Devenită celebră datorită cărții consacrate Limbii de lemn, carte tradusă și în limba română și apărută până acum în două ediții, prima în 1993, cea de-a doua în 2005, Françoise Thom a publicat în 2018 în Franța un nou volum intitulat Comprendre le putinisme (A înțelege putinismul).
De ce a înțelege putinismul? Fiindcă așa după cum demonstrează în carte autoarea, aducând în acest sens noian de argumente, foarte adesea regimul Putin a fost perceput de intelighentsia occidentală, chiar de marile cancelarii în care se decide politica externă a Lumii, într-un mod greșit. Mult prea favorabil, excesiv de optimist, aceste percepții fiind prada unei false dialectici. Mulți au văzut în Putin și în regimul lui o etapă de tranziție a Rusiei de la comunismul dur sau chiar de la gorbaciovism, foarte adesea în antiteză cu regimul Elțin la democrația liberală. Nimic mai fals. Iar Comprendre le putinisme demonstrează acest lucru.
Cartea scrisă de Françoise Thom a fost tradusă în românește de Adina Arvatu și a apărut în ultimele luni ale anului 2020 în colecția Istorie contemporană a editurii bucureștene Humanitas. Editorii români au preferat să îi dea cărții un alt titlu decât cel al ediției franceze. S-a optat pentru Putin și putinismul cred că și pentru a sublinia esența cercetării. Fostă și strălucitoare elevă a lui Alain Besançon, bună cunoscătoare a Rusiei imperiale, vorbitoare de limba rusă, remarcabil familiarizat cu istoria și esența perestroikăi și a glasnost-ului lui Gorbaciov ca și a primilor ani ai istoriei Rusiei post-sovietice din vremea în care la Kremlin s-a aflat Boris Elțin, Françoise Thom fructifică toate aceste achiziții anterioare în avantajul urmăririi originilor, a începuturilor și a substraturilor istorice și de mentalitate ale unui veritabil fenomen istoric. Care nu începe însă nicidecum la finele ultimului deceniu al secolului trecut, atunci când Elțin anunță, uluind nu doar Rusia ci și întreaga Lume, că a decis să îl numească pe un cvasi-necunoscut, fost ofițer KGB, în postul de prim-ministru. Acest mediocru fost kaghebist avea să devină în scurt timp chiar succesorul lui Elțin la Kremlin, sprijinit fiind nu doar de Elțin, ci și de oligarhi. Oligarhi cu care Vladimir Vladimirovici avea să aibă în timp o relație și agitată, și contradictorie, foarte adesea chiar antagonică- cu unii va duce o luptă pe viață și pe moarte- tocmai din cauza faptului că aceștia nu au agreat și nici nu au fost avantajați de stilul lui de conducere absolutist. Lui Putin avea să-i fie sprijinită ascensiunea și de FSB. Pentru FSB Putin nu a fost niciodată un fiu răcitor, ci un om al lui.
Nu-i mai puțin adevărat că, așa după cum subliniază Françoise Thom, a fost o dragoste la prima vedere între ruși și Putin. Dragoste care, în pofida faptului că lunga domnie a lui Putin nu le-a asigurat pe toată durata ei supușilor o oarecare prosperitate, pierdută în timpul președinției lui Elțin, a rămas măcar o vreme relativ constantă. Autoarea cărții detaliază și explică fenomenul. Nu, nu e vorba doar despre faptul că, profitând de contexte economice favorabile, îndeosebi de creșterea prețurilor hidrocarburilor, noul președinte le-a ameliorat supușilor săi, pentru o vreme, nivelul de trai. Ajuns la un nivel insuportabil în vremea lui Elțin. Putin a știut să le stimuleze rușilor nostalgiile imperiale. Indiferent că a fost vorba despre imperiul țarist ori de imperiul sovietic. Putin le-a repetat rușilor până la sațietate că destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul anului 1991 a însemnat cea mai mare catastrofă a secolului al XX lea. Așa că Putin și oamenii lui s-au antrenat într-o pretinsă operațiune de recuperare.
Regimul Putin s-a angajat în tot felul de conflicte externe care au fost la originea a ceea ce Françoise Thom socotește a fi „un război psihologic împotriva Occidentului”. Două fiind “originile intelectuale ” ale putinismului- absolutismul țarist și dictatura stalinistă. Noul țar de la Moscova mers până acolo încât s-a comportat și se comportă “ca un tâlhar pe scena internațională’’. Putin a anulat de facto orice formă de libertate, nu se sfiește să își anihileze, în disprețul oricărei legi adversarii, (arestarea duminică seara lui Aleksei Navalnii e relevantă în acest sens), recurge la intimidări pe față, la crime, a pus între paranteze o minimă urmă de libertate (Thierry Wolton susține în volumul al treilea al Istoriei mondiale a comunismului că perioada Elțin a fost singura din ultima sută de ani în care rușii au avut parte de libertate), sfidează democrațiile occidentale. Regimul lui s-a situat într-o linie de continuitate și tocmai de aceea este și falsă, și imposibil de trasat o linie de demarcație între un Putin bun (cel din primele două mandate) și un Putin rău (cel de azi). Acel coup de foudre inițial înseamnă de multă vreme istorie, creditul intern al lui Vladimir Vladimirovici este deja de multă vreme epuizat, dezvrăjirea s-a produs numai că, din păcate, tot mai mulți ruși (mai cu seamă cei europenizați) văd soluția izbăvirii personale eminamente în emigrare.
S-a ajuns până acolo încât în societatea rusă a prins deja cheag ideea că putinismul nu se va încheia odată cu disparița fizică a lui Vladimir Vladimirovici Putin, că nu e deloc exclus ca putinismul să-i supraviețuiască actualului lider de la Kremlin.
Se va putea oare vorbi nu doar despre un stalinism pentru eternitate (sintagma îi aparține lui Vladimir Tismăneanu) ci și de un putinism pentru eternitate ?
Françoise Thom –PUTIN ȘI PUTINISMUL ; Traducerea : Adina Arvatu ; Editura Humanitas, București, 2020
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
” cu unii va duce o luptă pe viață și pe moarte”.
In aceasta lupta moartea se intrupeaza doar in sintagma „cu unii”.
Vestul Europei a mai cazut prada admiratiei si pentru Lenin ori Stalin.
Nici acum unele tari vestice nu isi pot ascunde admiratia pentru Putin.
Carti ca ale autoarei Françoise Thom apareau si in perioada cind „lagarul comunist” era in floare, dar Vestul dormea.
Mda, pai Macron pare singurul care-l intelege pe Putin. Probabil a citit cartea.
Nerenuntand la puțin și putinism presupunând că poate face acest lucru pașnic sau violent,Rusia e condamnată la izolare și rămânere in urma atât în privința nivelului de trai cat și tehnologic.Ca urmare ,cu tot arsenalul ei nuclear uriaș ,Rusia e condamnată să devină o putere regională între alte puteri regionale.In deficit acut de modernizare și civilizare,Rusia e un contraexemplu de ceea ce poate ajunge o țară mare,imensa chiar datorita unei ideologii desuete promovată de dictatori temporari și depasiti de evenimente și de timp pt că ei vin din alta epocă istorică.
Mă cutremur de frica imperialismului țarist cu groase tușe staliniste, dar albesc la propriu când mă uit în ograda noastră la mediocri noștri veniți parcă din evul mediu timpuriu. Și mă apucă groaza când văd că nu se ridică oameni cinstiți, curați, cu caracter și cu noblețe sufletească care să spună: ajunge! Până aici! Nu se mai poate așa. Aceeași sri-ști, sts-iști, aceeași politicieni grobieni și ariviști. Se prăbușește țara sub impostura netrebnicilor și pe noi ne sfâșie problema Rusiei țaristo-stalinisto-putiniste. E chiar așa greu să găsim printre noi un Jean Valjean care să urnească căruța asta numită România din nămolul în care au băgat-o, timp de treizeci de ani, semidocții noștri vremelnici conducători?
Este amuzanta abordarea unora dintre comentarii… „ne bucuram de schimbarea unui regim nedemocratic, dar de guvernări democratice prelungite (si sunt oferite drept exemple Germania si Franța) nu ne putem plictisi?
Raspunsul dramatic este ca da, exista pericolul plictiselii de viata prospera si pașnica .
Ma amuza cei care cred ca daca Putin nu va mai fi Rusia isi va schimba atitudinea.
Oricat nu le-ar place unora acest lucru Rusia a fost ,este si va fi o mare putere pentru ca nu accepta sa-i dicteze altii comportamentul .
Reminiscente ale fostei puteri imperiale.
Acelasi gen de reminescente care au determinat si votul majoritar al englezilor in favoarea iesirii Marii Britanii de sub „dictatura” UE.
Poate ar fi fost o speranta pentru imblanzirea „scorpiei” daca Rusia ar fi fost acceptata in NATO atunci cand a cerut prin anii ’90 ( ani de mare deschidere in politica ruseasca) acest lucru dar cererea nu i-a fost acceptata.
De ce ?…pentru ca in felul acesta ar fi disparut un „inamic” de care avea mare nevoie complexul militaro-industriala al Americii pentru a justificata cheltuielile militare enorme sustinute din banii contribuabilului american.
Ce a urmat este ceea ce se vede azi.
Rusia trateaza NATO ca un inamic potential si a inceput sa se reinarmeze prilej cu care propaganda vestica a intrat in actiune gasind tot felul de argumente pentru a o blama.
La randul ei propaganda ruseasca,mai rafinata decat in trecut, sapa la temelia democratiilor occidentale.
Cercul vicios straluceste pe firmament.
In ceea ce il priveste pe Navalnyi tocmai stimularea nostalgiilor imperiale din partea lui Putin a facut ca rusii obisnuiti sa nu-i acorde credit acestuia la alegerile de anul trecut cand nu a obtinut decat 2% voturile lor.
BTW,pentru cei care nu stiu,Navalnyi a fost de acord cu anexarea Crimeii dar nu prea i-a folosit acest lucru.