Radicalizarea disperării

Radicalizarea disperării este, poate, una dintre cele mai subtile și mai periculoase forme de violență simbolică din spațiul public contemporan. Nu se manifestă neapărat prin argumente greșite, ci printr-o energie afectivă care devorează orice tentativă de nuanță, orice încercare de reformă, orice gest de normalizare. În acest climat, atacurile îndreptate împotriva unor inițiative de schimbare din zona culturală pot fi citite ca simptome ale unei crize mai adânci și nu doar ca simple episoade de contestare. Vedem disperarea unui sistem care se simte amenințat de schimbare și care, în lipsa încrederii instituționale, își transformă frustrarea în ostilitate.

În mod paradoxal, cultura – spațiul în care ar trebui să se cultive reflecția, rafinamentul, dialogul – ajunge uneori să devină scenă de conflict brut, impulsiv, aproape tribal. Această inversare se produce atunci când domeniul cultural nu mai este perceput ca un organism viu, care are nevoie de adaptare, ci ca un teritoriu de apărat cu orice preț. Iar când cineva, din interiorul structurilor de decizie, încearcă să schimbe paradigma, apare reflexul de respingere. Nu pentru că schimbarea ar fi în mod necesar greșită, ci pentru că ea rupe un echilibru al dependențelor de finanțare publică fără criterii clare, dependența de mecanisme opace de selecție, dependența de o mentalitate în care „dreptul la cultură” este confundat cu dreptul la subvenție perpetuă, indiferent de rezultate sau impact.

Cei aflați în poziții de responsabilitate în acest domeniu sunt adesea criticați pentru simplul fapt că încearcă să introducă un limbaj al responsabilității și al sustenabilității, iar simpla menționare a antreprenoriatului în cultură provoacă reacții alergice în multe zone ale ecosistemului artistic. Pentru unii, antreprenoriatul sună ca o trădare a spiritului cultural, ca o capitulare în fața pieței și ca o transformare în marfă a creațiilor artistice. În realitate însă, abordarea antreprenorială poate deveni tocmai instrumentul prin care creația își câștigă autonomia, demnitatea și capacitatea de a supraviețui fără a-și negocia sensul profund. Dar această interpretare este adesea rezultatul unei confuzii. Antreprenoriatul nu înseamnă reducerea culturii la profit, ci construirea unei infrastructuri care face posibilă continuitatea actului cultural prin autonomie, diversificarea surselor de finanțare, profesionalizarea managementului, asumarea unei relații reale cu publicul.

Aici apare însă tensiunea majoră, pe care disperarea o exploatează. Orice tentativă de reformă poate propune o conduită firească, poate încuraja gândirea strategică și responsabilă, dar este simultan constrânsă de reglementări, de contracte, de bugete, de mecanisme administrative, de structuri birocratice care nu se schimbă printr-o declarație de intenție. Reforma în cultură nu se face ca într-un laborator ideal, ci în interiorul unui sistem cu inerții, cu interese, cu frici și cu memorie instituțională. A condamna schimbarea pentru faptul că nu poate „revoluționa” instantaneu totul este, de multe ori, o formă de radicalizare a disperării, urmată de sancționarea celui care nu o poate împlini.

Această radicalizare are o logică simplă prin care își generează acuzațiile. Potrivit acesteia, dacă realitatea nu livrează salvarea totală, atunci orice gest devine suspect; dacă reforma nu e instantanee, atunci reforma e falsă. De aici se naște violența discursivă. Nu se mai discută despre pași, proceduri, strategii, modele comparate, ci despre intenții „ascunse”, despre demonizări morale, despre verdict. Disperarea nu mai acceptă gradualitatea, nu mai acceptă complexitatea – ea cere un vinovat.

În același timp, cultura română trăiește o dramă structurală. De ani buni, ea funcționează într-o ambiguitate între misiune publică și supraviețuire precarizată. Actorii culturali au fost obișnuiți să considere statul drept principalul garant al existenței lor, iar sistemul public a cultivat, adesea, o relație paternalistă prin finanțare fragmentară, distribuită uneori arbitrar, dar suficientă cât să mențină dependența. În acest ecosistem, apariția unei viziuni care cere inițiativă, autonomie și profesionalizare nu este primită ca eliberare, ci ca amenințare. Autonomia vine cu riscul eșecului, iar riscul eșecului este ceea ce sistemele dependente nu pot tolera.

Disperarea devine radicală exact în punctul în care își pierde speranța de a negocia. În loc de dialog, produce stigmat. În loc de critică, produce dispreț. În loc de dezbatere, produce linșaj. În acest sens, reacțiile violente din spațiul public pot fi înțelese ca o formă de apărare a unei ordini vechi, dar și ca o descărcare colectivă a unei comunități care se simte vulnerabilă și care transformă vulnerabilitatea în agresiune. Este un mecanism psihologic și social fondat pe principiul: „dacă eu nu mai am siguranță, atunci nici tu nu ai voie să ai legitimitate”.

Ceea ce se pierde, însă, în această spirală, este tocmai șansa de a construi un model matur al politicilor culturale. Antreprenoriatul cultural, în forma lui sănătoasă, nu exclude finanțarea publică, ci o completează și o face mai eficientă. Un stat lucid nu își abandonează cultura, dar nici nu o infantilizează. O susține acolo unde este nevoie (patrimoniu, educație, acces, zone defavorizate, proiecte cu valoare socială), dar o și stimulează să devină competitivă, conectată, capabilă să se autosusțină parțial prin turnee, parteneriate, industrii creative, public real.

Problema este că schimbarea de paradigmă cere timp, iar timpul este exact moneda pe care disperarea nu o mai are. Disperarea cere imediat bani, soluții, confirmare, salvare. Iar când nu primește imediat, se transformă în furie. Iar când oamenii nu mai vor să înțeleagă, ci vor doar să pedepsească, apare radicalizarea disperării.

Tensiunile recente demonstrează, de fapt, slăbiciunea instituțională de a susține schimbarea fără isterie, incapacitatea de a purta dezbateri fără demonizare și fragilitatea unui domeniu care, în loc să se unească în jurul unei viziuni mature, se fragmentează în jurul fricii. Dacă există o miză reală în această poveste, ea nu este supraviețuirea unei persoane publice, ci supraviețuirea ideii că reforma e posibilă fără sacrificiu ritualic.

Iar cultura, dacă vrea să rămână un spațiu al sensului, ar trebui să fie prima care refuză radicalizarea disperării. Fiindcă, atunci când disperarea devine politică, totul se transformă în război. Dar atunci când cultura rămâne cultură, chiar și conflictul poate deveni dialog.