Încheierea în anul 1988 a războiului dintre Irak şi Iran a consfinţit autocraţia lui Saddam Hussein, însă puternica militarizare a statului său şi desfăşurarea timp de 8 ani a operaţiunilor militare împotriva autorităţilor de la Teheran au produs o datorie externă estimată la 90 de miliarde de dolari. Pentru a acoperi această datorie şi pentru a achita importurile de produse de bază era imperios necesară dezvoltarea economiei irakiene. Saddam Hussein a ales însă o altă soluţie pentru a rezolva problemele sale financiare şi, totodată, pentru a menţine statutul Irakului de forţă militară şi politică puternică în Orientul Mijlociu: invadarea la 2 august 1990 a Kuweitului, unul dintre principalele state creditoare ale Irakului. Dintr-un apărător al comunităţii arabe în faţa fundamentalismului iranian, regimul politic de la Bagdad a devenit un agresor, care ameninţa cu forţa şi alte state din regiune. Atunci, Saddam Hussein a considerat că îndeplinea o misiune sfântă „eliberând” Kuweitul, acesta fiind doar primul pas pentru crearea „Marelui stat arab”.
În zilele critice care au trecut după invadarea Kuweitului, Saddam Hussein a încercat să-l asigure de intenţiile sale paşnice pe regele Fahd, însă nu a reuşit să-l înşele pe suveranul Arabiei Saudite – poate şi pentru faptul că liderul politic irakian a folosit sintagma „eliberarea Kuweitului” în loc de „operaţiune militară specială” (o idee aplicată începând de la 24 februarie 2022 de autorităţile de la Moscova pentru a descrie războiul pe care acestea l-au declanşat împotriva Ucrainei).
Saddam Hussein a făcut o mare greşeală când a apreciat că regimul de la Riyadh nu va permite staţionarea de trupe străine în Arabia Saudită. Pe de altă parte, discursul rostit de liderul irakian la 12 august 1990, la Bagdad, a convins pe mulţi arabi că Irakul intenţiona să instituie un regim de ocupaţie asupra Kuweitului.
În ceea ce-l priveşte pe regele Fahd, acesta îşi dăduse deja acordul, înainte de 12 august 1990, pentru sosirea unor unităţi americane în Arabia Saudită, deoarece persoane oficiale de la Pentagon prezentaseră prinţului Bandar bin Sultan, ambasadorul saudit la Washington, fotografii realizate de sateliţii americani cu privire la dispozitivul de luptă ofensiv al armatei irakiene de la graniţa cu Arabia Saudită. Deoarece nimeni nu putea să garanteze că Saddam Hussein se limita la ocuparea Kuweitului, regimul de la Riyadh a adoptat mai multe măsuri preventive pentru descurajarea oricărei agresiuni împotriva teritoriului său.
Drept urmare, autorităţile de la Casa Albă au declanşat operaţiunea „Scutul Deşertului” (unităţi americane din Forţa de Reacţie Rapidă fiind trimise în Arabia Saudită), iar comunitatea internaţională a oferit ajutoare materiale Arabiei Saudite, Turciei şi Israelului – toate cele trei state fiind potenţiale victime ale unei agresiuni militare irakiene după ocuparea în forţă a Kuweitului (2-4 august 1990).
La rândul lor, autorităţile de la Londra au pregătit şi au trimis în Arabia Saudită (operaţiunea „Granby”) un corp expediţionar alcătuit din unităţi ale armatei de uscat (Divizia 1 Blindată, însoţită de grupul său de elicoptere: 23 de exemplare AH-7 „Lynx” şi 23 de AH-1 „Gazelle”), forţe speciale de intervenţie (elemente din cadrul Regimentului 22 S.A.S. şi din Marina Regală S.B.S.) şi câteva escadrile de aviaţie. Pe aerodromurile din imediata apropiere a zonei de conflict din Orientul Mijlociu au aterizat 18 avioane Tornado F-3 (din Grupul 13 Vânătoare al R.A.F.) şi 42 de aparate Tornado GR-1, şase avioane SEPECAT Jaguar din cadrul Escadrilei 41 Cercetare, trei aparate pentru patrulare marină Hawker Siddeley Nimrod MR2, şase Hawker Siddeley Buccaneer, 16 aparate pentru realimentarea în aer cu combustibil (opt VC-10, şase Handley Page HP-80 Victor K.2 şi două Lockheed TriStar K1) şi elicoptere CH-47 „Chinook”, 24 de SA-330 „Puma” şi 12 HC-4 „Sea King”. Totodată, Marina Regală britanică a trimis în Orientul Mijlociu mai multe nave de luptă (patru distrugătoare: „Cardiff”, „Gloucester”, „Manchester” şi „Exeter”; 4 fregate: „Brazen”, „London”, „Brilliant” şi „Brave”), nava portelicopter „Argus”, nava de salvare „Herald”, patru dragoare de coastă şi două submarine („Otus” şi „Opossum”).
Şi armata franceză a primit ordin să intre în acţiune după invadarea Kuweitului de către armata irakiană. La 3 august 1990 a fost declanşată operaţiunea „Salamandre”, prin care portavionul „Clemenceau” a început deplasarea spre Golful Persic. Acestă navă de luptă a fost însoţită de o grupare aeronavală de intervenţie rapidă. La 23 august 1990, Regimentul 5 Elicoptere de Luptă, transportat de portavionul francez, a reuşit să-şi stabilească o bază proprie pe teritoriul Arabiei Saudite. Ulterior, au sosit avioanele (14 Mirage 2000 C, 8 Mirage F-1 C, 28 Jaguar A, 6 Mirage F-1 CR), elicopterele SA-241 „Gazelle”, unităţile Diviziei 6 Uşoară Blindată – un regiment de tancuri, unul de infanterie (Regimentul 1 Spahii) şi unul de recunoaştere blindat (Regimentul 4 Dragoni) – precum şi Regimentul 2 Străin Infanterie, Regimentul 1 Străin Cavalerie, Regimentul 6 Străin Geniu, Regimentul 11 Artilerie din Divizia 9 Infanterie Marină, două batalioane din Divizia 9 Infanterie Marină şi comandouri de recunoaştere şi cercetare din cadrul Regimentului 2 Străin Paraşutişti.
Doar autorităţile de la Casa Albă au hotărât şi au trimis atunci în zona Golfului Persic rachete cu încărcătură convenţională, pentru lovirea de la mare distanţă (peste 1000 de km) a obiectivelor irakiene importante. Ziariştii occidentali au fost surprinşi de deciziile statelor majore francez şi britanic de a nu expedia asemenea mijloace de luptă moderne în Orientul Mijlociu, cu toate că le aveau în dotarea propriilor armate. De exemplu, mai multe divizioane americane de rachete cu rază medie de acţiune „Lance” au fost transferate în zona de conflict din Orientul Mijlociu, iar unităţile Marinei americane au lansat 264 de rachete de croazieră BGM-109 C „Tomahawk” şi 27 de rachete BGM-109 D „Tomahawk” împotriva forţelor militare irakiene, în perioada 17 ianuarie – 23 februarie 1991.
Pentru operaţiunea de eliberare a Kuweitului, preşedintele George Bush şi-a asumat întreaga responsabilitate politico-militară şi a reuşit să obţină din partea O.N.U. un mandat în acest sens. Conducerea acţiunilor militare împotriva regimului politic de la Bagdad a revenit, în mod firesc, Statelor Unite, deoarece Pentagonul deţinea controlul asupra întregii zone de conflict şi dispunea de toate mijloacele necesare ducerii unui război, fără să depindă de statele coaliţiei antiirakiene.
Datorită nerespectării de către regimul de la Bagdad a Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care s-a solicitat retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la 15 ianuarie 1991, ora 24.00, Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U. şi dislocată în Golful Persic a declanşat operaţiunea „Furtună în Deşert” la 17 ianuarie 1991, ora 02.00 (ora locală). Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu rachete balistice. Impactul psihologic al acestor atacuri asupra comunităţii internaţionale a fost mare în primele momente. La 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa s-au confruntat cu primul val de atac irakian, format din 8 rachete. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi zi cu o rachetă; aceasta a fost interceptată cu ajutorul unui complex antiaerian american „PATRIOT”. Autorităţile irakiene dispuneau în acel moment de circa 2000 de instalaţii de lansare rachete sol-sol de tipul „SCUD B”, „AL HUSSEIN”, „AL ABBAS” şi „FROG”.
„SCUD B” este denumirea codificată folosită de N.A.T.O. pentru sistemul care lansa rachete sovietice 8 K-14. Caracteristicile generale ale rachetei erau următoarele: lungime 11 m, masa componentei de luptă 985 kg, raza de acţiune 280 km. Irakienii au preluat acel model al anilor ’60 şi l-au modernizat cu sisteme de ghidare franţuzeşti, propulsia rachetelor a fost îmbunătăţită de către companii germane şi italiene, iar unele părţi componente ale rachetelor au provenit din Brazilia. Inspirându-se de la modelul sovietic, autorităţile de la Bagdad au anunţat în anul 1987 că au realizat un nou tip de rachetă, „AL HUSSEIN”, care avea 6,5 tone, o rază de acţiune de 650-700 km şi o componentă de luptă de 500 kg. În anul următor, irakienii au prezentat o nouă rachetă, „AL ABBAS”, cu o rază de acţiune de 900 km şi o încărcătură utilă de 300 kg. În anul 1990 se estima faptul că economia irakiană reuşise să producă aproximativ 700 de rachete, însă această informaţie trebuie privită cu multe rezerve deoarece provine din surse neoficiale.
Performanţele rachetelor de producţie irakiană erau foarte modeste din cauza sistemului de ghidare folosit de acestea. Practic, era asigurată o abatere de la obiectiv (în bătaie şi în direcţie) de 1000 de metri, în cazul rachetei „AL HUSSEIN”, şi 1500 metri, în cazul rachetei „AL ABBAS”, reducându-se până la zero efectul încărcăturii convenţionale a rachetei asupra ţintei vizate. Doar în cazul echipării lor cu ogive nucleare, chimice sau biologice se puteau obţine rezultate militare clare asupra obiectivului, indiferent de eroarea de împrăştiere asumată prin calcule matematice.
Datorită distanţei mari până la obiectivele din Israel, Bahrein şi Arabia Saudită, putem să afirmăm că armata irakiană a folosit în mod cert rachete „AL HUSSEIN” şi „AL ABBAS”. Cele care au reuşit să-şi atingă obiectivele au provocat victime omeneşti şi pagube materiale. În perioada 17-26 ianuarie 1991, 26 de rachete irakiene au fost lansate împotriva Israelului, iar până la eliberarea Kuweitului şi încetarea ostilităţilor s-au mai înregistrat 13 atacuri. Doar 14 rachete au atins ţintele până la 26 ianuarie 1991, dintre care 11 în primele trei zile ale operaţiunii „Furtună în Deşert”. După sosirea în Israel şi instalarea bateriilor americane şi olandeze de sisteme antiaeriene „PATRIOT” (20 ianuarie 1991), eficienţa atacurilor ordonate de către Saddam Hussein a scăzut mult. De asemenea, împotriva oraşelor saudite Riyadh, Jubai şi Dhahran, precum şi împotriva emiratului Bahrein au fost lansate, între 17 şi 26 ianuarie 1991, 29 de rachete irakiene.
Pierderile totale înregistrate în Israel, în perioada 17 ianuarie – 25 februarie 1991, din cauza rachetelor irakiene s-au ridicat la 13 morţi şi 200 de răniţi. În cursul acelor atacuri au fost lovite oraşele Tel Aviv, Haifa, Ierusalim şi baza aeriană Majdou. În Arabia Saudită, două rachete au lovit Riyadhul, provocând moartea a două persoane şi rănirea a altor 49, precum şi pagube materiale. La Dhahran, o rachetă irakiană a lovit o cazarmă, unde se afla un sediu al serviciilor militare americane. Atacul respectiv a provocat decesul a 27 de militari şi rănirea a 97 de persoane.
Bagdadul a folosit şi alte tipuri de rachete în cursul războiului din Golf din ianuarie-februarie 1991. Astfel, au fost înregistrate câteva lansări solitare de rachete de tipul „Silkworn” (sol-navă) şi „Exocet” (aer-navă), care au vizat scoaterea din luptă a cuirasatului american „Missouri” şi a unui distrugător francez. Câteva rachete sol-sol FROG 7 (care aveau o rază de acţiune de 70 km, o componentă de luptă clasică de 450 de kg şi o precizie calculată de 400 metri) au fost lansate împotriva trupelor aliate dislocate în nordul Arabiei Saudite şi instalaţiilor petroliere din acea zonă, însă nu s-au obţinut efecte deosebite. De asemenea, este foarte posibil să fi fost utilizate şi celebrele „SCUD B”, împotriva unor ţinte situate în apropierea frontierei irakiano-saudite.
Toate rachetele balistice irakiene au avut încărcături convenţionale de luptă (exploziv) şi au fost lansate cu precădere din sudul şi sud-vestul Irakului – aproximativ 600 km de Riyadh, respectiv 500 km de Tel Aviv.
Programul de înarmare al autorităţilor de la Bagdad nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul efectiv al unor ţări care deţineau tehnologia necesară fabricării de rachete balistice. Este de notorietate, de exemplu, interesul pe care autorităţile chineze l-au manifestat pentru oferirea de arme proprii unor state din Orientul Mijlociu. Până în 1991, acestea au vândut rachete balistice şi antinavă Iranului şi Irakului, iar Arabia Saudită a achiziţionat aproximativ 30 lansatoare de rachete CSS-2, împreună cu 50 de rachete balistice.Armata irakiană a fost înzestrată parţial cu tancuri T-59/69 şi avioane J-6 (MiG-19), J-7 (MiG-21) şi Xian H-6 D (Tu-16). În presa internaţională au fost prezentate informaţii neoficiale despre potenţialul militar al Chinei şi intenţiile imediate ale Beijingului. Unele informaţii au indicat faptul că Siria ar fi achiziţionat în anii ’80 rachete balistice M-9 chinezeşti (cu o rază de acţiune de 500 km), iar alte surse menţionau că ar fi avut loc transferuri de tehnologie chinezească pentru rachete către Pakistan.
Este greu de precizat ce anume se ascunde în spatele unor astfel de informaţii. Este posibil ca focalizarea atenţiei asupra exporturilor militare ale Chinei să reprezinte găsirea unui „acar Păun”, Beijingul fiind învinuit pentru faptul că ar fi înarmat diferite state din Orientul Mijlociu. În acest fel, se menaja responsabilitatea cancelariilor occidentale şi a Kremlinului în faţa opiniei publice internaţionale, în condiţiile în care în acelaşi Orient Mijlociu se vindeau multe arme şi tehnică militară americană, sovietică, britanică, franceză, germană şi italiană.
Denigrarea cu ajutorul mass-mediei a unui stat concurent puternic pe piaţa armamentului poate să creeze o atitudine greşită a opiniei publice internaţionale faţă de poziţia politică reală a Chinei în privinţa înarmării statelor din Orientul Mijlociu. Pentru a se evita seisme politice interne, guvernele se ascund în spatele acuzaţiilor la adresa altor state sau refuză să ofere explicaţii. Pe o piaţă atât de sensibilă cum este cea de armament, publicitatea – mascată sau nu – are un rol important în alegerea tipului de tehnică militară, iar deciziile luate de către guverne în această problemă sunt foarte controversate datorită sumelor exorbitante care se vehiculează în tranzacţiile respective şi a intereselor diverselor grupări politice, mai mult sau mai puţin meschine, din ţările respective.
Un lucru este însă cert: toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate – S.U.A., U.R.S.S., Franţa, Marea Britanie, China – au vândut armament şi tehnică militară sofisticată statelor din Orientul Mijlociu, în paralel cu alte ţări puternice economic (Germania, Italia şi Africa de Sud). Iar pentru rezolvarea conflictelor din regiune, aceleaşi state au intervenit şi au încercat să impună realizarea unui echilibru militar, oferind unor state arsenale moderne (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein şi Kuweit) şi dictând, în acelaşi timp, un program de dezarmare Irakului.
Deoarece nu a reuşit să convingă comunitatea musulmană să se alieze cu Bagdadul împotriva guvernului de la Tel Aviv, Saddam Hussein a încercat să folosească rachetele pe care le avea la dispoziţie pentru a provoca o reacţie militară în forţă a Israelului împotriva Irakului. Acest lucru ar fi determinat, în opinia liderului de la Bagdad, ieşirea statelor musulmane din coaliţia antiirakiană şi mobilizarea acestora împotriva Tel Avivului.
Din păcate pentru Saddam Hussein, conducătorii israelieni nu au ordonat executarea unor atacuri de represalii împotriva Bagdadului, deşi această hotărâre era în contradicţie cu politica lor tradiţională. Totodată, au fost adoptate măsuri excepţionale de securitate pe întreg teritoriul ţării. Înainte de declanşarea atacurilor cu rachete ale Bagdadului, Dan Shomron (şef de stat major al armatei israeliene) a declarat la televiziunea naţională din Israel astfel: „Rachetele irakiene îndreptate spre noi au repurtat deja o victorie. Saddam Hussein a reuşit în războiul psihologic. Dovada: foarte multor oameni din Israel le este frică”. Se presupune că scopul acelei declaraţii a fost şi acela de a mobiliza naţiunea israeliană pentru a face faţă ameninţării irakiene. Jurnaliştii străini au estimat că Irakul deţinea, în februarie 1991, 1370 de bombe de aviaţie, 105 obuze de artilerie, 9500 de componente de luptă pentru rachete (probabil pentru proiectilele reactive ale aruncătoarelor de tip Katiuşa) şi 30 de ogive pentru rachetele „AL HUSSEIN” – toate acestea având încărcături chimice. De asemenea, ziariştii străini afirmau că autorităţile de la Bagdad stocau circa 800 de tone de sarin şi tabun, doi agenţi chimici paralizanţi care puteau fi folosiţi în scopuri militare.
După începerea atacurilor cu rachete balistice irakiene împotriva Israelului (17 ianuarie 1991), autorităţile de la Tel Aviv au încercat să-şi menţină linia politică şi au adoptat o serie de măsuri pentru întărirea sistemului propriu de apărare antirachetă. În acest scop, au fost acceptate, pentru prima dată de la înfiinţarea statului Israel (1947), trupe străine care să staţioneze pe pământ israelian. Este vorba despre subunităţi americane şi olandeze care deserveau bateriile antirachetă „PATRIOT”, aduse în Israel pentru a completa un sistem defensiv alcătuit şi din două baterii „PATRIOT” recepţionate recent de către armata israeliană. Un complex de apărare antiaeriană „PATRIOT” era format din opt lansatoare, fiecare cu câte patru rachete antiaeriene, staţia de radiolocaţie aferentă, precum şi aparatura necesară recepţiei semnalelor de avertizare trimise de sateliţii americani şi de cei ai N.A.T.O.
Israelienii au studiat performanţele sistemului „PATRIOT”, l-au folosit cu succes în lunile ianuarie şi februarie 1991 împotriva rachetelor irakiene şi au încercat, ulterior, să mărească raza sa de acţiune, realizând un complex propriu antirachetă, denumit „ARROW” (Săgeata). Iniţial, se estima că erau necesare 300 de milioane de dolari pentru a obţine acel sistem nou de apărare şi au fost planificate 11 teste de încercare în zbor, care să se desfăşoare în perioada 1992-1995. Cheltuielile pentru sistemul respectiv urmau să fie asigurate de S.U.A. (72%) şi de Israel (28%).
Pe de altă parte, autorităţile de la Tel Aviv nu au fost de acord să primescă sisteme „PATRIOT” aflate în dotarea armatei germane (socotite deja uzate moral la începutul anului 1991), însă au acceptat fondurile oferite de către guvernul de la Bonn, în valoare de 150 milioane de mărci germane, pentru a cumpăra sisteme antirachetă moderne. Neîncrederea israelienilor era justificată deoarece rachetele irakiene lansate în ianuarie şi februarie 1991 împotriva Israelului nu au fost distruse în toate cazurile din cauza rezultatelor contradictorii obţinute uneori de către specialiştii militari americani care au încercat să determine coordonatele traiectoriilor rachetelor irakiene.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte interesant articolul.
Chestia cu rachetele balistice la arabi era mai mult ceva legat de prestigiu și fudulie decât de eficiență militară. Colecționau rachete așa cum șeicii colecționează cai de rasă sau cum răposatul Gaddafi colecționa tot soul de avioane de luptă sovietice sofisticate pentru care n-avea echipaje. 😂. Escadire întregi de Mig-uri 23, 25 și Su-20 și 22 se prăjeau în soarele deșertului și el trimitea eroicii aviatori libieni la luptă în Ciad cu avioane cehoslovace de școală L-39 ce aveau o încărcătură de luptă modestă și deci nu făceau mare lucru, pentru simplul motiv că ăia nu era calificați să zboare pe avioane mai performante.
Rachetele sovietice la care au acces arabii au o precizie foarte scăzută și încărcăturile lor mici le fac ineficiente și inutile. Construcția și întreținerea lor necesită personal calificat și scump. Efectul psihologic contează, dar până la urmă e insuficient. Hitler a încercat pentru prima oară figura asta cu racheta V-2 (strămoașa rachetelor sovietice Scud) ce putea duce o încărcătură de luptă de o tonă la Londra. Efectele au fost neglijabile. Racheta V-2 a câștigat reputația dubioasă de a fi arma care a omorât mai mulți lucrători ce au realizat-o decât inamici. 🤣 Fără încărcătură nucleară sunt chiar degeaba.
URSS a dotat țările comuniste din Pactul de la Varșovia la începutul anilor 60 cu rachete balistice de genul Scud și Frog. Ideea era ca pe timp de război ele să primească încărcături nucleare și (lucru desigur nespus de ruși) să facă aceste țări amărâte responsabile pentru utilizarea armelor nucleare tactice împotriva NATO și apoi numai bune să încaseze represaliile. Una din aceste rachete era expusă acum câțiva ani în poziție de lansare la muzeul militar din București, în apropierea Gării de Nord.
Mă gândeam că poate autorul va scrie cândva un articol despre modul în care Hrușciov a reușit să le bage pe gât tovarășilor din Europa de Est gloaba cu „rachtele operativ-tctice”.
Petre Opriş, Rachete balistice sovietice în România (1961-1998), în contributors.ro, miercuri, 5 septembrie 2018, https://www.contributors.ro/rachete-balistice-sovietice-in-romania-1961-1998-2/
Î.D.P. (Înainte de Pandemie)!
Vă mulțumesc foarte mult pentru articol. Îl scăpasem la vreema respectivă.
„În cadrul convocărilor ce au avut loc la Comandamentul Forţelor Armate Unite, la Moscova, în lunile octombrie şi noiembrie 1960, mareşalul Uniunii Sovietice [Andrei] Greciko, comandantul suprem al Forţelor Armate Unite, a făcut următoarele recomandări referitor la Forţele Armate ale Republicii Populare Române:
– Trecerea la mecanizarea completă, atât a marilor unităţi existente la pace, cât şi a celor care iau fiinţă la mobilizare, având o parte din mijloacele auto în dotarea forţelor armate, iar o parte urmând a se asigura din economia naţională.
– Este necesar a avea din timp de pace un număr de 4-5 mari unităţi cu efective de război, care să fie gata de acţiune în 3-4 ore de la darea semnalului de alarmă. Restul marilor unităţi existente la pace să fie reduse la 1500-2000 oameni, având însă cadrele complete şi mijloacele de tracţiune auto asigurate.
– La război, toate marile unităţi de arme întrunite să aibă o structură organizatorică unitară, cu un efectiv de 8000-9000 oameni.
– În dotarea armatei române să existe un număr minim de unităţi de rachete „sol-sol”, cu destinaţie operativ-tactică, de tipul R-11 M (4 divizioane de foc şi 2 baterii tehnice, organizate în două brigăzi). Rachetele vor fi fără capul atomic, acesta urmând a se primi la timpul oportun. […]”.
Aşa a început povestea rachetelor balistice în România.
Vă mulțumesc pentru detalii, dar ceva tot nu pot nicium să înțeleg: Unitățile de rachete operativ tactice erau o povară mărișoară pentru țările socialiste și practic nu puteau fi folosite la nimic. Așa cum ați spus încărcăturile au fost mereu la ruși.
Rachetele alea erau alimentate cu dimetil hidrazină și acid nitric. Ceea ce părintele programului spațial sovietic, Koroliov numea „veninul diavolului” și pe care el a refuzat cu orice preț să le utilizeze. Le utilizau însă concurenții săi. Combustibili extrem de toxici și corozivi ce ard pielea și omoară totul în calea lor. Deci manipularea lor era complicată și scumpă. O rachetă Proton rusă (e drept, mult mai mare) alimentată cu așa ceva și prăbușită în Kazahstan în 2013 ar fi otrăvit conform autorităților kahaze pe decenii sute de hectare de teren.
Aceste arme pe care România nu le putea folosi și care erau exclusiv la mâna rușilor, aveau nevoie de personal foarte calificat și și facilități deosebite, toate plătite de România. Asta nu reușesc să înțeleg: Cum au reușit muscalii să le bage pe gât tuturor țărilor socialiste? Trebuia să existe un stimulent oarecare.
Avioane, tancuri, nave de război, etc. oricât de sofisticate și chiar dacă erau oficial la dispoziția Pactului de la Varșovia, erau în fapt la mâna conducerii politice a țării. Deci existența lor era justificată. Nu și rachetele operativ-tacice astea erau practic al muscalilor.
Tot dumneavoastră ați dat la un moment dat exemplul încercării rușilor de a vinde României bombardiere Yak-28 și Su-7, care erau scumpe și cam degeaba. Alea au fost refuzate. De nu și rachetele ce erau mult mai scumpe și mult mai inutile?
Pot sa depun marturie, ca unul care a „satisfacut serviciul militar obligatoriu” – ma rog, la oferta, cu reducere – in anii ’70 ai secolului (si mileniului) trecut, ca nu am simtit sau resimtit vreo presiune din partea tratatului de la Varsovia asupra armatei Romaniei. Nu conta pentru noi, nu contam nici pentru ei. Printre multele aiureli ale lui Ceasca, cel putin asta trebuie luat in seama (cu exceptia laserului care putea taia tancuri in ’68). Armata Romana nu era instruita ca componenta strategica a Tratatului. In armata nu se simtea aceasta presiune. Doctrina era orientata pe „apararea teritoriului” „razboiul intregului popor” impotriva unui eventual invadator. (care ar fi fost ala, cand tara era inconjurata de state fratesti? Nicio frontiera amenintata in mod real, cu exceptia – iarasi – a frontierei cu Iugoslavia, amenintata, e drept, in sens invers, de transfugi). Poate ca asta a fost si motivul pentru care Romania nu a fost invitata sau cooptata la „petrecerea de la Praga”. Nu stiu. Stiu ca i-a dat lui Ceausescu ocazia unica de a face show…
Și eu am făcut armata în vremea lui Pingelică în 1988-1989. Probabil că se mai schimbase ceva în optica tovarășilor.
Încă din primele zile ne-au spus că structura de comandă a Pactului dela Varșovie este: generalul Lușev (cred) – commandant al forțelor reunite ale pactului și maresalul Iazov ministru al apărării al URSS. Nu cred că ne-au zis nici cine era ministrul apărării României 😀 și nici măcar cine era comandatul armatei a doua de care aparținea regimentul 60. Singurii șefi militari români pe care i-au menționat era comandatul trupelor de parașutiști – un anume Gabor (era unul gras imens ce a venti în inspecție) și șeful aviației militare (de care țineau trupele de parașutiști) generalul Rus, plus viceamiralul Ștefan Dinu, care era șeful direcției de informații a armatei și care a venit de câteva ori în civil în inspecție la unul din batalioanele independente aflate direct în subordinea direcției sale. Era panică mare când venea ăsta. Măturat, curățat, etc.😂
Pactul de la Varșovia părea o chestie importantă. Ne-au prelungit nouă studenților armata câteva zile în iulie 1989 din cauza pactului. Se desfășura la București reuniunea Pactului de la Varșovia și se zvonea foarte insistent că vom năvăli în Polonia 😂. Comuniștii de acolo tocmai pierduseră primele alegeri libere nasol de tot. Zampolitul negru la față ne spunea că-i sfârșitul lumii, că doar un singur candidat comunist polonez (la vreo câteva sute de locuri) a reușit să fie ales și că „Ne înghit fasciștii dom’le!” 😂 Se pare că Pingelică încerca să forțeze o invazie a la Cehoslovacia 1968 în Polonia anului 1989. Dar n-a ținut.
În final ne-au dat drumul acasă. Tata nu vrea să creadă nici azi că am fost reținuți câteva zile în plus în armată, cu telefoanele tăiate, etc.. Toți colegii mei ce făcuseră armata la alte arme erau deja acasă. Era convins că eu chefuiam pe undeva și-l enerva la culme că nu m-am obosit să dau un telefon.
În august 1957, specialiştii sovietici au reuşit să lanseze cu succes prima rachetă balistică intercontinentală. Succesul tehnic obţinut a permis teoreticienilor de la Moscova să conceapă şi să pună în aplicare o nouă doctrină a Armatei Roşii: aşa-numita „doctrină Sokolovski”, care a fost impusă apoi şi celorlalte state din O.T.V.
La începutul anilor ’60, noua doctrină militară sovietică a generat schimbări în arsenalele tuturor armatelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Efectivele militare ale statelor membre ale alianţei au scăzut în mod semnificativ. Concomitent, o parte din tehnica de luptă convenţională, produsă mai ales în uzinele din URSS, precum şi o parte din cea existentă deja în dotarea unor unităţi sovietice au ajuns în arsenalul unor state din OTV, inclusiv în România. Apoi, la o reuniune a miniştrilor Apărării din ţările aliate (Moscova, 17 martie 1961) s-a stabilit modificarea numărului şi compunerii forţelor armate aflate la dispoziţia OTV. Două săptămâni mai târziu, în capitala Uniunii Sovietice a fost semnat un nou protocol secret al Tratatului de la Varşovia.
La reuniunea Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 28-29 martie 1961) s-a stabilit ca Ministerele Apărării şi Comitetele de Stat ale Planificării economice din statele membre ale O.T.V., în colaborare cu Comandamentul Forţelor Armate Unite, să precizeze în termen de două luni, pe baza propunerilor orientative prezentate la şedinţa Comisiei C.A.E.R pentru industria de apărare a ţărilor din O.T.V. (Moscova, 17 martie 1961), volumul producţiei militare a fiecărui stat din alianţă şi cantităţile de tehnică militară care puteau fi livrate reciproc, în perioada 1962-1965. Ulterior, aceleaşi state urmau să stabilească, prin negocieri bilaterale, datele exacte privind cantităţile şi termenele de furnizare a tehnicii militare în cadrul alianţei, inclusiv rachetele operativ-tactice pe care le livrau autorităţile sovietice.
Acesta este contextul în care propunerile enumerate în comentariul meu de mai sus au fost analizate şi aplicate.
La sfârşitul anilor ’50, mareşalul Vasili D. Sokolovski a definit împreună cu un grup de teoreticieni sovietici tipul de acţiune strategică pe care urma să-l utilizeze Armata Roşie în cazul declanşării unui conflict militar. Acesta a promovat ofensiva strategică drept unic mod de acţiune pentru armata URSS. Ofensiva urma să fie declanşată chiar de la începutul conflagraţiei pentru a evita posibilele distrugeri care rezultau în urma desfăşurării operaţiunilor militare pe propriul teritoriu (incluzând în acel areal şi statele aliate cu URSS, membre ale O.T.V.). În acelaşi timp, mareşalul Vasili Sokolovski s-a pronunţat împotriva desfăşurării acţiunilor strategice defensive, în următorii termeni: „Armata sovietică trebuie să studieze apărarea, să ştie să o aplice pentru a stăpâni toate formele de acţiuni militare. Avem însă în vedere apărarea pe scară operativă şi tactică. În ceea ce priveşte apărarea strategică şi strategia defensivă, acestea trebuie respinse cu hotărâre, ca fiind deosebit de periculoase pentru ţară”. Mareşalul a precizat şi noile mijloace pe care urma să le folosească Armata Roşie pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei militare sovietice: „Acum rolul principal va reveni trupelor de rachete cu destinaţie strategică, aviaţiei cu acţiune îndepărtată şi submarinelor înzestrate cu rachete, care vor folosi toate arma nucleară, bineînţeles, dacă Uniunea Sovietică va fi silită să recurgă la această armă. Or, este greu să califici loviturile date de trupele de rachete ca fiind acţiuni ofensive sau de apărare. Acţiunile trupelor de rachete vor avea întotdeauna un caracter decisiv şi în nici un caz de apărare, indiferent dacă pe frontul terestru trupele atacă sau se apără”.
Tot ca urmare a hotărârilor adoptate la Moscova în luna martie 1961, Leontin Sălăjan a trimis la 10 iulie 1961 un raport la Secretariatul C.C. al P.M.R., în care a solicitat aprobarea pentru efectuarea unui schimb de armament şi muniţii de infanterie între România şi URSS, în perioada 1961-1962. În documentul respectiv, ministrul Forţelor Armate a menţionat faptul că Uniunea Sovietică oferea României cantităţi mari de tehnică de luptă, armament şi muniţii, astfel: 200 de tancuri T 34/85 (fiecare cu câte trei unităţi de foc); 240 de tunuri antiaeriene S-60, cal. 57 mm şi 168 de tunuri antiaeriene KS-19, cal. 100 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de carabine Mosin-Nagant (cal. 7,62 mm, model 1944); 1170 de puşti-mitraliere RPD (cal. 7,62 mm); 167 de mitraliere de companie RP-46 (cal. 7,62 mm); 200 de mitraliere SG-43 „Goriunov”, montate pe afet mobil (cal. 7,62 mm); 55.217.000 de cartuşe, cal. 7,62 mm, pentru carabina Mosin-Nagant, puşca-mitralieră RPD şi mitralierele SG-43 şi RP-46; 68 de sisteme PUAZO-6 de dirijare a focului tunurilor antiaeriene S-60 (cal. 57 mm), împreună cu 68 de telemetre pentru măsurarea altitudinii. Cele 200 de tancuri T-34/85, oferite gratuit, aveau un grad de uzură de 34%, fiind probabil în înzestrarea unor unităţi ale armatei sovietice. Valoarea lotului de tancuri, împreună cu muniţia aferentă, a fost estimată la aproximativ 120 de milioane de lei.
La rândul lor, autorităţile militare de la Bucureşti erau de acord să trimită în Uniunea Sovietică „armament de modele vechi şi străine” şi muniţie de fabricaţie germană, cehă şi belgiană, astfel: 240 de tunuri antiaeriene sovietice 61-K (model 1939, cal. 37 mm) şi 168 de tunuri antiaeriene sovietice 52-K, model 1939, cal. 85 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de puşti Z.B.; 1170 de puşti-mitraliere Z.B. şi 367 de mitraliere Z.B., cal. 7,92 mm; 55.217.000 de cartuşe (cal. 7,92 mm) pentru puşti, puşti-mitralieră şi mitraliere de tipul Z.B.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat propunerea prezentată de generalul de armată Leontin Sălăjan şi susţinută de Gheorghe Apostol, iar schimbul respectiv s-a realizat după ce ambele părţi au efectuat o revizie generală a întregului armament şi a muniţiei, în uzinele şi atelierele proprii. Cele 200 de tancuri T-34/85 au ajuns astfel la şase batalioane româneşti şi, din septembrie 1968, au fost utilizate pentru a înzestra anumite unităţi ale noilor Divizii 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate: R. 2 Mc. (amplasat la Bucureşti şi subordonat Diviziei 57 Tancuri); R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat), R. 301 Mc. (Galaţi) şi R. 282 Mc. (Focşani), aflate în compunerea Diviziei 67 Mecanizate; R. 223 Mc. (Dej), R. 221 Mc. (Bistriţa) şi R. 227 Mc. (Someşeni), subordonate Diviziei 81 Mecanizate. Aceasta a fost una dintre măsurile urgente aplicate de autorităţile de la Bucureşti, după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state ale OTV, în noaptea de 20 spre 21 august 1968.
Pentru liderii de la Moscova, schimbul de armament şi muniţii dintre URSS şi România, realizat în perioada 1961-1962, a avut următoarele avantaje:
– unităţile armatei sovietice au cedat armament, tehnică de luptă şi muniţii unui stat aliat şi, probabil, au dorit să primească în schimb echipamente moderne, fabricate în uzinele sovietice sau provenite din stocurile existente în URSS. Deoarece Nikita Hruşciov urmărea să scadă efectivele militare convenţionale ale URSS şi să aloce o parte din economiile obţinute pentru dezvoltarea cercetării în anumite domenii de vârf (aviaţie, rachete şi submarine), este posibil ca unităţile care au trimis în România arsenalul lor (uzat moral) să fi fost apoi reorganizate sau chiar desfiinţate;
– armata română era menţinută într-o stare de dependenţă faţă de piesele de schimb ale echipamentelor militare primite din URSS. Totodată, se consolida relaţia de colaborare dintre cele două state şi, în mod implicit, liderii de la Kremlin puteau exercita o influenţă foarte mare în relaţiile autorităţilor de la Bucureşti cu alte ţări;
– modelele vechi de armament şi muniţii, trimise de România în URSS, în anii 1961-1962, puteau fi expediate de liderii politici şi militari de la Moscova în diferite state din Africa, Asia şi America Latină, unor grupuri de revoluţionari pro-marxişti – bunicii ecologiştilor Woke&Shoulders de astăzi :)))
După doi ani, mareşalul Andrei Greciko a solicitat acordul participanţilor la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 26 iulie 1963) pentru îmbunătăţirea dotării cu tehnică de luptă modernă şi dezvoltarea armatele statelor din alianţă. Printre altele, comandantul Forţelor Armate Unite a propus introducerea în arsenalul O.T.V., treptat, a unui nou model de tanc (probabil T-62), în locul tancului T-34/85 (uzat moral). Generalul Leontin Sălăjan a obiectat imediat şi a fost sprijinit în intervenţia sa de Gh. Gheorghiu-Dej. În discuţia cu mareşalul sovietic, liderul P.M.R. a admis că nu era bine „să rămânem cu tancul T-34 până în 1970”, dar problema trebuia studiată în continuare (cu alte cuvinte, amânată) deoarece lucrările de pregătire a teritoriului României pentru apărare costau enorm (circa 12 miliarde de lei) şi aveau termen de finalizare anul 1970. Poziţia reprezentanţilor României a fost aprobată în plenul reuniunii chiar de Nikita Hruşciov. Conform declaraţiei lui Gh. Gheorghiu-Dej, liderul politic sovietic ar fi spus astfel: „Eu sunt de acord, consider juste observaţiile tovarăşilor români, a[le] tov. Sălăjan”.
Un comentariu foarte lung, menit să scoată în evidenţă dependenţa totală a armatei române de strategia, tactica şi tehnica de luptă sovietice.
Deoarece m-aţi întrebat de ce au fost cumpărate rachete, răspunsul este simplu: aşa au dorit autorităţile de la Moscova. Sovieticii se specializau în tehnică de luptă sofisticată, iar celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia primeau mai ales mijloace de luptă convenţionale şi rachete care puteau fi utilizate acolo unde dictau sovieticii, conform doctrinei Sokolovski. Noi plăteam rachetele, iar ei ne spuneau numele oraşelor occidentale şi ţintelor militare NATO pe care trebuia să le distrugem cu aceste rachete, în cursul ofensivei pe care sovieticii o declanşau pentru ocuparea Europei occidentale.
Vă mulțumesc și apreciez foarte mult răspunsul detaliat.
Știam de „schimburile de armament” de producție străină din România către URSS. Ce e șocant e că România a schimbat puști ZB model 1924 (care erau excepționale – probabil cea mai bună pușcă cu închizător rotativ fabricată masiv înainte de 1950) contra puști Moisin Nagant model 1891. Întâmplarea face să le am pe amândouă acasă în colecția mea. Pușca Nagant model 1891 e în opinia mea net inferioară așa numitului Mannlicher românesc model 1893 (armă făcută de Mannlicher pe baza specificațiilor armatei române și apoi adoptată de Austro-Ungaria, Italia și alții ca armă standard), care de fapt a fost înlocuită de pușca ZB. 😂 Eu credem că rușii au dat ceva armament cât de cât mai la zi în locul celui primit din România. Dar uite c-au reușit s-o pună de o țeapă.
Însă vă mărturisesc că nu înțeleg în continuare de ce căpeteniile politice române au refuzat să cumpere Su-7 sau Yak-28 de la ruși, în schimb au înghițit chestia cu rachetele operativ tactice care cred că erau totuși mai scumpe și total lipsite de utilitate. Măcar avioanele de bine de rău puteau fi folosite așa proaste cum erau.
Singura relatare despre achiziţionarea de rachete (din păcate, doar cele antiaeriene) pe care am găsit-o în arhivele militare din România este de la şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964).
Ministrul Leontin Sălăjan a menţionat atunci, printre altele, despre modul cum s-a achiziţionat tehnica de luptă pentru regimentele româneşti de rachete, astfel: „Fiind la Moscova pentru alte treburi, apare un proiect de protocol, voi să cumpăraţi 4 regimente de rachete, ce rachete [?], noi nici nu ştiam, nu cunoşteam, nici caracteristici, nici nimic. Şi sigur, am telefonat acasă, «tovarăşi, uite, se propun nişte lucruri în care eu nu mă pot descurca singur», n-am nici o aprobare de la conducere, bineînţeles am spus, că nu sunt de acord, eu nu semnez nici un protocol, am să raportez acasă şi pe urmă mai venim, că nu piere lumea, nu ne-aţi dat atâta timp, mai stăm acuma un pic. Şi sigur, după ce am avut aprobarea, am aprovizionat, însă aşa cum spuneam şi în alte materiale, deodată te trezeşti, cum ne-am trezit acum zilele acestea, uite tu poate să ştii că-i facem un cadou, până acum ne da cu ţârâita MiG-ul ăsta 21 B (corect: MiG-21 PF – nota P. Opriş), acuma ne dă deodată «luaţi 60», numai că la urechile noastre a ajuns şi o veste că a apărut un alt avion. Numai că noi suntem ai dracului, uite, nu vrem, zice că suntem şi noi fracţionişti, da-i banul poporului nostru, da[r] cum, pot să-mi permit eu treaba aceasta, ar fi lipsit de seriozitate şi de cinste dacă mi-aş permite să cheltuiesc banii poporului pe lucruri [pe] care ştiu, sunt convins că deja e învechit şi mai bine mai stau un an, să iau şi eu ce apare mai modern. […]
Anul trecut am fost în fabrica de avioane. Mi-a spus directorul fabricii că nu se mai fabrică (probabil MiG-ul 21 PF – nota P. Opriş), că asta este ultima serie, că trecem la alt tip, mai superior (sic!). Am întrebat oficial, [generalul Vasile] Ionel i-a întrebat oficial [:] «tovarăşi, noi am auzit că aveţi un alt tip». «Nu ştim, n-avem nimic» [au răspuns sovieticii]. Sau când uitase [mareşalul Andrei] Greciko ce i-a spus la chinezi (sic!), îmi povestea când eram în Polonia, povestea cum chinezii au cerut MiG-ul 21 şi zice: «îmi dă cot şi le-am zis că nu am». Dar zic [:] «bine, bine, le-ai zis chinezilor, dar de ce mi-ai spus şi mie acelaşi lucru?». Acum vreo 2 ani nu apăruseră problemele acestea [dintre URSS şi China]. Ei într-adevăr şi mie mi-au spus: «N-avem, Sălăjan, n-avem»”.
În final, armata română a primit doar 38 de aparate MiG-21 PF, în două tranşe: 14 avioane la 20 ianuarie 1965 şi 24 de aparate la 18 iulie 1965 (18 MiG-21 PF au ajuns la Escadrila 1 Av.V. de la Deveselu, la 18 iulie 1965). Problema menţionată de ministrul român al Forţelor Armate a fost rezolvată de autorităţile de la Moscova tot în anul 1965, când au fost livrate primele MiG-uri 21 PFM. Acestea au intrat în serviciul operativ în următorul an – prima escadrilă, alcătuită din 12 aparate, fiind gata pentru executarea misiunilor la 1 ianuarie 1966. În aceeaşi perioadă, un grup format din 27 piloţi şi comandat de colonelul Mihai Ferezan (comandant al Regimentului 57 Av.V. de la baza Mihail Kogălniceanu, 1962-1966) a executat trageri cu rachetele aer-aer, montate pe avioane MiG-21 F-13, în poligonul Centrului de instrucţie de la Astrahan (URSS, mai 1965).
Nagant 1891 folosește muniție de 7,62, spre deosebire de ZB. Plus reculul de la ZB, care poate fractura clavicula, cu puțin noroc 😀
Uniformizarea muniției are avantajele ei, chiar și la nivelul producției industriale.
@Petre Opriș
Vă mulțumesc pentru răspunsul detaliat.
@Harald
V-am spus că le am acasă pe amândouă. Nu pot sesiza nicio diferență de recul între cele două arme. Nagant însă e mai puțin precisă, și are mecanismul închizătorului mai predispus la blocaje și ingresie de impurități (pământ, praf, etc.). ZB-ul e proiectat fără muchii ascuțite, fără buzunare ce pot capta impurități și se curăță cumva de la sine. De aia Nagant se vinde în cel mai bun caz la jumătate de preț față de ZB sau Mauser 98. Dacă e vorba de recul, reculul cel mai puțin sever îl are pușca Mannlicher (calibru 6.5 mm) ce a fost înlocuită de ZB în dotarea armatei române. 😀
Apoi dl. Opriș spune că rușii au primit de asemenea peste 55 de milioane de cartușe pentru ZB. Eu zic că erau suficiente ca să nu se pună pentru o vremea chestiunea aprovizionării. 😀
Apoi România a cedat rușilor 1170 de puști mitralieră ZB contra puștilor mitralieră sovietice Degtiarev (RPD). ZB-ul a fost fabricat sub licență în Marea Britanie, Canada, India și Australia ca pușca mitralieră Bren. Aceeași armă a fost copiată probabil fără licență de japonezi ca „Model 99”. Bren e considerat și azi o armă excepțională. Englezii au folosit-o în al doilea război mondial, în Falkland și în războaiele din Irak și Afganistan. RDP-ul ăla a fost scos din dotarea armatei roșii în anii 60. Probabil de bun ce era…😂
„să rămânem cu tancul T-34 până în 1970”
Aici va pot confirma personal că în anul 1982, batalionul de tancuri din cadrul Regimentului 1 mecanizat ( UM 01210 București) din cadrul diviziei 1 Tudor Vladimirescu, deci respectivul batalion era dotat in totalitate cu ultra modernul T34 cu țeava de 85 mm.
Curios, anterior aveau T55 dar au fost retrase.
Deoarece prin modificarea fiecărui exemplar se obținea TR 77. Exportat prin țările arabe ( Irak) . Care nu au fost făcute praf in cafteala cu Iranul, au fost returnate deoarece erau cu o infinitate de probleme.
De fapt România mai avea un număr neprecizat de T34-85 în serviciu chiar și-n 1990. 😒
@Petre Opriș – ”apare un proiect de protocol, voi să cumpăraţi 4 regimente de rachete, ce rachete [?], noi nici nu ştiam, nu cunoşteam, nici caracteristici, nici nimic.”
Taică-meu făcuse armata la rachete, în Pantelimon, pe vremea lui Dej. Și povestea că au petrecut noaptea de Revelion din 1962 descărcând rachete care fuseseră inițial destinate pentru Cuba. Probabil așa a ajuns România să cumpere pe neașteptate niște rachete 😀
„Rachete antitanc tip „ŞMEL”
Se vor asigura 154 instalaţii cu rachetele respective – 2448 bucăţi, cu care să se doteze 5 divizii mecanizate şi divizia de tancuri existentă la pace, îmbunătăţindu-se astfel posibilităţile de luptă antitanc, prin înlocuirea tunurilor antitanc batalionare de 57 mm şi autotunurilor regimentare SU-76.
Rachete de tip divizionar („LUNA”)
Pentru mărirea puterii de foc a diviziilor mecanizate, se vor asigura până în anul 1965, 5 divizioane cu rachetele respective (62 bucăţi), realizând prin aceasta dotarea a 5 divizii mecanizate existente la pace.
Rachete de tipul „sol-sol” operativ-tactice R-11 M
Faţă de planul aprobat pentru anul 1961 (1 divizion de foc, 1 baterie tehnică şi 8 rachete), se prevede în plus, până la sfârşitul anului 1964, importarea a 3 divizioane cu rachetele respective (26 bucăţi) şi 1 baterie tehnică, asigurându-se prin aceasta înzestrarea a 2 brigăzi.
Ca urmare a înfiinţării brigăzilor de rachete „sol-sol”, se va transforma divizia de artilerie rupere în brigadă de artilerie rupere.”
Doar un mic comenteriu, calibrul 57 mm e american, tunuri nu stiu cum, ramase in Romania dupa ww2. Am vazut unul in armata. Interesant era ca scutul era facut din doua straturi de tabla si calti intre ele
Rusii au 76 mm calibru…
Numai bine Dom Petre
Calibrul unui tun sau a unei arme de foc nu întra sub regimul proprietății de marca.
Producătorii de armament sunt cei care îl.impun prin calitate și număr mare de piese impuse pe piața militara și chiar după încetarea producției acelui armament, se cauta arme de același calibru pentru a da de lucru cu cât mai puține modificări fabricilor de.munitie.
Nu vreu o polemica. Tunul de 75mm clibru e american. Probabil impreuna cu alte arme si multe alte alea au ajuns, prin Murmansk in USSR.
Eu am vazut unul cu ochii mei, dosit intr-un hambar al unitatii militare unde eram alocat.
Rusii au copiat si facut tunul de 76 mm.
Asta vreau sa spun Dom Vasile
PS.
Am tras cu obuz real tunuri de camp de 100 mm facute de Skoda pentru ww1.
Daca aveti curiozitate, cautati scandalul de procurement al acestor obuziere.Numai bine
57 mm e într-adevăr un calibru derivat din inch, deci din sistemul anglo-american.
Rușii par să fi avut o anumită feblețe pentru asta. Calibrul de bază al armelor de infanterie al URSS era 7.62 mm, care provide exact de la inch (25.4 X 0.3 =7.62)
Tunul de 75 mm era de fapt un tun franțuzesc. Americanii, ca și rușii aveau tunul de 76.2mm (3 inch). La începutul secolul XX francezii au inventat tunul cu tragere rapidă de 75 mm ce a revoluționat artileria prin mecanismul său hidropneumatic de atenuare a reculului, azi comun la cam toate tunurile. Înainte de asta, tunul sărea de pe poziție din cauza reculului la fiecare lovitură și trebuie ochit din nou ceea ce scădea mult cadența și precizia.
Tunul francez de 75 mm a fost primul ce permis tragerea relativ rapidă de 12-15 lovituri pe minut și relativ precisă.
Deşi generalul de armată Leontin Sălăjan a propus conducerii C.C. al P.M.R., la 22 martie 1961, înlocuirea treptată, până în 1965, a tunurilor antitanc sovietice ZiS-2, model 1943, cal. 57 mm (trei exemplare la fiecare batalion de infanterie), precum şi a autotunurilor SU-76 de la regimente, cu instalaţii 2 P-26 şi 2 P-27, pentru lansarea rachetelor 3M6 „ŞMEL”, operaţiunea s-a desfăşurat cu dificultate din cauza resurselor financiare limitate ale autorităţilor de la Bucureşti.
Brigada de rupere a bugetului. 😂
La ce-i foloseau cuiva ce n-avea armament nuclear rachete cu preciza de lovire de 1 km și încărcături utile de sub o tonă?
Era un cântecel în urmă cu vreo 20 de ani: Nu mi-e frică de Bau-Bau!
Trebuia să îi sperii cu ceva pe capitaliştii care stăteau pe marginea prăpastiei. Nu?
Da, dar dacă ii speriai prea tare riscai să iți cadă în cap, tu fiind cu un pas înaintea lor, în direcția prăpastiei…
Recomand vizionarea filmului Dictatorul al lui SBH.
Una din secvențele cele mai relevante. 🤣
https://youtu.be/vV30irsal-w
Pana la prabusirea avionului in care calatoreau membrii corului armatei ruse , toate biletele erau vandute in Franta si Belgia la spectacolele programate cu cel putin 3 ani in avans. Nu vocile impresionau in mod deosebit ci mesajul pe care il transmiteau coristii.
Occidentul admira artistii rusi pentru ceva ce nu exista in tarile apusene: onorarea celor care se sacrifiicasera pentru patrie.
Fara nicio legatura cu putinismul , vesticii nu se cenzureaza in a asculta melodiile interpretate de inegalabilii baritoni rusi .
„Ideea era ca pe timp de război ele să primească încărcături nucleare și (lucru desigur nespus de ruși)…” Interesant, in 1989 se spunea (totusi trebuie verificat din surse sigure) ca Romania era foarte aproape de a construi material nuclear pentru a putea fi incarcat pe astfel de rachete sovietice. La Pitesti, in combinat, se pare ca era ascunsa o centrala de imbogatire a uraniului. Asadar, URSS dorea sa foloseasca fostele state comuniste ca „proxy-uri” intr-un eventual atac impotriva unor state NATO? De parca NATO nu stia de unde ar fi putut proveni focoasele nucleare… Oricum, este tipic Rusiei modul de a folosi alte guverne sau militii pentru a ataca alte state aliate cu SUA (retele teroriste, militii siite din Golf, etc.)
@ Mike
„in 1989 se spunea (totusi trebuie verificat din surse sigure) ca Romania era foarte aproape de a construi material nuclear pentru a putea fi incarcat pe astfel de rachete sovietice”
Bomba nucleara are ori uraniu îmbogățit la 95% , ori plutoniu. ( bombele „cu hidrogen” au ambele )
Enumerați o singura fabrica, laborator , atelier, institut românesc care avea capacitatea de a îmbogății uraniu si măcar un singur reactor nuclear românesc care putea produce plutoniu.
( reactoarele CANDU funcționează cu uraniu natural și nu produce plutoniu.) Iar reactorul de la Măgurele, care a fost pur stiintific și sovietic,funcționa cu uraniu îmbogățit la 10 % și/ sau 36 %. Tot de la sovietici.
Prin arderea combustibilului nuclear în reactoare se obține deșeu radioactiv. Doar prin reactoare speciale , (alte tehnici de funcționare) se obține că deșeu plutoniu.
Deci:
– pina la uraniu îmbogățit la 95 % strada e extrem de lunga , scumpă și tehnologia necesara extrem de controlata. Practic nu se exporta nimănui de către cei puțini care o dețin.)
– Plutoniu, și mai complicat de produs, prelucrat.
Concluzia:
NU exista atunci nici măcar un MINIM de material pentru o bomba nucleara românească. Ceausescu cu cele 4 clase absolvite nu avea habar ce e aia nuclear. Iar consoarta idem.
Basca nu aveam cu cine produce așa ceva și unde. Atunci nu ne lăsau sovieticii.( Ro avea primit din URSS o cantitate ridicolă de plutoniu. Pur pentru cercetări științifice. Departe de cele 5 kg. necesare unei bombe atomice. )
PS
Chestia cu Ceaușescu vine ucis datorita programului de creare a unei bombe atomice, e basm inventat de securitate după 1989.
La acea vreme , împotriva reformelor lui Gorbaciov, a îmbunătățirii relațiilor URSS cu USA și întregul occident , existau în blocul comunist european, 3 ” balauri” dictatori staliniști și de lunga data.
Ca atare, americanul Reagan și urmașul lui ( fost mana dreapta ) Bush senior, se înțeleg cu Gorbaciov să fie înlăturați cei 3.
KGB se mobilizează .
– Erich Honecker din RDG vine detronat in octombrie 1989.
– Teodor Zivkov in Bulgaria e dat jos in noiembrie 1989.
– Nicolae Ceaușescu eliminat fizic ( prin împușcare după un proces farsa, tipic stalinist ) in decembrie 1989.
De ce unicul împușcat din țările ” frățești” socialiste?
Planul KGB a fost dat peste cap.
Prin scoaterea armatei romane pe străzi și cu ordin ( direct de la Ceaușescu cu suportul incondiționat al întregului birou politic al CC al PCR de a trage in demonstranți.)
Planul KGB prevedea înlăturarea biroului politic de către securitate ( au creat , antrenat ei securitatea și respectiva structura era unica care asigura paza tovarășilor din biroul politic. Plus paza personala a fiecărui membru a familiei Ceausescu. Inclusiv Iulian Vlad , șeful securității la acea vreme , vedea înlăturat. Alături de alții ca Nicolae Pleșiță )
Conform planului, armata română trebuia ținută ocupata cu o ipotetică agresiune a Tratatului de la Varșovia.
Sau credeți că toate rachetele alea AA trase de armata română împotriva unor ținte false, ridicarea avioanelor Mig 21 la doborât ținte inexistente NU are legătură cu prezenta regimentului sovietic de lupta electronică din Ungaria ?
Ei (sovieticii) au acționat conform planului . Securitatea romana mai puțin.
Ceaușescu prin scoaterea armatei pe străzi a răsturnat tot planul .
Mai puțin partea finală. Ion Iliescu noul secretar general al partidului. Dar cum PCR și după masacrul din decembrie nu mai era prezentabil, se inventează FSN.
Grupul pro sovietic a partidului comunist înlătură toți „greii” ceaușiști aparținând la varianta stalinist- maoistă ” prin noi înșine”.
Domnule Opriș. Bucuros să va „revăd”.
Se simțea lipsa pe acest forum.
Bucuros de reîntâlnire, domnule Ştefan60.
https://ro.linkedin.com/pulse/fost-odata-un-combinat-de-apa-grea-probabil-cel-mai-mare-toma
Petre Roman stia ca francezii erau interesati de Cernavoda si de comercializarea propriei ape grele.
Este consternat faptul ca opozitia nu anvizajeaza crearea unei comisii de cercetare a deciziilor prin care cele 2 guverne Roman au decapitat economic Romania .
O parte din decidenti a decedat, o alta parte s-a instalat aiurea prin lumea larga, arhivele au disparut si treptat-treptat se rescrie Istoria.
Imi pare rau, articolul respectiv e aiurea rau de tot. Apa grea nu e deloc atit de scumpa pe cit zice presa. Fara a intra in detalii toata apa grea aflata in stoc la inceputul anilor 2000 avea o valoare de piata de ceva sub 20 de milioane de dolari, nici pomeneala de miliard. Iar asa ceva nu vinzi decit cu aprobarea AIEA sub ochiul foarte atent al US cu atit mai mult cu cit la vremea aceea in dreptul Romaniei era inca un stegulet rosu ramas de pe vremea lu’ Ceasca. Nu stiu cu precizie de ce, presupun un numar prea mare de centrifuge la Uzina R. Feldioara dar luati afirmatia asta cu mare prudenta, domeniul are necesarele lui „opacitati”.
Să știți că aia cu plutoniul a fost o poveste. Pingelică s-a lăudat cu asta (ceea ce pentru mine a fost șocant), dar în realitate obținuseră cu chiu cu vai o cantitate ce era undeva între miligrame și grame de plutoniu. Adică nimic.
Da, cred că aia voiau rușii. Și nu erau complet idioți. La o adică dacă trupele NATO ar fi fost lovite de o țară aliată URSS era foarte posibil, ca în încercarea de a menține conflictul nuclear localizat, ca lovitura de răspuns a NATO să afecteze doar acea țară, nu și URSS. Cred că asta era toată „logica” afacerii.
De mult timp asteptam sa mai citesc un articol bine documentat istoric al d-lui Petre Opris.
Vă mulţumesc.
Interesant, dar necesita o corectura si poate o completare. Orasul saudit atacat cu rachete nu este numit Jubai ci este Al Jubail.
Acesta este un oras-port la Golful Persic, cu baza militara terestra si navala, unde a fost dislocat si Spitalul de campanie nr 100 (romanesc) sub denumirea de Field Hospital No 50 in cadrul ONMA (Other Nations Medical Assistance) din fortele britanice. Iar protectia acestora era asigurata de elemente din Regimentul de lancieri scotieni (blindate).
Aveţi dreptate. Am observat greşeala când am citit materialul publicat.
Foarte documentat si exact articolul!
Felicitari d-le Opris!
Sper ca analizele astea sa ajunga si la factorii politici decidenti din Romania.
Rachetele Patriot de atunci erau si scumpe si inexacte.
Situatia insa s-a schimbat acum.
Rachetele de acum din primele doua nivele Iron Dome si Hetz (impotriva rachetelor balistice au fost deja testate impotriva rachetelor lansate de Houthi’s (intermendiari/proxy ai Iranului)).
Va urma inevitabil cred si implementarea nivelului urmator (rachete balistice intercontinentale).
Germania si Finlanda o sa primeasca primele doua sisteme. Americanii au aprobat deja.
Pentru R&D Israelul este cu know-how-ul. Americanii cu finantarea.
Pentru cei care isi mai amintesc Reagan cu razboiul stelelor – se ajunge deja si la asta.
Vă mulţumesc. M-am gândit să scriu şi despre ce s-a întâmplat cu sistemele antirachetă după 1992, însă nu găsesc timpul necesar pentru a studia în detaliu acest subiect.
„…Irakul deţinea, în februarie 1991, 1370 de bombe de aviaţie, 105 obuze de artilerie, 9500 de componente de luptă pentru rachete (probabil pentru proiectilele reactive ale aruncătoarelor de tip Katiuşa) şi 30 de ogive pentru rachetele „AL HUSSEIN” – toate acestea având încărcături chimice. De asemenea, ziariştii străini afirmau că autorităţile de la Bagdad stocau circa 800 de tone de sarin şi tabun, doi agenţi chimici paralizanţi care puteau fi folosiţi în scopuri militare.” Asadar, dupa 9/11 americanii au avut dreptate atunci cand au afirmat ca Irakul detine arme chimice si ca acestea ar fi putut intra pe mana unor organizatii teroriste precum Al-Qaeda. Doar ca, unii aliati europeni, precum si propaganda rusa, se impotriveau operatiunii militare americane din Irak al carei scop era identificarea si distrugerea acestui arsenal irakian de arme chimice. Ne putem doar imagina ce s-ar fi intamplat daca teroristii ar fi capturat aceste rachete.
Ma intreb daca Israelul nu investea masiv in cercetare, inovare si fabricarea dispozitivelor de aparare impotriva rachetelor cu nume trimitand la personajele biblice, de unde mai cumparau in acest context apocaliptic finlandezii si nemtii sisteme directionate catre Rusia?
Sub pretextul stoparii fluxului de emigranti asiatici pe filiera rusa, Finlanda a inchis granitele cu Rusia, legitim ofensata .
Achizitia sistemului antiracheta israelian nu i-a convins pe rusi ca deciziile recentete au legatura cu migrantii musulmani , mahnindu-i foarte.
Deci, daca nu se declansa razboiul civil in Israel, seniorii razboiului din Europa mai faceau investitii in performantul echipament militar comercializat de israelieni?
https://www.rtbf.be/article/la-finlande-achete-un-systeme-de-defense-antimissile-a-israel-un-message-pour-la-russie-l-otan-et-l-industrie-d-armement-europeenne-11286110
De ce tin politicienii romani sa ne faca sa ne simtim penibil dandu-se-n stamba la inaugurarea ratata a prastiilor Patriot ??
In inregistrarea facuta publica de b1tv apare si Mihai Radulescu , jurnalistul sustinator al non evenimentului.
Electoral, acest tip de exhibitionism il vor deconta premierul Ciuca si telegenicul Mircea Geoana, spre satisfactia sustinatorilor extravagantei marionete Şoşoaca Diana.
Oare politicienii actuali au facut legamantul de a rata chiar toate tintele declarate ale programului de guvernare ?
In alta ordine de idei, spotul aberant transmis pe toate posturile de televiziune prin care se defineste notiunea de viol asupra minorilor nu este un produs al cogitarii psiholigilor si juristilor romani ci al decidentilor de la Brussel.
Romania este una din putinele tari care a inghitit hapul fara sa inteleaga ce este obligata sa inghita. Tari precum Franta au anuntat ca vor elabora un text propriu privind definirea si condamnarea acestui act criminal.
Când ai ajuns sa ai ca și primministru pe unul ca și Ciolacu – cel mai deștept exemplar din guvernul lui, nimic nu mai pare așa de penibil. Dar nici vreo speranță ca, cândva, intr-un viitor apropiat vom avea parte de o guvernare mai inteligenta. Pentru ca liderii sunt, pe de o parte, rezultatul alegerilor poporului, atât cât poate să aleagă din ce i se pune la dispoziție, iar pe de alta parte, rezultatul educației (în sensul strict – școlarizării) al cărui nivel scade în mod obiectiv, fiind încredințat unora din ce în ce mai puțin pregătiți pentru astfel de misiune… Cât despre penibilul ratări testului… Asta e rostul testelor. Să apară și greșeli. Din greșeli se învață mai mult decât din încercări norocoase. Pentru cine știe sa învețe, evident!
Pana la prabusirea avionului in care calatoreau membrii corului armatei ruse , toate biletele erau vandute in Franta si Belgia la spectacolele programate cu cel putin 3 ani in avans. Nu vocile impresionau in mod deosebit ci mesajul pe care il transmiteau coristii.
Occidentul admira artistii rusi pentru ceva ce nu exista in tarile apusene: onorarea celor care se sacrifiicasera pentru patrie.
Fara nicio legatura cu putinismul , vesticii nu se cenzureaza in a asculta melodiile interpretate de inegalabilii baritoni rusi .
Salutari de bine pentru autorul articolului, te saluta Paul Teodorescu, LMTV promotia 1987.
Incidental am gasit articole publicate de tine, bravo!
Îţi mulţumesc, Paul. Multă sănătate îţi doresc!
Pentru pasionații de istorie, comentariile de calitate nu fac decât să completeze articolul de egală calitate pe care îl discută.
Vă mulțumesc tuturor pentru călătoria fascinantă în trecut pe care mi-ați oferit-o.