Anunțul canonizării de către Biserica Ortodoxă a 16 figuri clericale care au trăit în secolul al XX-lea a generat dispute mediatice aprinse. Într-o societate care NU și-a vindecat demonii trecutului, reacțiile polemice erau previzibile, având în vedere că procesul canonizării ne îndeamnă (obligă?) la o reflecție etică asupra modului cum receptăm istoria recentă.
Provocarea e evidentă: unei societăți care nu s-a maturizat memorial, Biserica îi propune o grilă de lectură spirituală asupra trecutului, personificată prin biografiile transfigurate ale sfinților (propuși spre canonizare).
Dincolo de polemicile, mai mult sau mai puțin argumentate, din jurul biografiilor celor canonizați, cred că esența dezbaterii e legată de modul cum ne raportăm la trecut: secolul XX, prin tragediile produse de ideologiile totalitare (Holocaust & Gulag), nu e un simplu capitol al Istoriei – care poate fi privit „cu relaxare” – ci provoacă reflecții etice, morale, teologice. Iar în ce-i privește pe cei canonizați, propuși ca modele de viețuire creștină, e firesc să le chestionăm biografiile, pentru a sonda maniera în care s-au ridicat la înălțimea spirituală pe care o pretindem de la ei.
Dar suntem noi, oare, pe deplin lămuriți – istoric și memorial – atunci când ne proiectăm în (im)postura de judecători ai trecutului? Ne-am maturizat viziunea istorică, răspunzând cu discernământ la marile provocări etice pe care înțelegerea onestă a secolului al XX-lea le ridică? Avem capacitatea de analiză nuanțată, contextuală, detașată de „preconcepții ideologice”, a subiectelor fierbinți din biografiile eroilor secolului trecut (apropierea de activismul politic interbelic, raportarea la derivele antisemite, colaboraționismul cu regimurile dictatoriale, relația cu Securitatea)?
Răspunsul la aceste întrebări – mai degrabă patetice, decât retorice, este nemulțumitor, în cel mai bun caz. De aproape patru decenii, trecând printr-un proces ratat al comunismului, societatea românească n-a reușit să se împace cu propriul trecut și să metabolizeze senin și fără încrâncenare lecțiile dramatice ale secolului al XX-lea. Confundând evaluarea critică, ce implică o etică memorială, cu moralismul istoric, cădem în capcana absolutizărilor: fie proslăvim trecutul, într-un tribalism istoriografic ce maschează frica de noi înșine, fie îl demolăm, într-un exces inchizitorial, pentru că nu se aliniază la standardele politice din prezent.
În acest parcurs prin pustiul tranziției post-decembriste, societatea, în cearta pe care o avea cu trecutul, i-a reproșat și Bisericii că nu-și face curățenie în propria istorie. Acuzele, amplificate de stridențele unei dezbateri publice tabloidizate (jubilăm când e vorba de greșelile altora!), nu erau lipsite de fundament – mai ales că secolul al XX-lea venea cu un pasiv memorial greu de negat pentru instituția Bisericii: apropierea de regimurile totalitare, indulgența în fața ascensiunii ideologiilor extremiste, complicitatea față de derivele puterii politice sau colaboraționismul unor slujitori cu Securitatea au fost teme pe care Biserica a evitat să le dezbată deschis, la cel mai înalt nivel. Mediul eclezial n-a fost lipsit însă complet de introspecție, teologi și clerici abordând temele sensibile amintite. De altfel, „autocritica la cererea publicului” nu e specifică comunităților religioase tradiționale – vezi cazul bisericilor catolice și protestante din Italia și Germania postbelice – bisericile ortodoxe având alte metabolisme memoriale, ce distilează în durata lungă derivele instituționale. Dar asta nu mulțumește opinia publică, ce are așteptări – legitime, până la un punct! – ca tocmai instituția credinței să fie mai exigentă cu propriul trecut, cu modul în care slujitorii ei s-au ridicat la înălțimea idealului.
Aceasta e temperatura memorială a momentului. Ne aflăm la o răscruce a dezbaterilor privind înțelegerea trecutului. Putem alege calea cea largă a confruntării, construind tranșee în care să ne baricadăm, convinși de supremația propriei lecturi asupra trecutului, sau putem alege cărarea îngustă, care ne obligă să ne trezim din lenea intelectuală și conformismul cultural, și să construim punți memoriale între diferitele perspective – teologice, filosofice, politice – asupra aceluiași trecut traumatic.
Pentru asta, întâi de toate, merită să acceptăm o realitate ce nu-i de la sine înțeleasă: Nu există un discurs memorial UNIC. Doar regimurile totalitare au încercat să impună o perspectivă hegemonică asupra istoriei, cu prețul falsificării ei. Iar șansa pe care o avem (că polemizăm într-o societate liberă), de a dezbate dezinhibat asupra diferitelor viziuni în care privim trecutul, nu trebuie să se transforme într-o competiție memorială.
Semințele otrăvite ale confruntării memoriale au fost aruncate după sfârșitul războiului, când procesul defascizării, necesar pentru foștii aliați ai Germaniei naziste, a fost pus în practică de ocupantul sovietic. Despărțirea de fascism s-a încheiat cu instaurarea dușmanului său ideologic – comunismul. „Am căzut din lac în puț”!
Și astfel, societatea românească, ce avea nevoie de o evaluare critică a derivelor ideologice ale (inter)belicului, n-a avut răgazul unor dezbateri relativ libere, pe cât era posibil în acea lume distrusă de război.
Iar după patru decenii de comunism, în care regimul a folosit represiunea ca instrument politic, manipulând vinovății (reale sau imaginare) pentru a justifica ideologic eliminarea „dușmanilor politici”, n-am avut parte de un proces al crimelor sale, în care cei responsabili să plătească, iar victimelor să li se facă dreptate, cel puțin moral.
Pe scurt, am ratat ambele terapii memoriale, necesare pentru a ne vindeca de maladiile totalitare ale secolului XX. Defascizarea am ratat-o pentru că a fost abuzivă, fiind folosită pentru a justifica alte crime, iar decomunizarea din neputință, pentru că prăbușirea regimului n-a fost urmată de pierderea puterii de către (neo)comuniști.
La această confuzie memorială a contribuit și lipsa unei echivalențe, la nivel european, în asumarea răului pe care l-au produs ambii demoni totalitari. Comunismul (întruchipat de Uniunea Sovietică), pentru că a învins nazismul, alături de democrațiile occidentale (anglo-americani), a încercat, nu fără oarecare succes, să obțină o legitimitate morală. Iar faptul că regimurile comuniste din Europa răsăriteană s-au prăbușit negociat și n-au trecut printr-un proces juridico-politic similar celui de la Nürnberg, în care să răspundă pentru zecile de milioane de victime, explică îngăduința de care bucură ideile comuniste.
Efectele acestei decalibrări morale se resimt însă acut în prezent, când lumea occidentală trebuie să facă față agresiunii Rusiei lui Putin, al cărei regim are în centrul propagandei sale tocmai amintirea „Marelui Război Patriotic”, pe care o manipulează abil, propunând o cheie de lectură „conflictuală” asupra trecutului – victoria împotriva nazismului cauționând crimele proprii (ale comunismului), văzute ca accidente de parcurs – în efortul construcției socialismului -, atunci când nu sunt negate pur și simplu.
Tocmai de aceea, conștienți de scadențele memoriale pe care le moștenim din veacul trecut, trebuie să evităm „competiția amintirilor” și să nu privilegiem victimele unei ideologii genocidare în detrimentul celeilalte. Ar fi falimentar, deopotrivă istoric și moral.
E un prim pas pe drumul lămuririlor…
Hmm!
Da, ideologia comunistă a fost iertată de Occident de crimele ei, dar nu și ideologiile fascist-naziste. Ba mai mult decât atât, azi, progresismul, un fel de comunism cu față umană atee este propovăduit ca „a treia cale” a viitorului Omenirii. Doamne ferește!
În legătură cu canonizările BOR, ele sunt un fel de răspuns la agresivitatea așa ziselor valori progresiste care tind să devină valori oficiale în Europa. Din acest pdv sunt de acord cu BOR. Numai că trebuie să existe o selecție mai riguroasă a noilor canonizați. Fiindcă transformarea în „sfinți” a lui Ștefan cel Mare(și Sfânt…) sau Brâncoveanu, etc mi se pare o indecență.
Exista principii etice eterne, care nu se negociaza, aceleasi, in orice imprejurari istorice si oriunde, fie si doar daca ne referim la ´dreptul natural´. Relativismul istoric e in acest caz doar un sofism prin care se poate justifica absolut orice. Putem admite ca oamenii, sub vremuri, au minusuri si plusuri, ce se pot compensa, cand vine insa vorba despre sfintenie e cu totul altceva.
Problema cu D. Staniloae e ca acesta a fost cam filetist iar filetismul a fost deja condamnat canonic. El credea ca individul se mantuieste prin ´neam´, deci trebuie sa lucreze pt. ´mantuirea neamului´. Conceptia era obisnuita in epoca in ideologiile de orientare fascista : existenta ar fi o lupta perpetua pt. ´viata´, heracliteana, intre ´neamuri´ ipostaziate, uneori asimilate cu ´ingeri´, desi seamana mai mult cu entitati titanice, amintind de ´puterile intunecate din vazduh´ de care vorbea Sf. Pavel. ´Neamul´ se interpune intre omul individual si Dzeu, un fel de intercesor si chiar ajunge sa ia locul lui Hristos. Acest particularism si tribalism contrazice categoric spiritul deschis si universalist al Crestinismului, de aceea s-a si ajuns la o ´corectare´ etno-nationalista a Crestinismului ´iudaic´ sau chiar ´socialist´ primitiv, ´arianizarea´ acestuia, in Germania si nu numai, caci mesianismul rus nu e foarte diferit, aceste ideologii, pan-germanismul, slavofilismul, fiind imitate de nationalismele mai mici, satelite.
De altfel, s-a remarcat deja ca in mistica legionara Hristos aparea foarte rar, daca totusi aparea, locul fiind luat de Arhanghelul razboinic Mihail si de ´Capitanul´ insusi, un fel de incarnare a acestuia. Arhanghelul are o fizionomie mai degraba (neo)pagana, asa cum era Wotan in mistica volkista. Prin aceasta mistica incurcata sau incarligata se justifica si pacatul crimei, al omorului ritual, comis de legionari, asa cum il explica chiar tanarul Noica : legionarul isi da sufletul prin pacatul sau, incalcand porunca divina ´sa nu ucizi´, deci e un sacrificiu de sine !, pt. izbavirea neamului sau, ceea ce va atrage automat si propria-i mantuire, o mistica clar colectivista. E deci un amestec de misticism sau mai bine zis fundamentalism crestin si mistica politica neo-pagana, cu accente anarho-teroriste, destul de asemanatoare cu forme de Islamism fundamentalist. ´Neamul´ seamana deci mai mult cu un idol si ´demon´ ce pretinde obedienta absoluta, religia nationalista e un extaz colectiv, dezindividualizant ( mai ales ca e formulata expres in termenii Inconstientului colectiv ) , sanguinar, ca orice idol. Primul Razboi mondial a fost justificat prin ideologii nationaliste de acest tip. S-ar mai putea spune ca nu poti sa te inchini la doi stapani , lui Dzeu si ´neamului´, sa ai doua religii opuse, una a iubirii si cealalta, politica, a urii si a razbunarii.
Mantuirea neamurilor se prevaleaza de la un pasaj enigmatic din Apocalipsa, care poate fi si a si fost interpretat diferit, dar din textele scripturale reiese destul de clar ca mantuirea si responsabilitatea e, bineinteles, individuala. De amintit autoritarismul anti-individualist al epocii, de ex., Maurrasismul, foarte influent si la noi ( Crainic ).
Individul se mantuieste prin comunitate, desigur, dar e altceva si comunitatea, Ecclesia, nu e etnica, in aceasta nu mai este grec sau iudeu. ´Neamul´, genos, avea sensuri destul de diferite in Antichitate si in lumea premoderna, pasajul din Apocalipsa e mai degraba unul universalist sau ´ecumenic´ si poate sa insemne ca toate neamurile – si implicit sau in primul rand indivizii – sunt judecate dupa legile lor. Staniloae combina insa mistica etnicista – si spengleriana – cu realismul ontologic al unui Maxim Mart., de ex. Acesta nu esentializeaza insa niciunde ceva in felul ´neamului´, ethnosul, deci Staniloae interpreteaza realismul platonic al Parintilor intr-un sens foarte modern,´holist´ si vitalist, acela al Lebensphilosophie la moda. Interpretarile neo-patristice, strans corelate cu nationalismul mistic si romantic, nu doar la noi, ci acelea ruse si grecesti – pe care teologii nostri interbelici le imitau, nu sunt tocmai in regula din punct de vedere ortodox, erau foarte influentate de filozofiile timpului, existentialism si ´personalism´, care erau si ideologii – antiliberale, anti-occidentale etc. ´Comunitarismul´ acesta isi avea originile in slavofilism, cu idealizarea unui ´suflet popular´ – personificat prin Sofia, sofiologia rusa, de inspiratie idealist-romantica si chiar ´teozofica´ – sobornost, un echivalent al lui Volkgemeinschaft, ´comunitatea organica´, o mistica romantica panteista. S-ar putea merge si mai departe, personalismul ´relational´ al lui Staniloae implica un relativism ce dez-substantializeaza pana si Persoanele divine, e aici o curioasa afinitate a neo-pastristicii cu teologiile radicale postmoderniste ( ale ´mortii lui Dzeu´) care pun accent pe ´diferenta´, relativiste si deconstructiviste, cu anti-platonismul lor, etc. Dar nu e tocmai intamplator, pt. ca si unele si celelalte se intorceau cam la aceleasi surse, romantismul german, Nietzsche, Heidegger, personalistii si non-conformistii interbelici. De ex., Yannaras e un teolog grec neo-ortodox, heideggerian si fanatic anti-oocidental. Chiar daca putem recunoaste valoarea si autenticitatea acestor teologii inovatoare, in mod cert spiritul lor nu e acela al teologiei traditionale, premoderne, asa cum pretind prin ´traditionalismul´ lor nostalgic si reactionar. Teologii au si acest obicei, sa tune si sa fulgere impotriva filozofiei si culturii profane si totusi sa se tarasca dupa filozofi la moda …
D. Staniloae a fost un om al epocii sale, atat inainte cat si dupa razboi, iar teologia lui nu are nimic original, e in mare masura o adaptare din Florovski si Losski. Si propunerea de canonizare e tot un semn al resurgentei nationalismului politico-religios.
„A fost cam filetist” … Dezvoltați!
Oricand, dar după vacanta, il puteti aborda pe domnul profesor Daniel Lossky , Secretar General al Fraternitatii Orthodoxe, profesor la Institutul de Theologie Orthodoxa Sfantul Ioan Theologul din Brussel pentru a va dezvolta punctele de vedere expuse aici.
Stiind ca atat domnul profesor Lossky cât și domnul Profesor doctor licentiat la Louvain, fizician Christoph D’Aloisio sunt de o extrema amabilitate puteți beneficia de o recomandare pentru a participa la un seminar ,doua..la Institutul de Teologie Orthodoxa Dumitru Staniloae din Paris.
Va asigur ca toți theologii pe care ii veți întâlni la Brussel si la Paris sunt deschiși spre dialog.
O nota, dezvolt despre ´personalism´si despre mediul intelectual-cultural in care s-a format si D. Staniloae, in opera caruia Heidegger, existentialistii, pot fi intalniti aproape pe fiecare pagina. Multi isi zic azi ´personalisti´, intr-un sens foarte vag, acela al ´respectului pt. persoana umana´ si ´unicitatea ei irepetabila´ si alte platitudini pioase, se stie ca Papa Paul al II-lea era personalist si in general ca ´personalismul crestin´ ar fi ´anti-totalitar´ …
In enciclopedii se enumera de la sapte la treisprezece curente personaliste, dar, in filonul principal, Personalismul a fost o filozofie-ideologie existentialista, interbelica, ruso-franceza, poate cea mai imp. figura a fost E. Mounier. Maritain, D. de Rougemont, dintre rusii emigranti Berdiaev in primul rand, S. Bulgakov si V. Losski, etc. O filozofie sincretica, de orientare existentialista, influentata de Bergsonism, ca si Nouvelle theologie : neo-tomismul lui Maritain si Gilson avea un spirit bergsonian-existentialist si era, ca atare, foarte modern sau ´modernist´, cu toate pretentiile ´traditionaliste´. Ceea ce se poate spune, schimband ceea ce e de schimbat, si despre neo-patristica rasariteana sau ortodoxa.
J. L. Loubet del Bayle a scris, prin anii 60, dar inca actuala, lucrarea fundamentala despre ´non-conformistii anilor 30´. Ideologia ´personalista´ era un ´comunitarism´ organicist si corporatism, autodefinindu-se ca o ´a treia cale´ intre ´individualism´ si ´colectivism´, Liberalism ( degenerat) si Comunism, exact cum isi ziceau Rev.-conservatoare germana ( M. van der Bruck ) si chiar Fascismul italian in special, cu care aveau – dincolo de unele rezerve in familie – certe afinitati. ´Nici de dreapta, nici de stanga´. Ideologie dualista, opunand ´persoana´ ideala ´individului atomic´ liberal – cartezian si chiar ´substantei´ aristotelice. Era formulata explicit in termenii nietzscheeni si prometeici ai ´omului nou´, la moda, ca ´revolutie personalista´, alternativa la Comunism, Liberalism si, ulterior, si la Fascism. S-a ajuns pana acolo, in personalismul neo-ortodox, incat sa se considere ca necredinciosii, ereticii, occidentalii materialisti si degenerati, nu ar avea o persoana supranaturala, ci doar o ´individualitate naturala´ si perisabila, ceea ce poate fi considerat un veritabil rasism ontologico-teologic.
Personalismul e existentialist, existentialismul e o filozofie categoric modernista, anti-clasica, anti-platonica si, se poate spune, anti-traditionala, nominalista, cu origini, poate, intr-o anumita mistica protestanta, doar daca ne intoarcem la progenitorul ei mai direct, Kierkegaard. Devenind o moda trans-confesionala, un spirit al timpului. ´Persoana´ e inteleasa ca un ´om nou´, regenerat, un om ´comunitar´ si deci colectiv – cu modelul in supraomul nietzscheean si, mai direct, in ´existent´, Daseinul heideggerian. Heidegger a inteles Daseinul, ca Fichte Geistul, din ce in ce ca pe o entitate colectiva, etnica si poate chiar rasiala. E o entitate ideala si ireala, abstractiune personificata, negatia individului concret, ´in carne si oase´, v. in acest sens critica lui S. Weil la adresa personalismului lui Maritain. Existentialismul opune ´ontologicul´, adica existentul istoric-istorial indeterminat – ´onticului´, adica ontologiei traditionale, premoderne, platonico-aristotelice si scolastice, opune ´fiintei´ – pe care o vede ca fixa, ´inerta´, ´abstracta´ etc. – devenirea, fluxul vital, dinamismul, ´istoria´, chiar viteza si forta, in stil futurist. De aceea e categoric modernist si ´accelerationist´. Dnul L. Turcescu are articole si o carte : Gregory of Nyssa and the concept of Divine Person, dar si coeditor la o lucrare despre D. Staniloae, – foarte bune despre neintelegerile legate de ´personalism´ si abuzurile interpretative prin care acesta este transferat la Sf. Parinti, care nu stiau nimic despre asa ceva si pt. care persoana si individ erau termeni interschimbabili si identici.
La ganditorii rusi, comunitarismul personalist provenea in linie dreapta din Slavofilismul romantic, cu idealizarea ´sufletului popular´ – un populism – intruchipat de Sofia, sofianismul rus, de origini idealist-romantice si chiar ´teozofice´. Sobornost, echivalentul lui Volkgemeinschaft, ´comunitatea organica´ in sensul panteismului romantic. Chiar V. Losski a ramas sub aceste influente ´sofiologice´, cum demonstreaza P. Gavrilyuk, el reactionand, purist, doar impotriva anumitor aspecte, iar Florovsky cu atat mai mult.
Cateva cuvinte despre ´personalismul relational´. In conceptie premoderna si clasica, in care era formulata si teologia traditionala, ´relatia´ era categoria cea mai slaba, echivaland, in sine, cu ´ne-fiinta´. Cum se stie, Heidegger ( dar pe urmele lui Nietzsche ) a declansat moda deconstructivismului mutand accentul pe ´diferenta´. O manie postmodernista a deconstructiei principiilor logicii clasice, adica a logosului – cineva ar putea banui unele tendinte blasfemice, fie si inconstiente -, un anti-platonism de fond, ce convenea tendintelor quietiste – sentimentaliste si literaliste, anti-intelectualiste si ´anti-gnostice´ ale neo-ortodoxiilor. Apofatismul a fost interpretat in termeni deconstructivisti si exista o afinitate bizara intre teologiile postmoderniste radicale si neo-ortodoxie. Deja P. Florenski, personaj excentric, teolog, ocultist, cabalist si simbolist, adept al (homo)erotismului ´platonic´, incercase o deconstructie a logicii clasice, cu antinomiile lui ( imprumutate de la Kant ), conceptie devenita aproape dogmatica in neo-teologia ortodoxa ( dar si paradoxiile irationalismului dogmatic, la Blaga ); de asemenea, irationalismul salbatic al lui L. Sestov, dar si conceptia gnostica a lui Berdiaev despre ´meonic´ – inaintea fiintei, ´ne-fiinta´ – preluata apoi de J. L.-Marion sau Caputo, etc.
Pe scurt, se neaga conceptia traditionala de ´substanta ontica´ – de o fixitate plictisitoare-, pana si Dzeu devine un ´existent´ nedeterminat, ´istorial´, in devenire, in maniera filozofiilor procesului, tragic, trebuia modernizat, emancipat, etc., transferandu-i-se anxietatea existentialista. O persoana comunitara, ternara, daca se mai poate spune, colectiva, printr-un soi de socialism mistic ( ca la Mounier ). Trebuie reamintit mereu mediul anti-individualist autoritarist, inclusiv in plan epistemologic, era epoca descoperirii Inconstientului, a dizolvarii subiectului autonom ( apoi ´moartea subiectului´), psihologiei maselor, fragmentarismului, vorticismului, palingeneziilor artistice, sociale si politice, experimentalismelor, mitului si violentei soreliene.
Persoana, lit. o ´masca´ ( redata ca ´icoana´ ), o suprafata fara continut, un mediu, e in functie de relatie, de ´diferenta´, ceea ce duce la un cerc vicios, regresum ad infinitum sau ´punere in abis´, in oglinda, chiar si persoanele divine sunt dez-substantializate. Filozofie care isi regaseste originile timpuriu-romantice si panteiste : comunitatea e o ´unitate-totalitate´ holista, hen-kai-pan, un vortex energetic, Gestalt, adica ceea ce anticii ar fi numit, fara niciun dubiu, ´haos´ … De unde si nostalgiile regresive, ´revolta fondului prelatin´, auto-htonismul, ´radacinile´, cum, de ex., se vadesc in teologia maternalista a lui S. Bulgakov.
Desi Staniloae a polemizat furios cu Blaga, nefacand economie de epitete, teologia lui nu era atat de diferita in spirit de filozofia estetic-modernista a acestuia, probabil forma neo-pagana si ne-ortodoxa sa-l fi deranjat mai tare, ´matricea stilistica´ fiind calchiata dupa conceptiile germane – spengleriene – de Gestalt, in care era conceput si ´neamul´, adica Volkul sau, daca se prefera, ´holomerul´ nicasian, o ´individualitate universala´, ce vrea sa insemne colectiva, ´anterioara partilor´. Dzeul ´viu´ al existentialistilor ( ´cu barba´, cum zicea N. Steinhardt ) seamana izbitor nu doar cu ´Mosul´ lui Petrache Lupu, epifanie pagano-crestina, ci si cu ursuzul ´Mare Anonim´ …
„Aceasta e temperatura memorială a momentului. Ne aflăm la o răscruce a dezbaterilor privind înțelegerea trecutului. Putem alege calea cea largă a confruntării, construind tranșee în care să ne baricadăm, convinși de supremația propriei lecturi asupra trecutului, sau putem alege cărarea îngustă, care ne obligă să ne trezim din lenea intelectuală și conformismul cultural, și să construim punți memoriale între diferitele perspective – teologice, filosofice, politice – asupra aceluiași trecut traumatic.”
Nu puteți alege nimic și nu puteși construi nici tranșee și nici punți, fiindcă pentru cei alături de care visați să tropăiți dezbătând ca de la egal la egal pur și simplu nu contați.
Veți vedea că nu puteți.
„Pe scurt, am ratat ambele terapii memoriale, necesare pentru a ne vindeca de maladiile totalitare ale secolului XX. Defascizarea am ratat-o pentru că a fost abuzivă, fiind folosită pentru a justifica alte crime, iar decomunizarea din neputință, pentru că prăbușirea regimului n-a fost urmată de pierderea puterii de către (neo)comuniști.”
Terapiile memoriale le aplică învingătorii în războaie învinșilor, fiindcă învingătorii nu au astfel de dureri de cap (scrupule morale). Nimeni nu le cere învinșilor părerea despre gradul de brutalitate al tratamentului care li s-a prescris. Învingătorii sunt cei care stabilesc ce e totalitar și ce nu e totalitar, ce e bine și ce e rău, cine are de suportat terapii memoriale și cine nu. Să vezi, însă, învinși care se plâng că nu au fost exorcizați corespunzător te duce cu gândul la masochismul victimelor care își dau cu părerea despre duritatea (excesivă sau insuficientă) cu care a fost tratate de abuzatori. De parcă părerea lor ar interesa pe cineva.
„…conștienți de scadențele memoriale pe care le moștenim din veacul trecut, trebuie să evităm „competiția amintirilor” și să nu privilegiem victimele unei ideologii genocidare în detrimentul celeilalte.”
Naivități…
Nu puteți, fiindcă nu vi se permite. Nu vi se permite, fiindcă nu sunteți priviți ca parteneri egali de dialog, sau măcar demni de un minut de atenție.
Ce spune biserica despre deschiderea olimpiadei din Paris… https://www.die-tagespost.de/kirche/aktuell/symbol-der-weltoffenheit-oder-sakrileg-art-253862
“ De aproape patru decenii, trecând printr-un proces ratat al comunismului…”
Modul de justiție în Rimânia este de a-l face scăpat pe inculpat. Magistrații sunt plătiți cu salarii și pensii speciale ca să-și facă “ datoria” față de corupți, hoți și să-i scape prin tergiversări, achitări, condamnări cu suspendare și niciodată cu recuperararea prejudiciului.
După acest model a fost și procesul comunismului – a fost achitat!
„E un prim pas pe drumul lămuririlor…”
Cer scuze, dar eu tot n-am priceput în ce constă „drumul lămuririlor”.
Ca să fiu nițel mai concret…Este cumva o observație a autorului că la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie justiția română încă nu a reușit să finalizeze procesul legat de aceasta?
Dacă la aceasta se referă textul, apoi, noi știm bine aceste lucruri. Eu cred că ar fi fost util, spre exemplu, dacă domnul autor ar fi încercat să explice/analizeze cauzele.