Cîte cuvinte de origine dacică are limba română [1]? O întrebare simplă, dar cu un răspuns dificil de dat. Mă rog, ar exista o variantă simpl(ist)ă: „conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX-ul), nu există nici măcar unul”, însă răspunsul acesta nu este satisfăcător! Nici dacă ne uităm în dicționarele etimologice nu vom găsi prea multe. Motivul principal ar fi că lipsa izvoarelor și credibilitatea îndoielnică a surselor indirecte fac dificilă identificarea elementelor dacice în limba română.
În DEX nu este prezentat nici un etimon dacic (sau tracic). Într-un fel este o soluție corectă, deoarece există mult prea puține surse pentru a putea vorbi serios de cuvinte cu proveniență dacică. În plus, DEX-ul nu este un dicționar etimologic pentru a putea face considerații etimologice asupra cuvintelor. Nici măcar în timpul propagandei ceaușiste DEX-ul nu a sprijinit etimologiile mai mult sau mai puțin fanteziste cînd era vorba de limba dacă (sau tracă).
Totuși, există în DEX anumite șabloane care sugerează că un anume cuvînt ar putea proveni din fondul autohton. Astfel, avem:
1) Trimiterea la limba albaneză (în DEX avem cf. alb. „compară cu albanezul“). În această situație sînt 90 de cuvinte, majoritatea fiind bune candidate.
Cuvintele din această categorie sînt: abur, balaur, baltă, barză, bîrsă, brad, brîu, buc, a (se) bucura, bulz, bunget, buză, capsoman, caraban, căciulă, căpușă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciut, ciută, coacăză, copac, copil, curm, a curma, curpen, cursă, de, droaie, fărîmă, fluier, fluture, gard, gata, gălbează, a găti, ghimpe, ghionoaie, ghiuj, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, a (se) gudura, a hămesi, lai, mal, mazăre, măgar, măgură, mărar, măre, mătrăgună, mînz, mînzare, mînzat, mîță, mire, moașă, molid, mugur, mură, murg, na, năpîrcă, oare, olog, pală, păstaie, pîrîu, pupăză, rață, rînză, sîmbure, straiță, strungă, șopîrlă, tărăboi, traistă, țap, țarc, vatră, văpaie, viezure, zară, zgardă, zgură;
2) Etimologia necunoscută[2]. După eliminarea cuvintelor de dată recentă [3] mai rămîn în această situație 1071 de cuvinte (cu litere aldine sînt cuvintele cu o largă utilizare în limba română la care nu există o explicație credibilă în dicționarele etimologice).
Cuvintele sînt: a aburca, a acira, a aromi (a ațipi), acătării, adică, a adulmeca, afin (plantă), alaman (unealtă), aldan, alelei, alivancă, amuș, ana, andrea, apriat, aprig, arăriel, arcaci, argea, arșinic, arțar, asab, a asmuți, avat, baban, babete (pasăre), baccea, baci, bade, bală, balcîz, ban, bană, bandulă, bandură, bar (în jocuri),bartiță, bașoaldă, batal, batcă, batir, bazon, bă, băcuiață, a băga, băiat, bălăbăni, bălărie, bălăștioagă, bălbisă, bănică, bărăgan, a bărăni, băț, bechiu, beci, bedreag, beldie, beldiță, belșiță, berc, a beșteli, a bichiri, bifor, bîrcoace, bîrdan, bîrfi, bîrliga, bîrzoi, bîtă, bîzdîc, blacheu, bleandă, a bleojdi, boacă, boacăn, boancă, boarfă, boarță, bob, bobîrnac, bocnă, bodîrlău, a bodogăni, boghet, bojoc, bolboșa, a boncălui, bongoase, bont, bordei, borhot, a borî, boroboață, borț, a (se) bosumfla, boșar, bot, botă, botcă, botei, boț, braghină, brambura, a brănui, breabăn, brezaie, briboi, brioală, brîglă, brîncă, brînză, brudiu, bruft, brusture, buburuză, buc, bucium, bucși, budihace, buf, buflei, buft, buh, buiandrug, buiestru, buimac, bujdă, buleandră, bulgăr, bulhac, bulughină, bulumac, bumben, a bunghini, burcă, burdac, burduf, burlău, burtă, busnat, buștean, buștihan, bușuma, but, butalcă, butoarcă, butuc, buzaină, cacadîr, caciur, caiman (însoțitor),calcavură, calindroi, caloneț, caltaboș, campadură, a canarisi, caprotină, carabăț, caracașicuri, caravă, carcalete, cargan, cataramă, catrafuse, caval, cazic, cazulcă, călîu, căpuș, căpută, cărpănos, cătur, căulă, ceac, ceatal, celostat, cervană, chelbe, chelfăni, chenaf, chepcel, cherapleș, chercheli, chersin, chichineață, chiomb, a (se) chirci, a chirfosi, chisnovat, chiștoc, chitcăit, chitonag, chițibuș, chiurluit, cicar, a cicăli, a cimili, cimpoi, a cinchi, cinteză, cioacă, cioancă, cioareci, cioclej, ciocoi, ciolpan, ciorchine, ciorovăi, cioșmoli, ciot, ciovei, cipilică, ciritel, ciuciure, ciucușoară, ciuf, a ciuguli, ciul, ciuleandra, ciulei, ciumiză, ciump, ciurlan, cîrceie, cîrîie, cîrjancă, cîrlan, cîrlionț, a cîrnosi, a cîrti, cîșiță, a (se) clinti, cloambă, coblizan, cocă, cocioabă, cocioc, cocîrlă, coclauri, cocleț, cocoli, cocon (fecior), cocor, a (se) cocoța, colb, colin, comănac, comor, condac, corcoduș, a corcoli, cord (cuțit), corhan, corlă, corobană, corobeață, corozbină, cortel, coruncă, cosar, cosoi, coșava, coșcană, coșmagă, coșmelie, coștereață, cotarlă, cotolan, cotor, cotoroanță, cotoșman, a cotrobăi, cotrog, a cotropi, coviltir, a covîrși, crapan, cratiță, craun, creț, crivac, crîmpoșie, crîncen, crosă, a cruța, cucă, cucovă, culbec, culic, cupiu, custură, cușcaie, dabilă, dar, darie, dălcăuț, a dăula, a dăuli, de, derdeluș, a desfăta, destrăbălat, deșanț, deșănțat, a dezbăra, a dibui, dihai, dîrloagă, dîrlog, dîrmoz, dîrvală, doboș, dodii, doină, dolofan, dragavei, drețe, drîng, drog (plantă), dughie, duluță, durd, durdă, enot, erete, farfasit, faurmaur, făcău, feleștioc, fercheș, a (se) feri, filaliu, filimică, firfiric, fișteică, fîsă, flaimoc, flămînd, fleac, fleancă, a (se) flecui (a se muia), fleț, flit, florinte (pasăre), fluștura, foac, fofează, fofîrlică, foloștină, frichini, frișcă, fufă, fuior, fulg, funigel, gaci, gaie, galfăd, garf, gașcă, găgăuță, gălăgie, gălămoz, găman, găoace, gărgăun, geală, genune, gheară, ghermea, ghes, ghibirdic, ghiborț, ghici, ghidran, ghidrin, ghiftui, ghigosi, ghimirlie, ghin, ghinț, ghioagă, ghioc, ghionoi, ghiont, ghiordel, ghipcan, ghirin, ghizdei, gingirică, gionat, gireadă, gîde, gînj, gîrgîr, gîrliță, glie, glonț, godin, godină, a gogi, gogoloi, gogoriță, goldană, gologan, golomoz, gordin, goștină, grozamă, a grui, gurut, gutui, habană, hachiță, halagea, hanzelă, haraiman, harancă, harchină, hartan, hăbuc, hălăciugă, a hărăți, hătălău, hățaș, hățiș, hău, a hicăi, hiolă, hînsar, hînțău, hîrău, hîrlostea, a hîrsi, hlujan, hoaspă, hobîc, hojmalău, horaiță, horeț, a horhăi, hoț, a hrentui, hudubaie, hudubleajă, huidumă, a huița, hulă, huludeț, a hutupi, iaca, iar, iazmă, ibîncă, inc, inga, izbuc, a izbuti, izmă, a îmbîcsi, a îmbodoli, a îmbolboji, a îmbuiba, a împila, a împletici, a împopoța, a împopoțona, a încăibăra, încot, a (se) încotoșmăna, îndelete, a (se) îndeletnici, a (se) înfofoli, a îngăima, a îngăla, a (se) întrema, a (se) înviora, janghinos, janț, japșă, jarcă, jarchină, jărăgai, jep, a (se) jerpeli, jilăvete, jimba, jintiță, jip, jugan, jumătate, junt, jupîn, juvete, lastră, lațe, a (se) lăbărța, lăor, a lehăi, a lepui, lerpenea, lespede, a leșina, leuștean, a licări, licurin, a lihni, liștai, liză, lolotă, lostopană, lufar, lujer, luptaci, macioală, majarcă, maldăr, mangosit, marțafoi, mașter, matahală, mă, măceș, măciulie,măgăoaie, mălai, mămăligă, mămăruță, mărghilă, măsălar, a mătăhăi, mătăuz, mătură, melc,melean, melegar, mendre, mepacrină, meredeu, meteahnă, miarță, michiduță, micsandră, a migăli, mihalț, milacop, minavet, a mișca, a mîglisi, a mîhni, mîndălac, mîrlan, mîrtan, mîșîi, mîtcă, moacă, mocăi, mocofan, modîlcă, modoran, mogîldeață, moglan, mogorogi, molcotit, momîiață, momîie, morman, a (se) moșmoni, motan, moț, muciorniță, murg, muscel, a mușca, mușina, nahlap, naiba, namilă, nasture, natantol, năbădaie, năgară, năprui, a nărui, născoci, năstașnic, năvleg, a năzui, neagă, neaoș, neder, neghină, neghiob, nichipercea, nicorete (ciupercă), niprală, nițel, noian, norea, notătiță, nuligestă, oacăr, oarzan, obligeană, oblon, odgon, ogoi, oină, olat, oleandra, olm, oloisă, onanie, opac, opintic, oploși, orăstică, orceag, oreav, oreșniță, ori, orie, a oropsi, ortoman, ostropel, ostropeț, a otînji, otova, pală, paliu, palotie, pambriu, paparugă, paracherniță, a parădui, parăgină, a pardosi, parpalec, parpian, pasămite, pată, pațachină, pațîrcă, a păcăli, pălărie, pălimar, pămînzalcă, păpălău, păpăludă, părangină, peletic, perie, perjă, piază, pielm, a piguli, pilotă, pință, a (se) pipernici, pipirig, pipotă, a piroti, pisc, piscoaie, pistornic, pistră, a pișca, pișcă, pișleag, pițigoi, pîlnie, pînză, pîrdalnic, pîrghie, pîrnaie, plai, platoșă, plavcă, plătică, pleiocaziu, plevaiță, plisc, pliurd, plîtoșă, plopovăț, pocie, pociumb, pocîlti, pocînzeu, poclău, poclit, podea, a podidi, pojghiță, poloboc, popenchi, popistra, popîndac, poponeț, poroinic, portativ, posac, a (se) posomorî, poș, poșircă, poșovoaică, potaie, poznă, praftură, prașcău, prașilă, a prădui, prăjină, prăștină, prăvălie, prepeleac, presură, preș, prian, prichindel, pricolici, prigitoare, prior, prisacă, prislop, prohab, prour, prunc, puchi, pungă, pușlama, puțin, racilă, rai, rangă, rapăn, rașcă, a răbda, răcovină, a (se) răfui, răgaz, răgălie, a răguși, răpciugă, răpciune, răscoage, răsfug, răstav, a (se) răsti, răsură, a rășlui, a rătuti, răvar, reambulare, rechie, rediu, relascop, renci, resteu, reșcă, retevei, a reteza, a rezema, rizeafcă, rîncă, rîznă, roabă, rocarniță, rocoțea, rogodele, rostogol, rotofei, rudacee, rujare, ruscuță, sacoviță, salce, sama, sanchiu, sangulie, sarsailă, saulă, săhăidac, sălbăție, sănișoară, scai, scamă, scălîmb, a scăpăra, a (se) scărmăna, schilod, schinduc, schinduf, a scîlcia, sclai, a (se) sclifosi, sclipeț, a sclipui, scociorî, scofală, a (se) scofîlci, scondru, scorbură, a scormoni, scoroambă, a scotoci,scrădiș, scrînciob, sculă, searbăd, seigă, sein, selnic, semen, sferdecel, sfîrc, sfîrlă, sfîrloagă, sfîrnar, a (se) sfriji, sicaiță, sică, sieptru, silcă, sineț, sirec, sisinel, sitar, siteav, sîmbovină, slai, slimui, smidă, soi, sormait, sosma, spaimă, spelb, spînz, splau, sprințar, stăpîn, sterp, stingher, stinghie, stirigoaie, a stîmpi, stînă, stîncă, a stîrni, stogoș, stolnă, strai, stramă, străin, strei, a stricni (a striga), strugure, strunghil, sturluiba, sulgiu, sulumină, sută, suvac, șfei, a șiroi, șiștor, șorici, a șovăi, a șparli, șperlă, ștează, a șterpeli, știoalfă, știulete, șubred, șufan, șui, șuiță, șupuri, șustă, șușlete, talabă, talașcă, tală, talger, talion, talmeș-balmeș, tamar, tanăt, tandalic, tandaluță, taolă, tapă, tapoșnic, taragot, tarancă, tarapangele, tason, tăbîrcă, a tăblăci, tăfălog, tăfîlcă, tălaniță, tălălău, tălîmb, tămînjer, tăpănos, tărășenie, tărînc, tărtăneț, tășulă, tătăișă, a tăuși, tea, teafăr, teapă, tearfă, teică, teraz, terci, a (se) teșmeni, ticăi, ticălos, a ticlui, a ticsi, tifan, tigoare, tihăraie, tihărie, tilișcă, tipie, titirez, a (se) titiri, tiv, tîlhar, tîlv, tînjală, tîrfă, tîrsoagă, tîrș, tîrtan, tîțoaie, toaipă, a (se) toci, tohoarcă, a tolocăni, tolomac, toloșcan, toroipan, trandada, trapezan, trăscău, trișcă, troahnă, a (se) tufli, tulichină, tulnic, tureatcă, turicel, tută, țanc, țanțoș, țapap, țapină, țăcălie, țăruș, țencușă, țiclă, țiclean, țiclete, a țicui, țif, țigaie, țigîi, a țipa, țipar,țiștar, țiței, țiu, țînțar, țîră, a (se) țîrîi, țoi, țugui, a țuhăi, țumburuș, țurcan, țurloi, țurțur, țușcă, țușcov, a uimi, ujbă, ură, urdă, urloi, urșinic, vatos, văgăună, velniș, ventricea, verfafor, vijelie, vipie, virdare, viroagă, viscol, vîlced, vîlvoi, a vîșca, vlavie, voi (împletitură), vonicer, vrac, vurt, vuvă, zaică, zăgîrnă, zălog, zălug, a zăpăci, zăpîrstea, zăplan, zăplaz, zăpsi, a zărăsti, zărgan, zărghit, zărpălatic, a zăsti, zăvăcustă, zăvod, zăvolniță, zbanț, a (se) zbici, zbilț, a zbînțui, a (se) zbîrli, zbîrlog, a (se) zborși, zbranca, a zbughi, a zburda, a (se) zdreli, a zdroși, a zdruncina, a zeberi, zeghe, zer, zgancă, zgău, zgîmboi, a zgîndări, zgîtie, zgrăbunță, zgrepțăna, a (se) zgribuli, a zgudui,zîmbru, zmeură, znamie, zoralia, zorcan, zorzon, zurzur, a zvecui, a zvîntura, zvîrlugă.
Nu cred că mai trebuie spus că cuvintele la care s-a descoperit un paralel albanez vechi (căci au existat și împrumuturi mai noi între cele două limbi) au șanse mai mari să fie un element autohton (vezi criteriile de mai jos). Nu trebuie să cădem în greșeala de a considera toate cuvintele de mai sus dacice (în special cel de-al doilea grup), deoarece unele au în alte dicționare etimologice o explicație plauzibilă (de exemplu, crîncen</> poate fi explicat relativ satisfăcător din slavă). Sigur, nici nu trebuie să credem că toate cuvintele cărora DEX-ul le oferă o etimologie nu ar putea proveni din substrat: de exemplu, lui creier i se găsește o etimologie forțată, din latină (cerebellum ), cînd de fapt are un corespondent în albaneză, krerë , „capete“ (pluralul lui krye ), care nu se poate explica prin latină.
Care este situația reală?
Informațiile istorice referitoare la daci sau traci sînt puține, iar textele scrise lipsesc cu desăvîrșire. Nici măcar lucrările din orbita romană nu s-au conservat: opera împăratului Traian – De bello dacico – și respectiv cea medicului Criton, însoțitorul lui Traian – Getica – s-au pierdut. Nici poemele scrise în limba getă de Publius Ovidius Naso în exilul său de la Tomis nu au reușit să supraviețuiască. Singura deducție ar fi că limba geților era o limbă diferită de latină. Pare stupid să trebuiască să demonstrăm asta, însă o teză tracomană bine încetățenită susține că latina ar fi o versiune a limbii dace.
Materiale lingvistice pe care ne putem baza sînt extrem de puține și se rezumă la cîteva glose de plante din tratatele medicului grec Dioscorides și cel al Pseudo-Apuleius (57 de nume de plante[4] transliterate în alfabetul grec), numele proprii păstrate de autorii antici sau în inscripții (circa 2000) și cîteva zeci de inscripții presupuse dacice (cu caractere grecești), dar nedescifrate[5]. Mai știm din Geografia lui Strabon (VII, 3, 2) că geții sînt un soi de traci, deci probabil și limbile lor sînt înrudite.
Ne încurcă și mai tare lipsa documentelor de limba română veche (pentru comparație, primele texte în albaneza veche sînt din secolul IX) care ar permite o analiză comparativă și cu limba română actuală, dar și cu limbile vorbite în acea perioadă. Fără descoperirea de noi izvoare istorice va trebui să acceptăm faptul că nici o teorie nu va putea demonstra științific că măcar un cuvînt al limbii române ar fi de origine dacică.
În condițiile date cum mai putem stabili elementele din substrat?
Din cauza lipsei informațiilor și a documentelor care să poată ajuta la determinarea elementelor autohtone, s-au stabilit niște criterii generale de cercetare6:
- Se încercă explicarea etimologiei prin filieră latină7,8. Cuvintele românești ce nu pot fi explicate prin limba latină sau ca împrumuturi din alte limbi sînt candidate la a fi considerate ca provenind din substrat. Totuși, regula nu trebuie abuzată prin forțarea unor etimologii latine.
- Cuvintele se compară apoi cu resturile de limbă perpetuate de la populațiile preromane sau cu vechile limbi balcanice (trac, macedoneană sau iliră), chiar dacă sursele sînt precare sau nesigure.
- Se încercă cu limba albaneză (considerată descendentă a limbii trace) la nivelul idiomurilor comune9 (nu la cele evoluate, din ziua de azi).
- Se încearcă compararea cu limbile balcanice sau cu limba armeană.
- Se extinde comparația la oricare dintre limbile indo-europene din care româna nu a putut împrumuta respectivul cuvînt în mod direct sau mijlocit.
- Referirea directă la rădăcini indo-europene nu este edificatoare. Explicarea unui cuvînt nu trebuie să se rezume numai la rădăcina lui, ci la toate elementele lui.
Dacă autorii DEX au respectat criteriile de cercetare în totalitate este o altă discuție, însă nu avem motive să credem că numărul greșelilor ar putea fi mare. În concluzie, putem limita superior numărul cuvintelor dacice la cîteva sute!
Articol aparut pe blogul autorului.
Note:
- Articolul a fost publicat (incomplet) în
- DEX-ul fiind un dicționar de uz general, nu prezintă etimologiile comparative ale mai multor autori. Din păcate, se preiau și etimologii încetățenite (Hasdeu, Cihac), dar fără o bază științifică, de obicei din perioada latinistă (echivalenta tracomaniei din punct de vedere științific), cînd toate cuvintele erau efectiv modificate ca să pară că au orgine latină: „război“ a avut varianta „răzbel“ pentru a semăna cu lat. bellum, „nărav“ s-a transformat în „morav“ pentru a semăna cu lat. mores ș.a.m.d.
- Am eliminat circa 100 de cuvinte care fie au intrat recent în limbă, fie defineau concepte moderne, fie prezentau sufixe/prefixe care sugerau o creație în interiorul limbii.
- Termenii de origine dacică au fost studiați, printre alții, de J. Grimm, D. Brandza, Al. Borza, D. Decev ș.a.m.d.
- Florica Dimitrescu et al., Istoria limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, 1978, p. 66.
- Trebuie menționați aici: D. Cantemir, B. P.Hasdeu, G. Giuglea, I.I. Russu, Al. Rosetti.
- Presupunerea fiind, evident, că limba română este o limbă romanică! Orice altă presupunere ar trebui să supraviețuiască unor criterii de validare (subiectul altui articol), ceea ce nu s-a întîmplat pînă acum!
- Sigur, există criterii similare de stabilire a provenienței din limba latină, care, la rîndul lor, nu oferă întotdeauna certitudini în ceea ce privește originea latină.
- Prin română comună se înțelege etapa de dezvoltare a limbii române dinaintea separării celor patru dialecte, perioada în care se presupune că daco-româna, aromâna, megleno-româna și istro-româna formau o entitate lingvistică (mai mult sau mai puțin) unitar. În mod similar, se definește și conceptul de albaneză comună, în raport cu dialectele gheg și tosc.
Albanezii sunt de origine carpică, nu iliră, nu geto-dacă. S-a demonstrat acest lucru. Cuvintele în comun cu româna sunt majoritatea de origine latină. Sunt cuvinte care par să nu aibă corespondent în latină, poate-s carpice, poate-s altfel.
Cel mai probabil geto-dacii au fost strămoșii slavilor și balticilor, cu viitor adaos iranic și germanic. Geto-dacii au fost și strămoșii noștri, dar în mai mică măsură.
Strămoșii noștri principali au fost vorbitorii de celto-iliră. Limba lor era foarte deschisă spre limba latină (la Aquincum-Budapesta se vorbea latină mai bine ca la Roma, spunea un contemporan).
Aceste ipoteze sunt mult mai plauzibile și verosimile decât aberațiile autohtoniste. Granițele actuale ale României nu sunt creatoare de istorie veche. E invers, învălmășelile istoriei le-a creat.
Imi par mult mai fundamentate cometariile in comparatie cu articolul de fond. My God: galbeaza albanez?? copil???
Ca o parere a unui amator al etimologiei (si a unui utilizator frecvent al logicii :) ) explicatia acceptata in mediile academice oficiale, cea a romanizarii in urma cuceririi romane a Daciei e fortata (ca sa fim blinzi), istoric in primul rind. S-au facut eforturi marete pentru obligarea realitatii sa corespunda cu teoria (de ex. inventarea „rotacismului” cind mai toate cuvintele cu r au versiuni mai vechi decit cele cu l, ca sa nu mai vorbim de faptul fiziologic ca oamenii au dificultati in pronuntarea r-ului si nu l-ului, sau tragerea de par a originii cuvintelor – sat de la fossatum, adica se ia terminatia unui cuvint latin, se presupune un obicei – sant in jurul asezarii, si gata treaba cind e evidenta inrudirea cu sit sau site – asezare).
Asa cum bine spune autorul, in lipsa dovezilor nu putem atribui originea dacica sau tracica unor cuvinte, dar putem concluziona in cazul multora ca nu au intrat in limba romana din latina.
Nu ar putea exista decit doua explicatii logice ale inrudirii limbii romane cu limbile romanice: fie o migrare a vorbitorilor de limba latina din sud spre nord, migratie nesustinuta de surse istorice si contrazisa de lipsa dialectelor, fie faptul ca latina era si ea o limba traca, inrudindu-se cu limbile trace din zona.
Absența dialectelor dovedește migrația. Dialectele se formează din cauza sedentarismului și lipsei contactelor lingvistice. Invers, în teritoriile invadate de câteva sute de ani, rușii au o limbă unitară cu cea din teritoriile lor vechi. Sunt și alte exemple, tot fără influența învățământului și a mediei.
Iar în ce privește izvoarele. Nu sunt multe. Dar toate vorbesc de reîntoarcerea la preistorie, în teritoriile preluate de huni, de avari. Deci și de trecerea la nomadism ca mod de viață. pentru toți.
Spania, Franța, Italia, Germania vă contrazic teoria, sint țări cu multe dialecte și cu imigrație puternică (vizigoti, longobarzi, franci etc). Nu cunosc cazul Rusiei, dar parcă auzisem și la ei de vreo cinci dialecte.
Omics a scris:”Absența dialectelor dovedește migrația. Dialectele se formează din cauza sedentarismului și lipsei contactelor lingvistice. Invers, în teritoriile invadate de câteva sute de ani, rușii au o limbă unitară cu cea din teritoriile lor vechi. Sunt și alte exemple, tot fără influența învățământului și a mediei.
Iar în ce privește izvoarele. Nu sunt multe. Dar toate vorbesc de reîntoarcerea la preistorie, în teritoriile preluate de huni, de avari. Deci și de trecerea la nomadism ca mod de viață. pentru toți.”
Nu avem dialecte dar avem subdialecte şi asta nu dovedeşte migraţie, că dacă moldovenii ar fi venit din Ardeal s-ar fi vorbit şi in Moldova ardeleneşte.
Ruşii nu au o limbă unitară. Ruşii au avut multe dialecte. Multe au dispărut. În Bielorusia sînt două dialecte ruseşti, adică acolo nu e altă limbă. În Ucraina sînt 5 dialecte, toate dialecte ruseşti! Întreabă pe Sorin Paliga, că e specialist în limbi slave.
Populaţiile agricole nu au trecut vreodată la nomadism!
problema lui „sat” e că regulile de transformare sunt destul de stricte și vocalele în română se închid, nu se deschid deci nu se poate imagina transformarea lui sit în sat. Nici etimologia cu fosatum nu e grozavă, dar e tot ce s-a putut găsi .
Despre înrudirea latinei cu limbile trace, cred că Ovidiu spune destul de clar că nu, cred că nu e nimic de demonstrat.
În rest, probabil mișcarea a fost în ambele sensuri peste Dunăre, sigur că în perioada romantică s-a insistat pe sedentarism, dar cred că lucrurile sunt ceva mai complexe ( țaratul bulgar s-a întins se pare și în Muntenia și Oltenia, din ce îmi aduc aminte de la școală există și istorici bizantini care vorbesc de stabilirea locuitorilor la nord de Dunăre pentru a scăpa de taxe ( acum e invers, înmatriculăm mașinile la sud :) ) împăratul Constantin a construit podul de la Sucidava ( mai trec cu copiii pe acolo uneori când merg acasă) după părăsirea oficială a Daciei… Pe de altă parte să nu uităm că speranța de viață în epocă era mult diferită, așa că stăpânirea romană în Dacia a durat 4-5 generații … de atunci
Pe aceasta logica ar trebui ca tot bazinul mediteraneean sa vorbeasca latina sau sa aiba sute de cuvinte inrudite, mai ales ca dominatia romana a durat acolo mai mult de 5-6 generatii, adica peste cateva sute de ani(inclusiv Grecia).
Parerea mea este ca in zona balcanica s-a vorbit latina vulgara generala, cu regionalisme. Romanii au avut tot o ramura a acestei limbi, doar ca au rafinat-o si institutionalizat-o astfel ca s-a transmis mult mai clar si mai greu de influentat/,,stricat”.
Păi și nu e așa? Nu vorbim cu toții latina în bazinul mediteraneean? Greaca a fost singura limbă care dispunea de o cultură suficient de puternică încât să nu se „contamineze” ( și oricum greaca modernă e destul de contaminată cu latină). Cei care nu vorbesc latină sunt cei care au venit mai târziu, când forța de iradiere a latinei nu mai exista. Deja când vin slavii ei găsesc imperiul separat și Bizanțul vorbind grecește, deci nu mai sunt supuși influenței limbii latine.
În Bazinul Mediteraneean NU se vorbesc limbi romanice decît parțial. În Egipt, Libia, Algeria…NU! În Grecia, NU! Pe coasta de Est a Mediteranei, NU! Vi s-a predat asta la școala primară, așa că de ce puneți această întrebare?
Ideea că grecii nu s-au romanizat pt că aveau o cultură superioară este una greșită. Dacă ideea ar fi fost corectă:
-nu ar mai fi existat dialectele țigănești pt că limbile superioare le-ar fi înlăturat.
-limba maghiară nu s-ar fi răspîndit pt că ea nu ar fi putut fi superioară aceleia a localnicilor agricultori, valahi și slovaci.
-limbile slave nu s-ar fi format în dauna graiurilor și dialectelor vlahe
– latina ar fi fost răspîndită și în Germania, unde romanii au construit multe orașe și au avut multe legiuni. Nu există vreo dovadă că s-ar fi vorbit latina pe un teritoriu mare in Germania.
-latina ar fi fost răspîndită și în Africa de Nord, in Libia și Algeria.Afirmația că aceasta a fost scoasă de arabă contrazice clar teoria Dv. Mai e și falsă pt că libienii și algerienii nu vorbesc arabă ci alte limbi
Nu am spus că sat vine din sit sau site, am spus că sint evident înrudite. Despre ce însemna înrudire lingvistică pentru Ovidiu nu mă pronunț (limbile trace fiind indoeuropene aveau oricum un grad de înrudire cu latina :)).
amicu, da, sînt evident înrudite SIT cu SAT. Acestea sînt înrudite și cu altele; cu STANIȚA (sat căzăcesc) cu STAN din Afganistan, Kirkistan etc.
Ovidiu era poet, nu lingvist. Nici eu nu m-am dat seama ce limbă vorbea un om bătrîn din Sicilia. Nu înțelegeam nimic. Puteam să jur că nu seamănă cu româna. Noi știm însă acum că limbile slave au un grad de înrudire cu limbile romanice și germanice. Pe scurt; ai dreptate.
Stăpânirea romana în Dacia, alt subiect interesant. Pe lângă timpul scurt (dar hai să zicem) a mai fost și ocuparea incompletă a teritoriului – numai Dobrogea, Banatul, Oltenia și Transilvania – urmată apoi de retragerea la sudul Dunării. Iar retragerea asta a fost totală, nu așa cum spun istoricii noștri cei isteți justificind că „nu se poate” să se fi retras și majoritatea civililor. Acum, sint sigur că istoricii noștri cei viteji ar fi rămas, din păcate pentru ei sursele romane și mai ales decăderea imediată a localităților romane ne spun că ai Romei cetățeni s-au mutat la sudul Dunării. Poate că dacii rămași în virf de deal, romanizati fiind, i-au romanizat la rindul lor pe ceilalți. Poate, dar puțin probabil.
Niște civili ai căror strămoși făcuseră parte din armata romană în urmă cu 5 generații (să zicem 150 de ani) mai erau cetățeni romani? Se mai considerau ei înșiși destul de romani încât să plece împreună cu armata romană spre niște regiuni pe care nici măcar bunicii lor nu le văzuseră vreodată?
Pentru comparație, sunt o mulțime de ruși săraci în Basarabia care nu vor pleca niciodată, indiferent în ce condiții au venit strămoșii lor cândva. După 1991, establishmentul rusesc a plecat la Moscova împreună cu familiile, dar numai ei, nu și oamenii simpli, chiar dacă erau tot ruși.
Eu zic că este o etimologie f. bună. A existat un fossatum în latină (care a dat în greacă phossaton și au fost și mici așezări fortificate bizantine cu acest nume), de unde a apărut albanezul fshat și românescul fsat (documentat în Psaltirea Scheiană, psalmul 103). Cuvinte cu fs- în română nu prea sunt, așadar a fost adaptat în cele din urmă la pronunția limbii noastre.
https://en.wiktionary.org/wiki/fshat
https://pleiades.stoa.org/places/222061
Ce spune Ovidiu e foarte clar, adică el ştia latina cultă dar şi unul din dialectele vorbite la Roma, cel mai probabil cel osc. Nu se putea înţelege cu autohtonii geţi. E normal. Nici azi nu ne putem înţelege cu vreun vorbitor al vreunui dialect italian sau cu un vorbitor de latină cultă.
Foarte frumos articol!
Nu inteleg de ce se compara cu limba armena. Multumesc!
Pana astazi as fi jurat ca ETIMOLOGIA este o stiinta distinca de GRAMATICA.
Si – ca sa spun sincer – si de azi incolo imi voi mentine parerea initiala.
Respect, domnule Borza
Este putin probabil ca lista cuvintelor de provenienta asa’zis geto-daca sa fie corecta, sau chiar vag apropiata de realitate; nu poti aplica un simplu algoritm ptr identificarea lor. Cel mai probabil e ca geto-dacii (fie ei acelasi neam, cu denumirea mixta provenita din confuzia denumirilor in greaca si latina si inacuratetea istoriografilor respectivi, fie neamuri inrudite) au avut o istorie destul de bulversata care i-a impiedicat sa-si dezvolte o civilizatie semnificativa, iar provenienta originar semi-nomada si apropierea geografica de puternicele civilizatii greaca si latina i-au facut sa foloseasca una din scrierile respective ptr orice act administrativ, etc.; cum nu prea au fost descoperiri arheologice din care sa se traga concluzia finala ca au folosit exclusiv limbile respective ptr scriere, e greu de speculat.
Paradoxal e ca inrudiri cu anumite cuvinte de origine albaneza (traco-ilira) si localizarea zonelor megleno/istro-romane si ale aromanilor, parca ar sugera ceva de nesugerat, anume ca zona de formare ar fi fost in sud-vest, iar populatia de azi s’ar datora unei migratii masive posibil antrenate dupa Burebista sau mai degraba Decebal, de populatie care vorbea deja ceva din latina vulgara ptr ca traia de mult intre granitele imperiului. Desigur ca probabil sunt de pus la zid si impuscat, dar daca te uiti pe harta unde e zona istro-romana (Croatia), iti dai seama ca de la Marea Neagra locatia respectiva avea o probabilitate destul de mica sa ajunga destinatie, pe cand daca pleci din zona nordul Greciei/ Albania e pur si simplu o calatorie pe tarmul Adriaticii, pana aproape de capatul ei Nordic, ceva mult mai probabil.
O asemenea mixtura de populatii (cea daco-geta si cea deja romanizata din sud-vestul dunarii) ar explica de ce limba are origine latina in momentul in care Dacia neocupata a fost peste doua treimi din teritoriul geto-dac la momentul respectiv. Chestia asta cu romanizarea fortata in numai cca 170 de ani mi s-a parut intotdeauna improbabila/tampa.
Prin urmare cuvintele geto-dace ar trebui cautate eliminand si pe cele cu radacina similara albaneza, ptr ca altfel inseamna ca acceptam inrudirea puternica geto/daco-traca si in mod special pe cea iliro-daca, care devine un nonsens. E grele, cu multe speculatii si dureri de cap; arheologia e singura care va putea face cat de cat lumina in asemenea mess..
Mai degrabă putem spune că limba carpă a migrat din Moldova și a devenit limba albaneză și limba celto-iliră-latină a migrat din Bazinul Mijlociu al Dunării și a devenit română.
Să mă explic. Comunitățile creștine (la români), triburile (la ceilalți) s-au amestecat, au migrat în toate direcțiile, dar încet (1 km pe an, desigur, în salturi, pe măsură ce se degradau terenurile). A fost nevoie să se impună o limbă de comunicare între triburi și comunități, datorită unor factori demografici, economici, dar și religioși-culturali. Apoi acea limbă, îmbogățită, a eliminat celelalte limbi. Așa s-au impus limbile balcanice (neogreacă, bulgară, albaneză și română). Apoi – limba sârbilor și croaților.
@Omics – în America de Nord s-a putut vedea pe viu cam cum era viața în neolitic. Pe o suorafață de același ordin de mărime ca Europa trăiau sute de triburi care vorbeau sute de dialecte, iar asta a fost valabil până foarte recent, când a început construcția de căi ferate..Acele triburi nu se extindeau cu 1 km pe an, ele ocupaseră mai întâi tot teritoriul disponibil, deși nu-l foloseau cu-adevărat, apoi se masacrau unele pe altele cu foarte mare entuziasm, deși ar fi încăput lejer de 20 sau de 50 de ori mai mulți oameni pe același teritoriu. Cam așa se comportă oamenii în realitate.
Astăzi, după 150 de ani de colonizare organizată de o structură statală puternică, s-a generalizat limba engleză. N-au trecut decât 200 de ani de la expediția lui Lewis și Clark, iar înainte de ei sigur nu vorbea nimeni engleză, pe un teritoriu cu mult mai mare decât Dacia.
”Mișcările de trupe” e care le menționați (o limbă care să migreze din Moldova în Albania) n-ar fi fost posibile decât în cadrul unei expansiuni organizate de un stat puternic, iar singurul stat puternic era Imperiul Roman. Burenista se putea război în diverse locuri, dar birocrație de stat nu prea avea, deci nu avea un stat care să funcționeze cu-adevărat pe bază de taxe. Iar înainte și după Burebista, cu-atât mai puțin posibil să fi exista vreun stat puternic, capabil să organizeze o asemenea expansiune.
Vă scapă existența marilor Imperii (Hun, Avar, Prabulgar) care dădeau supușilor multă libertate, dar nu să se războiască între ei. Și aveau o politică perseverentă de alimentare cu supuși „de lege romană”, cărora le promiteau impozite mai mici (uitând să pomenească de mai puțina civilizație). Uneori erau duși cu forța.
Și aceste imperii au fost precursoare ale statalității noastre.
@Omics – aici formularea mea ar fi mai nuanțată: au fost precursoare ale statalității în sine. Impresia mea e că doar controlau niște teritorii, dar nu aveau un stat demn de o asemenea definiție. Francii sau bizantinii aveau într-adevăr state autentice, dar avarii, hunii sau pecenegii, nu prea.
@Omics – acele „mari imperii” (hun, avar, proto-bulgar etc.) au fost toate abia după retragerea romană. Paralela cu America de Nord se referea la peisajul din Dacia dinainte de cucerirea romană și oferea exact exemplu unei colonizări efectuate în doar 150 de ani, cu o limbă (engleza) total diferită de cele ale nativilor.
Montana de astăzi are 380.000 kmp, deci e cu 60% mai mare decât România. Și are peste 1 milion de locuitori vorbitori de engleză, din care doar vreo 6% nativi. Este un exemplu care nu dovedește că lucrurile au stat la fel și în Dacia, dar dovedește că e posibil ca lucrurile să fi stat la fel.
@carp – Chestia asta cu romanizarea fortata in numai cca 170 de ani mi s-a parut intotdeauna improbabila/tampa.
Depinde cum și-o imaginează fiecare. Dacă v-o imaginați cam ca maghiarizarea încercată în Transilvania în 1867 și 1914, atunci da, e improbabilă / tâmpă. Dar dacă romanii au instalat baze militare în jurul cărora s-au format așezări cu profil urban (bazate pe meșteșugari plătiți cu bani, nu pe agricultori schimbând produse între ei) atunci oricine avea ceva de oferit acestor așezări cu profil urban trebuia să învețe cât de cât limba vorbită în taberele militare romane, indiferent ce limbă vorbea în satul lui.
170 de ani înseamnă 6 – 8 generații. Nu știu dacă vă reprezentați corect cifra asta, dar pot să vă spun că în familia mea trei sferturi nu vorbeau deloc româna în urmă cu 5 generații. Am o singură bunică a cărei familie trăia în Vechiul Regat înainte de formarea Vechiului Regat. Însă limba mea maternă e româna, iar a părinților mei la fel. Nici eu și nici ei n-am avut contact în familie cu vreo altă limbă.
Mai departe, dacă după acei 170 de ani, insulele de latinitate deveniseră suficient de stabile, e perfect posibil ca asimilarea graiurilor locale să fi continuat pe același model. Chiar e perfect posibil ca în jurul anilor 600 sau 700 încă să fi existat graiurile locale pre-romane, cedând în contituare teren.în fața unei majorități latinizate. După toate semnele, zonele care se află azi în România erau incredibil de pustii în Evul Mediu timpuriu. Oriunde în Germania sau în Anglia găsiți niște mănăstiri și niște cronici din perioada respectivă, în România nici vorbă de așa ceva.
Harald, raspunsul tau este – in cel mai bun caz – naiv. Sa recapitulam: maghiarii NU au reusit sa maghiarizeze Transilvania (ocupata IN INTREGIME!) in 1,000 de ani, DAR…romanii au reusit latinizarea poporului roman in 170 de ani ocupand doar15% din teritoriul Daciei/Getiei. In realitate limba Daca/Geta era INRUDITA=Dialect al limbii latine. Traian NU A AVUT NEVOIE de translator/talmaci pentru a se intelege cu dacii!!! Roma a fost fondata de Eneas eroul Troian. Cine erau Troienii? ERAU TRACI=DACI. NU exista cuvinte dacice in limba romana!!! Exista doar cuvinte protoromane (a este pAine), vechi de cel putin 7-8,000 de ani. Desi nu exista inscrisuri mai vechi de 1521 – celebra scrisoare a lu’ Neacsu – exista INSCRIPTII, unele chiar pe inele – foarte vechi – datate sec. III-IV dH (din Transilvania) intr-o limba romana absolut curata si moderna. Doar numele NU se pot recunoaste, pentru ca numele INTOTDEAUNA au tinut 90% de moda si mai putin de religie. SI inca o precizare: poate – la prima vedere ! – inscriptiile respective NU PAR in limba romana pentru ca la vremea respectiva NU EXISTAU reguli gramaticale fiecare scria dupa „ureche” si cum se pricepea. Zuipan=Jupan, itiri cu tz= nu trebuie explicat este un archaism romanesc pur, etc. etc. etc.
@Wotan – dacă te deranjai să citești comentariul la care ai dat reply, ai fi văzut că exact asta scrie acolo, că latinizarea nu se poate compara cu încercarea de maghiarizare de după 1867. În rest, eu zic să te hotărăști, vorbești de maghairizarea unui teritoriu și o compari cu latinizarea unui popor?
În afară de tracomanie, n-am reușit să extrag nimic coerent din răspunsul tău. Iar dacă scrii cu majuscule nu devii cu nimic mai convingător, ideile credibile nu au nevoie să fie urlate.
@Wotan – despre Traian, Eneas și războiul troian: războiul ăsta a avut loc cu vreo 13-14 secole înainte de Traian, asta însemnând cam 40 – 50 de generații.
Chiar dacă admitem că din Hunedoara și până la Izmir, cale de vreo 1.200 de kilometri, tracii erau o mare familie fericită și vorbeau cu toții un singur dialect, e mai greu de crezut că după astea 40 – 50 de generații, urmașii celor plecați împreună cu Eneas și amestecați cu diverse triburi din peninsula italică încă mai vorbeau o limbă identică celei din Hunedoara.
Romanizarea n-a fost forțată nicăieri pe teritoriul imperiului. Cel mult în filmele lui Sergiu Nicolaescu :) Teza majoritar acceptată e că probabil nici nu exista o limbă dacă unitară, deci limba latină a servit drept limbă de comunicare atât între triburi cât și între romani și ceilalți coloniști ( tot cetățeni romani, dar cu diverse origini). Ceea ce ar explica și faptul că ea s-a vorbit probabil într-o oarecare măsură și înainte de cucerirea Daciei ( noi oltenii oricum eram deja cuceriți în vremea războaielor dacice, de exemplu) , dar în mod sigur și multă vreme după.
Sigur că din cauza dovezilor istorice limitate teza romanizării e destul de subțire, iar propaganda comunistă și nu numai i-a adăugat niște ornamente extrem de improbabile, dar realitatea e că orice altă ipoteză am întâlnit până acum pare de-a dreptul fantasmagorică prin comparație. Mi-l amintesc pe ambasadorul sârb la București vorbind despre albanezii care s-au înmulțit în Kosovo mâncând lapte de capră ( în vremea bombardamentelor americane) și îmi amintesc că ăsta era și punctul forte al propagandei maghiare în Ardeal, ce să vezi, parcă maghiarii sau romanii mâncau alimente cu E-uri și de aia le scădea natalitatea :)
Dacia Traiană a fost romanizată. Nu și dacii care au cam dispărut, dispariția lor fiind un factor de romanizare, alături de colonizarea celto-iliră sub scutul roman. Însă și Dacia Traină a dispărut (s-a transformat) ca și dacii pe care îi evocă. Câteva secole după anul 1000 vlahii erau confundați cu dacii (din cauza Daciei Aureliene) și erau evocați ca demult trăitori pe Dunăre și pe Sava. Dacia Aureliană a fost nucleul Iustinianei Prima, care ne-a dat steagul de azi („Sunt culori de-un vechi renume”)
Realitatea e că știm prea puțin (iar eu și mai puțin, pentru că nu m-a preocupat subiectul în așa mare măsură) și nu putem decât să speculăm. Pe de o parte dacii par să fi dispărut fără urmă, ca și celelalte triburi din zonă, în marea romană. Pe de altă parte, dacă vlahii ar fi venit de altundeva, nu ar fi decât două variante: fie să vină din interiorul zonei romanice, deci să fie vorbitori nativi, fie, dacă ar fi fost la origine vorbitori de altă limbă, să fi venit cumva în primele secole după Christos, pentru că mai târziu n-ar mai fi avut motive să învețe latinește; varianta a doua pică, pentru că romanii aveau birocrația pusă la punct și i-ar fi trecut pe vreo listă. Dar și varianta întâi e destul de improbabilă, pentru că avem liste cu o mie de popoare migratoare, pare greu de presupus să îi fi sărit pe vlahi, care probabil că erau totuși destui. Îmi mai vine în minte o posibilitate, ca termenul de vlahi să nu se fi referit la un popor/trib , ci la o categorie socială ( exemplu în glumă: „plecații peste Dunăre” ) adică o categorie tot din populația romanizată. Discuția e complicată pentru că avem celelalte trei dialecte ( sau dacă preferați, limbi) care nu au influențe slave. Ar fi două variante: fie cea oficială, în care o parte din vlahi pleacă în sud, înainte de a veni slavii, fie invers, o parte din cetățenii romani pleacă în nord și se amestecă cu slavii. Cred că ambele ipoteze sunt la fel de plauzibile, în favoarea autohtonismului fiind doar faptul că de obicei cei care pleacă sunt mai puțini decât cei care rămân ( chiar și în 2018 tot așa e.) . In privința apartenenței dacilor la ramura slavă nu mă pronunț, la cât de puțină istorie știu eu ipoteza pare fantezistă, deși e interesantă ( să-i spună cineva lui Putin că e dac și își ține cușma greșit :) ). Mă gândesc că ar fi remarcat cineva prin secolul șase că slavii ăștia seamănă cu dacii de antan….dar nu e obligatoriu. În tot cazul, sursele care susțin că dacii erau neam de traci mi se par destul de solide, grecii aveau relații directe cu ei, cetăți pe litoral iar cu tracii erau vecini, nu scriau din poveștile călătorilor îndepărtați. Deci probabilitatea ca unele cuvinde din albaneză să fie datorate substratului tracic există, chiar și dacă ipoteza inițială e greșită ( chiar dacă românii ar fi venit de la sud în nord, tot ar fi putut avea cuvinte trace comune cu albanezii) . Doar că dacă aș vorbi în termeni matematici, aș pune un sub 50% probabilitate; la cât de puține informații sunt, e mult, foarte mult :)
Oricum, sper că în sfârșit ne putem dispensa de motivația ideologică, momentan nu mai avem nimic de demonstrat în legătură cu noi, suntem ok oricum ar fi și de oriunde am veni. Vestea proastă e că lingvistica și etimologia nu mai sunt la modă, deci mi se pare puțin probabil ca vreun nou Capidan ori Sextil Pușcariu să ia cercetările de la capăt, deși acum material ar fi, măcar pentru că avem dicționarele tuturor celor din jur ( ba și profesorii lor universitari) la un click distanță.
… și totuși vlahii au venit de altundeva. Romanii n-au cucerit nici Maramureșul, nici Muntenia, nici Moldova, ș.a. Există vreo sursă istorică pentru migrația românilor în Maramureș. Nu. Nici în zonele cucerite de ei lucrurile n-au fost prea roze: în Dobrogea, înainte de războiul de indepenență doar 20% din locuitori erau români. În Transilvania în sec. 18 erau vreo 50%. Nu avem cifre pentru epoci mai vechi, dar n-ar fi exclus să fi fost momente când în unele regiuni cucerite de romani nu mai era nici picior de român. Poate și de asta avem atâtea Bistrițe și Dâmbovițe și Râmnicuri și Grădiști șamd
@Dragoș – pustietatea zonelor respective ar putea explica asta. Populația trebuie să atingă o densitate minimă pentru a se forma un stat. Cu sate aflate prin păduri, la 40 – 50 de kilometri unul de celălalt, nu e fezabil să trimiți trupe ca să adune taxe sub formă de produse agricole și animale de muncă. Mai ales dacă satele respective sunt în zone montane sau pre-montane. Ce să le iei, oile și caprele?
În Maramureș, Maria Tereza a adus abia după 1700 coloniști care să exploateze lemn și sare, ca dovadă că nici atunci populația locală nu era destul de densă încât să poată face asta în cantități comerciale. Acolo fiecare vale (a Izei, a Marei, a Cosăului, a Vișeului) are tradiții proprii, tot ca dovadă ca erau puțini oameni și nu prea se amestecau unii cu alții.
@Dragoș – o altă distincție pe care ar trebui să o faceți este utilizarea denumirii de ”Transilvania” în sec.18. Vă referiți la teritoriul care se întinde azi din Caraș până în Maramureș și din Bihor până în Brașov? Crișana nu era Ardealul pentru care a intrat România în primul război mondial, iar Banatul nu l-ar fi visat nimeni nici pe el. Disoluția Imperiului Austro-Ungar a fost atât de surprinzătoare, încât în 1918 a existat chiar și o Republică Bănățeană, habar n-aveau ce altceva puteau face singuri, fără Viena.
@Dragoș – există surse implicite privind prezența românilor în Maramureș, nu privind migrația românilor în Maramureș. Pe la 1300, regii Ungariei începuseră să înființeze colonii pe Tisa, din ce în mai în amonte: Visc, Hust, Teceu (toate trei azi în Ucraina) plus Câmpulung și Sighet, azi în România. La acel moment, satele de români existau deja, uneori aveau conflicte cu noile colonii, alteori nu.
Nu sunt lingvist, dar după cum este evident și din note, articolul este depășit (ca idee, Grimm era un nene care scria prin sec. 19 că geții erau goți și că dacii vorbeau o limbă germanică!) și prea românesc. Câteva mici observații:
– Nu există doar dicționare etimologice, ci și altfel de cărți, inclusiv studii dedicate câte unui cuvânt și publicate în periodice sau volume colective. Sunt destule cuvinte în listele de mai sus cu etimologii larg acceptate, chiar dacă nu au mereu precizia la virgulă. Bunăoară, župan apare în limbi turcice medievale, župa în limbi slave, dar doar în România ai să auzi că acest cuvânt ar putea proveni din substratul limbii române!
– Nu știu cine a stabilit „criteriile generale de cercetare” dar sunt cam fără noimă. O problemă destul de serioasă este că nu cunoaștem toate limbile cu care româna ar fi putut veni în contact: de pildă, huna sau avara sau pecenega. Mai mult chiar, e foarte posibil să fi existat pe aici neamuri și limbi neconsemnate de nicio sursă istorică, cum au fost de altfel și românii într-o anumită perioadă din care nu avem știri nici despre ei, nici despre limba lor.
– Aproape nimeni nu consideră albaneza descendenta limbii trace. Au fost unii români și bulgari care au susținut asta, din motive mai degrabă paralele cu știința, și cam asta a fost. Întâmplarea face că din limba tracă (dacă a fost doar una) s-au păstrat niște inscripții și nimeni n-a putut să le descifreze într-un mod în care să-i convingă și pe alții, oricât de multă albaneză ar fi știut. Din limba iliră nu s-a păstrat mai nimic, așa că unele vise încă nu s-au spulberat. Macedoneana este greacă, lucru demonstrat de ceva vreme (Pella katadesmos e una din dovezi, descoperită acu vreo 30 de ani). Nici nu există zeci de inscripții presupuse dacice cu caractere grecești: cam toate inscripțiile de la noi au fost editate și traduse. Colac peste pupăză, printre numele de plante dacice sunt și unele grecești sau latine: nici daca nu mai era ce a fost! Cine știe din ce limbi or fi restul? Cu alte cuvinte, comparațiile cu limbile vechi balcanice nu aduc, de obicei, mai nimic.
– O notă amuzantă despre Strabon. Tot din Geografia lui „știm” (I, 2, 34) că armenii și sirienii și arabii vorbesc limbi similare. Cu sirienii și arabii a nimerit-o. Cu armenii nu.
– Concluzia e că oricâte am avea să le reproșăm autorilor dicționarelor românești, faptul că nu au pus etimologii dacice e printre lucrurile bune pe care le-au făcut. Sigur, asta nu-i va opri pe oameni să viseze la sute de cuvinte dacice, deși nu știu să nici măcar să zică „mulțumesc” sau să numere până la zece în limba asta fascinantă.
– Și încă una de final. A tot insista cu substratul ăsta este o formă (mai blândă) de protocronism: credința lipsită de dovezi că niște cuvinte ar fi mai degrabă vechi, autohtone (că aici e cuiul lui Pepelea), decât noi, împrumutate de la cine știe ce neam migrator (câh!).
Cele bune!
Sunteți total pe lângă subiect. Nu știți nimic despre etimologie și vă dați cu părerea, într-un mod miștocăresc și complet diletant. Grimm nu era „un nene”, ci erau doi frați savanți, considerați și în prezent printre cei mai mari lingviști germani. Dacă nici lucrul ăsta elementar nu-l știți, lăsați-o baltă și nu mai încurcați lumea, că vă faceți de râs!
Un cercetator de la Muz. Jud. din Resita a propus ca provenind din substrat mai multe cuvinte din sanscrita., o limba moarta, nevorbita de vre-o 2000 de ani. Vad ca nu e nici macar amintit.
Si totusi limba romana este limba locuitorilor provinciei romane Dacia!Adica autohtonii daci si colonistii,majoritatea de origine ilira din Dalmatia si din Serbia actuala!S-a stabilit ca dacii au coborat din zona Balticii in sec.-III-I i.e.n. asezandu-se initial in zona cursului superior al fluviului Vistula iar apoi pe teritoriul Daciei,in cadrul unor mari miscari de populatii din zona baltica spre vestul Europei ale”suebilor” lui Ariovistus si spre est si sud, sub conducerea lui Burebista,probabil seful burilor germanici.Intrucat s-a constatat ca cuvintele de origine slava din limba romana provin din limbile slave de…nord,iar dacii au migrat din zona Balticii,probabil ca majoritatea cuvintelor de origine slava din limba romana in realitate sunt dacice,constituind asa numitul substrat autohton!Iar cu privire la colonistii vorbitori de latina, se stie ca in antichitate,toata partea de est si de sud a peninsulei italice era populata de populatii ilirice:venetii,umbrii,picenii,iapigii si apulii!Chiar si la fondarea Romei,aportul sabinilor lui Apius Claudius-presupusi iliri-a fost semnificativ!Intr-un cuvant,limba latina era o limba de origine ilira sau daca vreti limba ilira era o limba de origine latina!Istoricul Titus Livius afirma ca latinii si venetii erau frati si ca au emigrat impreuna din Asia Mica dupa cucerirea Troiei de catre ahei!Ca si dardanii-locuitorii iliri de pe teritoriul actualei Serbii!
Știm că majoritatea toponimelor, hidronimelor neromânești din România sunt de origine „slavă”. În realitate le moștenim de la daci (a căror limbă a dat substratul limbilor slave). E vorba mai ales de toponime extrem de larg răspândite ca „Zapode”, adică lunca inundabilă de lângă sat, pe care acuma se construiesc case inundabile.
Un raționament extrem de simplu: știm că limba dacilor a fost satem. Singurele limbi satem de azi din jur sunt cele slave…
@Omics – o întrebare extrem de simplă: cât de rusă e limba cehă de astăzi?
Ceha chiar face parte din grupul balto-slavic
O serie de teorii, sustin ca gotii sunt de fapt geti. Inclusiv Jordanes in a sa lucrare GETICA sustine ca gotii se trag din tinuturile Carpato-Dunarene. Daca aceasta teorie este valida ar fi simplu sa se compare limba Gotica in care a fost scisa lucrarea cu limba Romana.
Trebuie sa fac o rectificare: GETICA a fost scrisa in Latina, dar Jordanes a tradus Biblia in limba Gotica.
Concluzia din finalul articolului: «În concluzie, putem limita superior numărul cuvintelor dacice la cîteva sute!» Da, dar două sute sau nouă sute? Că nu e același lucru.
Multe dintre formele listate mai sus se găsesc în dicționarul meu etimologic din 2006, care – azi – ar trebui un pic pigulit (eliminate unele forme, adăugate altele, corectate unele cuvinte etc.)
Domnule Paliga,
ne cunoaștem. Sunt Petru Dincă și v-am oferit Dicționarul meu etimologic, publicat în 2011, la facultate, pe Pitar Moș. Am scos, de curând, a doua ediție, cu corecturi și adăugiri, așa cum bine spuneți că are nevoie și dicționarul dumneavoastră. Dacă doriți, putem discuta. e-mail-ul meu îl găsiți pe internet pe poezie.ro.
Din punctul meu de vedere avem exemplul cu ce s-a intamplat in dacia in epoca moderna , in regiunea americii sau australiei .
Oare cate din cuvintele si limbe vorbita de aborigeni in australia sau de indieni in america de nord mai exista?
Aproape nimic, cam ce a ramas sunt nume de oameni sau localitati/zone geografice. In rest engleza a maturat tot ce a existat local.
LA fel si in america de sud cu portughezii si spaniolii.
Exact asta s-a intamplat si in Dacia. Civilizatia mai puternica sa impus in fata Dacilor primitivi .
Maghiarii nu au putut face la fel in transilvania deoarece populatia nu mai era la fel de primitiva si comunitatea era cat de cat inchegata
Am aceeași opinie precum unii colegi comentatori, anume că textele comentariilor par ceva mai interesante decât articolul în sine. Autorul, însă, este cel care a atras atenția cititorilor. Dar, din ce-mi amntesc eu din școală, aromânii sunt numeroși pe teritoriul actualei Albanii, ceea ce poate influența limba albaneză. Înrudirea sau identitatea lor cu vlahii și faptul că s-au desprins din populația daco-romană este argumentată de unele studii genetice, dar mai ales de similitudinile culturale, inclusiv lingvistice.
Cred că autorul a subestimat interesul cititorilor pentru știința etimologiei, de asta a și încercat să îl facă mai lesne de citit și mai abordabil :) Din câte se vede însă, interesul e mai mare decât s-ar putea crede, ceea ce demonstrează încă o dată cât de stupidă era chinuiala cu gramatica din școală, mai ales în vremea când am făcut eu școala, când desenam structuri de fraze mai complexe decât schemele logice ale programelor cu care lucrăm acum :) În loc să ne fi interesat un pic de etimologie, care e fascinantă și multidisciplinară. În ceea ce privește legătura albanezilor cu aromânii, în general se poate spune cu o oarecare precizie când a intrat un cuvânt în limbă chiar și fără izvoare scrise, pentru că în general transformările fonetice li se aplică tuturor cuvintelor unei limbi, vorbitorii nu fac discriminare. Deci în mod normal nu am putea confunda un împrumut din aromână în albaneză în secolul XI, să zicem ( când presupunem că ar fi ajuns armânii în zonă sub presiunea slavilor, dacă teoria e corectă), cu unul mult mai vechi, să zicem din anii Daciei Traiane. Realitatea e că și albaneza e puternc latinizată, dar pe noi aici ne interesează originea cuvintelor care nu se regăsesc în alte limbi romanice, la celelalte lucrurile sunt clare. Cum altă limbă care să fi avut legătură cu cea a tracilor nu avem, trebuie să ne mulțumim cu albaneza, altfel evident că lucrurile ar fi mai simple. Acum, putem să ne punem problema că și unele din cuvintele care există în slavă ar putea fi tracice ( or mai fi rămas ceva traci prin munții Hemus sau mai știu eu prin ce zone izolate, chiar ar fi imposibil să nu fi împrumutat populația din zonă câte ceva ) doar că neavând cum dovedi autorii de dicționare se mulțumesc să consemneze limba în care apare întâia dată în scris… Cât despre înrudirea aromânilor cu românii, pot să vă zic doar atât: prin ’87-’88 eram student la Politehnică și întâmplător am găsit la o librărie o carte în aromână, un fel de basm ( pot să vă și zic titlul, „frumoasa fârșiroată Marica” ) Era publicată la editura Litera, știți că armânii sunt destul de grijulii cu tradițiile lor. Am cumpărat-o, am început să o citesc și după primul capitol citeam cursiv. Fără nici un fel de experiență lingvistică ( dacă nu punem franceza din școală, că ajută și asta un pic). Pentru mine pare evident că aromâna e un dialect al românei; desigur că asta nu are nici o relevanță politică, până la urmă ei se pot considera fie un popor distinct, fie aparținând românilor, asta e o altă discuție, dar limba …. eu zic că e dincolo de orice dubiu.
Ion Daniel, limbile aborigenilor din Australia exista; nu cuvinte ci toata limba. Foarte multe limbi ale indienilor americani, mai ales cele din America de Sud exista. In WW2 armata americana a folosit indieni ca sa transmita ordine de lupta prin radio. Japonezii nu au putut intelege, deci ai presupus gresit.
Asa presupui si despre Dacia.
Dacii nu erau primitivi.
Ideea ca o civilizazatie superioara isi impune limba e una gresita. Daca ar fi fost asa limba maghiara, limbile slave nu s-ar fi format si nu s-ar fi raspindit, limba tiganeasca ar fi disparut demult.
Vechii lingviști speculau faptul că lexicul dacic moștenit în Română ar fi echivalent ca pondere cu cel galic din Franceză. Poate fi adevărat dacă considerăm doar pe cel identificat cu oarecare siguranță, dar cred că este cu mult mai numeros fiindcă latina vulgară dunăreană a fost de timpuriu influențată de limba dacilor.
Se spunea că Dacia a fost ultima provincie cucerită și prima părăsită, plus faptul că romanizarea a durat destul de puțin prin comparație cu celelalte provincii romane, face ca Română să aibă un caracter distinct (prin tiparul mental moștenit și lexicul dacic numeros), dar e clar o limbă Romanică, fără îndoială.
Sunt multe reviste, cărți, articole ale căror autori ar fi putut dubla numărul dacismelor cunoscute, dar nu există o platformă comună unde să fie adunate și popularizate. Poate de asta mai sunt amatori, naivi și rău-voitori care bagă gâmboase pe unde apucă cu ”Dacica limbă Latină”, o prostie monumentală.
Dacă mai sunt lingviști pasionați de limbile preromanice din România și Balcani, ar trebui să studieze foarte atent dialectele albaneze și transformările fonetice specifice lor. Sunt încă multe cuvinte comune care ar putea fi evidențiate foarte ușor doar căutând prin dicționarele lor, comparându-le cu ale noastre.
https://jlu.wbtrain.com/sumtotal/language/DLI%20basic%20courses/Albanian/Albanian-English%20Dictionary.pdf
Problema este că dacismele noastre sunt mai greu de găsit, pentru că lexicul ăsta a tot fost scos din circulație datorită concurenței cu cele slavice sau romanice. Multe dacisme nici nu mai sunt consemnate în dicționarele moderne, au ieșit aproape complet din uz.
https://en.wikipedia.org/wiki/Albanian_alphabet
Exemple de albanisme și cuvinte dacice rare:
– barkushe (=ventricul, cavitate), bark (=burtă, uter; gheg. bark = pl.barqe =”brood”,”children (males) of one family”) – entopicul barc, care se confundă probabil cu arh. bară (=mlaștină): http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=748
– baltë (=mud) – baltă (ca fapt divers, baltă mai înseamnă canal în nordul țării, iar baltë ”carie” în dial.Gheg)
– qyl [čyl] (=mud, slime) – reg.ciulniță, ciulmoare (Munt. ”apă tulbure amestecată cu mâl”)
– rrëmbyer [rrəmbyɛɾ] (=impetuos, înflăcărat) – reg. și arh. râmboi, -oc (Apuseni, Vâlcea, Maram. =om nervos, impulsiv, răutăcios, bătăuş)
– shqip s.m., shqiponjë s.f. (=vultur) – *șchipoană (mții.Coziei) http://www.descopera.ro/natura/11955770-acvila-de-munte-pasarea-de-pe-stema-romaniei
– krua (izvor) – reg.crună (fântână, izvor) , top.tracic Krounoi (a se citi Krunoi, dar probabil era *Krunis, așa cum tr.Tomis este redat prin gr.Tomoi, cu suf.locativ -oi)= Dionysopolis (azi Balcic)
– shtim (”gain, increase, augmentation, insertion”) – ștemă (”belșug de lapte la vită; mană, frupt”)
– Alb.kafkë (proto-alb. *kaukā, =țeastă; scoică; Lit. kaukole ”craniu, țeastă”, kaukaspenis =belemnite fosilizate)= reg. caucă” (țeastă), scaucă (pl.scăuci, =”scoică”), dezgauc (‘desfac’), se descaucă, dezgăucare (D.Loșonți: ”alb.kafka – hirnschädel, gehäuse der schnecken, muschelthiere und schildkröten = cranium, braincase, skull, shell of snails, shellfish and turtles”)
https://en.wiktionary.org/wiki/cauc%C4%83
https://en.wiktionary.org/wiki/scauc%C4%83
– vb. vyshk (=shrivel up, wither), vjeshtë (toamnă) – a se viști (Bucov. a se ofili, usca, prevești; *vișci?), veșted, meglenă viștină (lucru veșted), hidronim Viștea (curs care seca anual) – a nu se confunda cu reg. și arh. viște (=vedere frumoasă) din Lat.vista și încă două omonime.
– shqymb (= to extinguish, destroy) = a ciumbra (= a zâmba, a știrbi, a sparge)
Sunt încă multe cuvinte autohtone în dialectele românești care-s puțin cunoscute, iar comparația cu lexicul Albanez (Arbăneș) vechi și nou certifică adevărata lor origine. Putem foarte bine să găsim și acele transformări fonetice distincte față de cele spre dacică, căci sunt câteva foarte interesante. De exemplu, labiovelarele IE-ene kʷ, *gʷ, *gʷʰ nu devin spirante în dacică după vocalele /e/, /i/ tonice, spre deosebire de albaneză:
Dac. germi- (=fierbinte, cald?), top.Germania, Germisara, Thermidaua (grecizat din *Germidaua) – Alb.zjarm, zjarr (=foc) < IE *gʷʰer-mós (fierbinte, cald)
Dac. (reg) a îngeni (Olt. =a fierbe; der.îngeneală = apă de opărit rufele) – Alb.ziej (arh.zienj) =a fierbe, a găti – probabil din IE *h₁n̥gʷnís (=foc), nu *gʷʰer- conform cu Proto-alb. reconstruit *džernja. https://en.wiktionary.org/wiki/ziej
Dacica rămâne încremenită la un stadiu mai vechi față de Albaneză, care nu încetează de a fi vorbită și de a evolua.
Din acest lung articol concluzia este că mai sînt unele cuvinte rămase din limba dacilor în afară de cele 170 găsite acum 200 de ani de lingviștii de atunci, adică ar fi…„cîteva sute”. Cîte? că 200 e o treabă, dar 900 e o trebă mai importantă. Autorul opinează că dacii au învățat bine latina de au rămas doar „cîteva sute ” de cuvinte de la daci. Metoda lui este aceeași cu cea a Școlii Ardelene, adică:
– dacă sînt cuvinte ce seamănă cu cel latinești atunci ele sînt din latină. Observăm însă că și în limbile slave sau germanice sint cuvinte asemănătoare cu cele din română sau latină, de ex unele numerale, unele pronume personale, unele pronume posesive, unele substantive, totuși aceste limbi nu derivă din latină, prin urmare metoda cu asemănarea nu e una corectă.
-dacă sînt cuvinte ce seamănă cu cele din alte limbi, atunci ele sînt din alte limbi
Autorul nu analizează formarea unor cuvinte în limba română din rădăcină și prefixe sau sufixe. De ex el ia probabil de bună etimologia cuvintelor PĂMÎNT si MORMÎNT, din PAVIMENTUM si MONUMENTUM. Ele insă sînt formate in românește, adică nu vin din latină. POM…PĂMÎNT, MORT…MORMÎNT
Alt exemplu: cu rădăcina CIOR ce are mai multe variante, CER, CIR, pt că sînt peste 500 de cuvinte formate s-au format: cearșaf, cerdac, ciric, ciortan, ciorbă, cioară, a ciripi. Unele sînt date de savanți din turcă, deși limba turcă nu poate forma aceste cuvinte pt că nu are această rădăcină, deci invers este; ele vin in turcă din dialectele aromânești, ce s-au vorbit mult și în Asia Mică. dacă nu sint din turcă ci s-au format in română aceste cuvinte e probabil că ele au fost formate după ce dacii au învățat latina?? Evident, nu.
Lingviștii sint de acord că româna are peste 500 de rădăcini proprii. Unii dau peste 1.500. Dacă ea s-a format din latină cum de are așa de multe rădăcini proprii cu care formează mii de cuvinte?
„Referirea directă la rădăcini indo-europene nu este edificatoare. Explicarea unui cuvînt nu trebuie să se rezume numai la rădăcina lui, ci la toate elementele lui.” *Radu Borza)
În acest caz explicați , d-lde Borza, pe PĂMÎNT și MORMÎNT. Cum de au venit din latină cînd în romînește există sute de cuvinte formate cu sufixul MÎNT? par formate in romînește.
MORMÎNT nu e din MORT sau din A MURI? E din MONUMENTUM, cum au spus savanții?
Talmaci nu e din nici un freaking Slavic ,tlumaci’
E cuvant adus de Daci care s’au reintors din Birdoswald de la zidul lui Hadrian.
Tell much ( the one who tells/ translates much)
Adevarul pur.