Ca urmare, guvernul japonez a limitat în mod voluntar numărul de automobile exportate în SUA. Deoarece oferta s-a redus, producătorii de automobile niponi au putut să-și mărească prețurile și să continue să exporte mașini în SUA. Ironia sorții este că obținerea unor profituri suplimentare, generate de limitarea voluntară a exporturilor, i-a ajutat, probabil, pe producătorii auto japonezi să-și sporească investițiile și să devină, astfel, mai competitivi.

În anii 1980, a crescut numărul cazurilor de restricții voluntare, iar acest fenomen a constituit un factor perturbator și dintr-un alt motiv. Acest tip de acorduri avantajează exportatorii în mod selectiv, în loc să lase piața să determine care sunt participanții ce vor pierde în urma limitării schimburilor internaționale. În exemplul anterior, alternativa ar fi fost ca SUA să protejeze producătorii auto americani prin instituirea unor taxe vamale sau contigente aplicabile tuturor importurilor de automobile străine, lăsând cumpărătorii americani să decidă dacă vor cumpăra mai puține automobile japoneze sau europene, respectiv mai multe automobile americane. Cu alte cuvinte, prin restricțiile voluntare la export, criteriul eficienței este înlocuit, de fapt, cu diverse considerente politice.

Protecționismul îmbracă în ultimul timp o formă și mai insidioasă, numită „protecție administrativă”. Acest tip de protecție rezultă din aplicarea unor reglementări menite să răspundă unor condiții de piață sau evenimente specifice, stabilite de forurile legislative sau de autoritățile administrative. Astfel, în aproape toate ţările dezvoltate, există reglementări cu privire la așa-numitul „comerț echitabil”, care urmăresc, pe de o parte, să împiedice alte țări să-și subvenționeze exporturile (ceea ce ar distorsiona, într-adevăr, stimulentele create de piață și, deci, ar afecta diviziunea internațională a muncii), iar pe de altă parte, să evite situațiile în care firmele străine practică prețuri de dumping la mărfurile pe care le exportă. Unele guverne practică, prin urmare, taxe vamale anti-subsidii sau taxe anti-dumping pentru a neutraliza efectele practicilor respective. În teorie, aceste mecanisme de așa-zis „comerț echitabil” sunt menite să sprijine comerțul liber.

În practică, „comerțul echitabil” este utilizat însă adesea în locul, nu în sprijinul comerțului liber. Este vorba despre cazurile în care procedeele  amintite sunt îndreptate în mod evident împotriva unor firme străine concurente pentru a le forța pur și simplu să accepte restricții voluntare. Astfel, practici comerciale care, în mod normal, sunt permise firmelor autohtone (de exemplu, reduceri de prețuri cu ocazia sărbătorilor) sunt interzise firmelor străine, ceea ce înseamnă, de fapt, protecționism în toată regula.

În literatură, se arată că, în anii 1980, multe tehnici de realizare a unui „comerț echitabil” s-au transformat în adevărate mijloace protecționiste, folosite în mod nejustificat împotriva concurenței străine. Ca urmare, s-au făcut unele propuneri pentru a împiedica „capturarea” mecanismelor respective de către anumite grupuri de interese. Esența acestora este crearea unor proceduri bilaterale de soluționare a litigiilor, care să asigure mai multă obiectivitate decât procedurile naționale. Asemenea soluții sunt prevăzute, de exemplu, în „Acordul de comerț liber canado-american„ și în „Acordul nord-american de comerț liber”. Aceste acorduri sunt puse însă în pericol de recenta ofensivă comercială a administrației Trump.

O altă posibilitate este utilizarea în mai mare măsură a procedurilor de soluționare a litigiilor existente în cadrul OMC.

Cu toate aceste idei și eforturi de instituționalizare, sunt mulți producători care spun că politicile și instituțiile din anumite țări constituie, de fapt, „comerț inechitabil”. Astfel, adversarii acordurilor de liber schimb cu unele țări susțin că, în cazurile respective, comerțul liber este imposibil, din cauza marilor deosebiri în standardele de mediu, de calitate, salarizare etc. Lista obiecțiilor împotriva comerțului liber cu țări în care există asemenea cauze de „comerț inechitabil” este nesfârșită. Și, de fapt, aici se află principala sursă de inspirație a argumentelor aduse împotriva comerțului liber.

Cercetările recente cu privire la protecționism s-au concentrat asupra a două mari probleme. În primul rând, s-au studiat posibilitățile de eliminare a protecționismului agricol din țările dezvoltate, mai ales a subvențiilor pentru producția și comercializarea bunurilor alimentare, care au fot exceptate în anul 1965 de la regulile GATT. În al doilea rând, analiștii economici s-au preocupat de proliferarea acordurilor de liber schimb bilaterale, care sunt, de fapt, acorduri comerciale preferențiale. Ei arată că, din cauza extinderii masive a tratamentului preferențial al țărilor în curs de dezvoltare, prin care acestea sunt exceptate de la aplicarea clauzei națiunii celei mai favorizate, principiile GATT se erodează puternic, ceea ce periclitează libertatea comerțului internațional. La toate aceste evoluții negative, se adaugă impredictibilitatea și haosul care vin în prezent de la guvernul american.

[1] – Trump a anunțat pe 2 aprilie tarife de 20% pentru bunurile din UE. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a calificat această măsură drept o grea lovitură pentru economia mondială și a declarat că „Suntem deja pe cale să definitivăm primul pachet de contramăsuri ca reacție la taxele pe importurile de oțel”.

• Articol preluat cu acordul coducerii saptamânalului timisorean TIM 7 (prima parte, partea a doua, partea a treia)