Rabinul Moses Rosen, despre comunişti: „Ei au tactica lor, o tactică deşteaptă, dacă îi scuipi, ei zic că plouă” (Ianuarie 1965)

În zilele de 29 şi 30 iunie 1941, autorităţile române au evacuat aproximativ 4000 de persoane din zona Iaşi-Dorohoi-Rădăuţi, situată în imediata apropiere a frontului româno-germano-sovietic. Provenite din rândul comunităţii evreieşti, persoanele respective au fost urcate la Iaşi în două trenuri de marfă, de către organele locale de siguranţă şi de ordine publică (în colaborare cu reprezentanţi ai armatei române) şi trimise în condiţii inumane spre sud, destinaţia finală fiind lagărul de la Călăraşi. Administraţia statului român a fost depăşită complet de situaţie şi acest lucru a devenit evident în momentul desigilării vagoanelor: majoritatea victimelor din trenuri au decedat din cauza deshidratării, a lipsei de hrană şi a supraaglomerării.[1]

În anumite studii, publicate în perioada postbelică, s-au avansat şi alte cifre, estimându-se faptul că autorităţile locale au evacuat din Iaşi, în zilele de 29 şi 30 iunie 1941, între 4000 şi 8000 de persoane provenite din rândul comunităţii evreieşti din acel oraş.[2]

După încheierea celui de-al doilea război mondial, evenimentele tragice care au avut loc în nordul Moldovei în perioada 28 iunie – 6 iulie 1941 au fost reanalizate de autorităţile politice de la Bucureşti. Generalul Gheorghe Stavrescu, Constantin Lupu, colonelul Dumitru Captaru şi alte 54 de persoane din aparatul administrativ – care au participat la evacuarea cetăţenilor români de religie mozaică din zona Iaşi-Dorohoi-Rădăuţi – au ajuns în faţa judecătorilor şi sentinţele de condamnare a acestora au fost emise în vara anului 1948.[3]

A urmat o perioadă foarte dificilă, în care istoriografia românească, la fel ca alte ramuri ale ştiinţelor socio-umane din România, a devenit un apendice al aparatului de propagandă al partidului unic (P.M.R./P.C.R.), iar problemele comunităţii evreieşti din România erau abordate în funcţie de interesele politicienilor care ocupau poziţii de conducere în aparatul de partid şi de stat. De exemplu, înlăturarea Anei Pauker din funcţia de ministru al Afacerilor Externe (26 iunie 1952) a blocat temporar fluxul de emigrări din România spre Israel. Situaţia s-a normalizat după şedinţa din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a hotărât ca, „pe bază de cereri individuale, de la caz la caz şi treptat”, autorităţile române să permită acordarea de vize de plecare în Israel „acelora care cer acest lucru, pentru a-şi întregi familiile (subl.n.)”[4].

Deoarece nivelul de trai din România a fost în continuare precar, solicitările cetăţenilor români de religie mozaică au crescut şi s-a ajuns, la Bucureşti, la înregistrarea a circa 130.000 de cereri de emigrare în Israel, în perioada octombrie 1958 – martie 1959.

Pentru a înţelege complexitatea situaţiei din acea perioadă, este necesar să amintim faptul că, la un dejun care a avut loc la Ierusalim, la 12 septembrie 1957, preşedintele statului Israel, Yitzhak Ben-Zvi, i-a avut ca invitaţi pe dr. M. Barzakai (preşedintele Tribunalului regional Tel-Aviv) cu soţia, Eytan Walter (director general în Ministerul Afacerilor Externe), Eshel Arie (director în Ministerul Afacerilor Externe) cu soţia, Yitzhak Korn (cu soţia), generalul Carmel (aghiotantul preşedintelui) şi dr. Petru Manu (trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al R.P. Române la Tel Aviv). Cu acel prilej, reprezentantul României a afirmat că aproximativ 150.000 de cetăţeni români de religie mozaică au emigrat în Israel, în perioada 1951-1952.[5]

Câţiva ani mai târziu, în cursul unei audienţe protocolare, Zvi Ayalon – trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al statului Israel în R.P. România – a menţionat în faţa lui Grigore Geamănu (secretar al Consiliului de Stat) faptul că „dintr-un total de populaţie de 2,3-2,4 milioane locuitori [ai statului Israel], aproximativ 300.000 provin din România”[6] (Bucureşti, 31 august 1964).

Din păcate, decizia adoptată la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. nu a pus capăt abuzurilor săvârşite de diferite persoane din aparatul de partid şi de stat împotriva propriilor concetăţeni. Astfel, se poate aminti despre însuşirea/furtul unor valori mobile şi imobile deţinute de către cetăţenii români (inclusiv din rândul minorităţilor naţionale: evrei, şvabi, saşi etc.) care şi-au exprimat intenţia de a emigra din România în timpul regimului comunist. Este posibil ca în locuinţele „cedate” în anii ’50-’60 de cetăţenii emigranţi să se fi instalat tocmai cei care avizau favorabil plecarea definitivă din ţară a cetăţenilor respectivi, fără a se întocmi toate formele legale de „cedare” a locuinţelor către statul român. Cu alte cuvinte, activişti ai P.M.R./P.C.R. şi anumiţi comandanţi din Securitate şi Miliţie puteau fi printre cei care au încurajat în mod perfid emigrarea unor cetăţeni români, cu scopul de a ocupa apoi casele confiscate de la aceştia, în numele statului român şi de a obţine la preţuri derizorii obiecte de artă, mobilă stil ş.a. Această ipoteză – pe care noi o considerăm veridică – va urma să fie confirmată sau infirmată în cadrul cercetărilor viitoare, având ca punct iniţial hotărârea din 31 mai 1958 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în care s-a menţionat astfel: „Odată cu aprobarea plecării, să se întocmească şi formele legale prin care cetăţenii respectivi renunţă la orice pretenţii asupra bunurilor lor mobile sau imobile ce rămân în R.P.R. (subl.n.)”[7].

Autorităţile israeliene au ştiut despre acele abuzuri şi încă din anul 1961 s-au preocupat de „înregistrarea bunurilor lăsate în R.P. Română de către cei care au plecat în Israel, scontând pe faptul că va veni timpul când Israelul va cere despăgubiri pentru aceste bunuri (subl.n.)”[8].

În România şi Polonia există un proverb similar referitor la capra vecinului, care ar fi mai grasă. Din acest punct de vedere, putem aminti faptul că „în ilegalitate, secretarul general al partidului avea 22.000 lei, iar activiştii aveau 18.000 lei (subl.n.)”[9]. Afirmaţia aparţine lui Emil Bodnăraş şi a fost susţinută la 25 martie 1974, într-o şedinţă a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. în care s-a discutat, printre altele, despre majorarea salariilor diplomaţilor şi funcţionarilor români aflaţi în misiune permanentă în străinătate. Este de remarcat faptul că, în timpul celui de-al doilea război mondial, un activist al Partidului Comunist din România avea un venit de aproape şase ori mai mare decât un portar, iar secretarul general al partidului primea lunar o sumă de bani echivalentă cu două solde de sublocotenent. Evident, cei care doreau să se îmbogăţească rapid, fără să depună un efort deosebit în acest sens, se puteau înscrie în Partidul Comunist din România. În schimbul unor beneficii materiale consistente, carieriştii îşi acuzau din când în când colaboratorii de trădare pentru a accede mai uşor în funcţiile de conducere ale partidului. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că veniturile respective nu se impozitau de statul român. Eludarea obligaţiilor fiscale de către membrii Partidului Comunist din România era firească deoarece activităţile subversive pe care le desfăşurau aceştia erau ilegale şi declararea surselor de venit ar fi condus la descoperirea şi anihilarea de către autorităţile de la Bucureşti a reţelelor comuniste (sovietice) din România. În acele condiţii, membrii Partidului Comunist din România puteau să acumuleze nişte frustrări şi sentimente ostile faţă de oamenii care posedau deja o locuinţă şi erau consideraţi mic-burghezi, iar acestea au fost refulate după ce autorităţile sovietice i-au impus pe comunişti la conducerea sistemului politic din România.[10]

Emigrarea cetăţenilor de religie mozaică a generat probleme şi la vârful comunităţii lor. Îngrijorat de creşterea numărului celor care doreau să plece din ţară, rabinul Moses Rosen a devenit „deosebit de preocupat de emigrarea sa din R.P.R.”[11]. Acea situaţie era cunoscută de ministrul de Interne, generalul Alexandru Drăghici. Într-o notă adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta a menţionat două fragmente din discuţia pe care Moses Rosen a avut-o cu Launer Rubingher, crainicul emisiunii în limba idiş de la postul de radio Bucureşti, astfel: „Ei, acum, se fac că nu ştiu nimic şi mă aleg din nou deputat în M.A.N. Eu eram mulţumit că mi se termină mandatul şi n-o să mai fiu deputat”; „Ei au tactica lor, o tactică deşteaptă, dacă îi scuipi, ei zic că plouă. Ba îmi mai dă şi decoraţie, ba una, ba alta (subl.n.)”[12]. Deşi nu au fost consemnate explicit, este evident faptul că Moses Rosen se referea la autorităţile comuniste de la Bucureşti.

După ce a citit nota întocmită la 21 ianuarie 1965 de Alexandru Drăghici, Gheorghe Gheorghiu-Dej a consemnat pe o foaie separată, cu un creion albastru (aşa se obişnuise), următoarea rezoluţie: „T[ovarăşul]. Bodnăraş va trebui să aranjeze o convorbire cu Rozen (sic!) la nivelul pe care-l va considera potrivit. Dacă totuşi Rozen (sic!) are intenţia şi e hotărât să plece din Rom[ânia]., nu-l vom ţine cu forţa! (subl.n.)”[13].

Emil Bodnăraş a semnat pe aceeaşi foaie, sub propria consemnare manu „T[ov]. Păcuraru. Soluţionat”. Materialul a fost preluat de Andrei Păcuraru şi păstrat în arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R.

Datele problemei menţionate în documentul ministrului Afacerilor Interne s-au schimbat după decesul neaşteptat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Moses Rosen a rămas în România, în calitate de rabin-şef, până la trecerea sa în nefiinţă (6 mai 1994). Mai mult decât atât, la şedinţa din 7 martie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a apreciat în mod special rezultatele obţinute de Moses Rosen în favoarea României, declarând astfel: „În SUA am trimis pe Moses, care a făcut mai mult decât ambasada (subl.n.)”[14]. Trei luni mai târziu, autorităţile de la Bucureşti au refuzat să întrerupă relaţiile diplomatice cu Israelul, după Războiul de Şase Zile din Orientul Apropiat, fapt ce a deranjat pe ceilalţi parteneri ai României din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Abordarea respectivă a determinat, printre altele, şi o analiză mai atentă a situaţiei membrilor comunităţii evreieşti din România, respectând nişte limite impuse nu doar de Nicolae Ceauşescu, ci şi de colaboratorii săi. Un exemplu în acest sens este nota întocmită la 21 mai 1971 de Ion Iliescu, referitoare la organizarea în România a unei ceremonii oficiale, cu prilejul comemorării victimelor pogromului de la Iaşi din iunie 1941. Membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat în şedinţa din 24 mai 1971 propunerile lui Ion Iliescu şi au dorit să precizeze că la ceremonie „nu vor fi invitaţi reprezentanţi ai ambasadei Israelului la Bucureşti sau alte persoane din străinătate”[15].

Rezoluţia lui Gh. Gheorghiu-Dej la nota informativă a ministrului Afacerilor Interne despre situaţia rabinului-şef Moses Rosen (Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 9/1965, f. 1)

Notă semnată de Ion Iliescu, privind comemorarea victimelor pogromului de la Iaşi din iunie 1941 (Sursa: A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 64/1971, f. 61)

C.C. al P.C.R.

Secţia Propagandă

NOTĂ

Rabinul şef al cultului mozaic dr. Moses Rosen a adresat o notă Departamentului cultelor, prin care solicită ca la 27 iunie 1971, când se împlinesc 30 de ani de la pogromul fascist de la Iaşi, Federaţia comunităţilor evreieşti să comemoreze acest moment printr-o solemnitate care să aibă loc la Iaşi şi la care să participe şi invitaţi din străinătate, printre care secretarul general al congresului mondial evreiesc, marele rabin al Franţei, un deputat al Parlamentului israelian şi alţii.

Propunem să nu se aprobe o asemenea cerere ci pe linia măsurilor întreprinse până acum la noi în ţară, de demascare a caracterului politicii organizaţiilor fasciste, a crimelor şi atrocităţilor comise de legionari şi de dictatura antonesciană, la Iaşi să se organizeze de către Comitetul judeţean de partid în ziua de 29 iunie 1971 o adunare la Casa de cultură a tineretului, la care să ia cuvântul tovarăşii: Miu Dobrescu – prim-secretar al Comitetului judeţean de partid, Vasile Mîrza – membru de partid din ilegalitate, prof. univ. Isac Davidson – membru de partid din ilegalitate, un muncitor şi un student.

În dimineaţa zilei de 29 iunie, la cimitirul evreiesc să aibă loc depuneri de coroane din partea Consiliului popular judeţean, Comitetului foştilor deţinuţi antifascişti, Uniunii judeţene a cooperativelor meşteşugăreşti.

Presa, radioul şi televiziunea să marcheze aceste acţiuni.

21 V 1971                                                              ss. Ion Iliescu

NOTE__________________

[2] Cf. Randolph L. Braham, Romanian Nationalists and the Holocaust: The Political Exploitation of Unfounded Rescue Accounts, The Rosenthal Institute for Holocaust Studies of the City University of New York, Columbia University Press, 1998, p. 17; Raport final, op. cit., p. 124.

[3] Raport final, op. cit., p. 336-337.

[4] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 6/1955, f. 4; 62.

[5] România – Israel: 50 de ani de relaţii diplomatice, 1948-1969, vol. I, Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Arhivelor Diplomatice, coord. Victor Boştinaru, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 139.

[6] Ibidem, p. 224.

[7] Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul I (1954-1961), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 283.

[8] România – Israel: 50 de ani de relaţii diplomatice, 1948-1969, op. cit., p. 197.

[9] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 25/1974, f. 12.

[10] În timpul discuţiei care a avut loc la şedinţa din 25 martie 1974 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a făcut următoarele precizări: „Iată bugetul general al statului pe 1941-1942. Exista legea generală care stabilea şi pentru diplomaţi ce salariu primesc, începând cu primul ministru care (!), în 1942, i se stabilise un salariu de 80.500 lei, pentru miniştri 72.000 lei, iar pentru secretarii de stat 55.000 lei. Pentru membrii corpului diplomatic: ministrul plenipotenţiar avea 47.000 lei. Patriarhul avea 72.000 lei. […] Am rămas surprins că în trecut totuşi armata avea salarii mici. Un general de armată avea 67.000 lei şi se ajungea la sublocotenent care avea 11.000 lei. […] O soră de ocrotire avea 7.200 lei. În general, era o disciplină, din acest punct de vedere, demnă de invidiat pentru cei ce lucrează acum la finanţe şi la salarii. Nici nu se poate altfel (subl.n.)”. Ibidem, f. 12-13; Petre Opriş, Cât câştiga secretarul general al Partidului Comunist în ilegalitate, în „Magazin istoric”, anul XLIX – serie nouă, nr. 10 (595), octombrie 2016, p. 42.

[11] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 9/1965, f. 2.

[12] Ibidem, f. 2-3.

[13] Ibidem, f. 1. Vezi fotografia alăturată.

[14] Idem, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 29/1967, f. 7. Apud Români în exil, emigraţie şi diaspora. Documente din fosta Arhivă a C.C. al P.C.R., volum îngrijit de dr. Dumitru Dobre şi Dan Taloş, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, Editura PRO HISTORIA, Bucureşti, 2006, p. 158.

[15] A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 64/1971, f. 78.