Ne-am cunoscut grație Contributors.ro și această întâlnire a gândurilor e încă unul din darurile pe care mi le-a adus prietenia cu Lucian Popescu. Era în 2014 și Radu a publicat (sub titlul „Leiba Zibal nu-i jidan…”) o lectură la filmul ”Ida” a lui Pawel Pawlikowski. I-am răspuns – la comentarii – cu gândul meu despre film. El a obiectat la răspunsul meu, iar eu mi l-am nuanțat. Interpretările noastre erau diferite, dar nu erau străine și, mai mult decât orice, mi-a atras atenția grija lui de a lua în serios un alt punct de vedere și de-a păstra împreună – aș îndrăzni să spun: într-un drum solidar – sensuri deosebite. Lucrurile acestea vorbesc despre om; chiar așa era: te asculta cu o rară atenție, îți punea acele întrebări care-i permiteau să se orienteze în problema ta și, apoi, îți restituia gândul propriu luminat de o înțelegere profundă și discretă. Pornind de la discuția – de pe platformă – despre filmul polonez am schimbat adrese de mail, numere de telefon și, când am ajuns prima dată în Capitală, ne-am întâlnit. Ne întâlneam mai mereu într-o cofetărie – îi plăcea cea din spatele Ateneului, de vis-à-vis de Jockey Club – unde mă răsfăța (sau ne răsfăța, când era și soția mea cu noi) cu bunătăți numai de el știute. De atunci, din 2014, și până în primăvara aceasta ne-am întâlnit de câte ori am venit la București.
Atunci când ne-am scris nu-mi era un necunoscut. E drept, nu-i citesem proza sau teatrul, dar era prezent în publicistica noastră de opinie și – mai ales – îl văzusem și-l ascultasem atunci când, imediat după Revoluție, ne-a dat la Televiziune ”Ora filmului politic”, probabil cea dintâi lecție de meditație asupra totalitarismului din lumea noastră. Îmi vin în memorie mai ales ”Mărturisirea” lui Costa Gavras și ”Danton”-ul lui Andrzej Wajda. Cine-și mai amintește, știe că filmul era urmat de o dezbatere cu câte un invitat (și acolo am văzut, în acele prime luni de liberatate, câteva din marile nume ale culturii noastre), care analizau problema, mizele ei, felul în care se desfășura și concluziile. A fost, atâta vreme cât a durat – căci emisiunea a fost întreruptă brutal (”la cererea unui grup de cetățeni din Valea Jiului”!) după câteva luni – un fel de școală paralelă, mai bună și mai eficientă decât cea, în bună măsură inerțială, pe care-o perpetua sistemul de învățământ. Mai nou, prezenta ”Telecinemateca”, aducându-ne în case filmele populare ale anilor ’50 – ’80, cele care au fasonat un soi de mental al idealurilor, al onoarei și al curajului. Atunci când vorbeam, părea pătruns de o luciditate grea; alegerile filmelor pe care le transmitea Televiziunea ne arătau un om ce păstra încă sensul unor virtuți pe care mișcarea lumii în care suntem prinși ne-a făcut să le uităm.
E unul dintre puținii oameni cu care orice conversație m-a îmbogățit. Avea un fel atent și reflexiv de a lua în considerare o problemă sau un aspect pe care-l discutam, de-a o plasa în context, de-a o descompune în elementele ei definitorii și de-a o recompune la nivelul semnificațiilor. Era unul din oamenii care reușeau să-și înțeleagă interlocutorul de așa manieră că-i sporeau gândul și-l îndemnau la mai mult. Fiecare din discuțiile noastre a lăsat urme în mine și după fiecare, meditând la cele despre care am vorbit, am văzut mai bine lucrurile asupra cărora ne oprisem. Nu era un confesiv, însă – uneori – povestea diverse episoade din trecut, câteodată cu un umor detașat, alteori cu concentrarea pe care-o presupun lucrurile mereu prezente în gând. În anii de început ai prieteniei noastre avea răspunderi publice și, îmi amintesc, ne-a luat odată la Muzeul Național de Istorie, despre a cărui stare și despre ce se putea face pentru a schimba lucrurile a vorbit îndelung cu domnul Oberländer – Târnoveanu. Amândoi aveau o înțelegere clară a situației, erau animați de bune intenții, hotărâți să întreprindă ceva pentru a reda Muzeului menirea lui și au conturat liniile unui memoriu detaliat asupra problemelor ce puteau fi rezolvate. Un evreu și cu un neamț încercau să facă ceva – care atunci părea fezabil – pentru istoria noastră. Dar patrioții de tribună (de la nivelul ”instanțelor de decizie”) la care va fi ajuns memoriul lor îl vor fi îngropat definitiv, alături de multe altele, în cenușiul indiferenței ce plutește peste instituțiile noastre centrale.
Mi-a dăruit cu drag fiecare din volumele de teatru pe care le-a publicat după 2014 și mi le-am pus de-o parte, cu gândul de-a le citi în liniște. Acum, iată că le-a venit vremea. Citindu-le e ca și cum i-aș asculta, din nou, vocea. Singura dată când am îndrăznit a scrie un text liber (nu știu cât de literar), lui i l-am dedicat. După ce l-a citit, m-a sunat, așa cum mă suna adesea. Și nu trebuia să aștept până la sfârșit, la acel ”Vă îmbrățișez” cu care se terminau toate conversațiile noastre în eter pentru că – din primul moment – vocea lui mă îmbrățișa cu prietenie și înțelegere.
Dragă Radu, tu m-ai învățat că dincolo de dialogul cuvintelor e – mai adânc – dialogul tăcerilor. Și totuși, și totuși, de câte ori mă voi gândi la tine voi spera că telefonul va mai suna odată și vom povesti iarăși, ca-ntotdeauna.
Te îmbrățișăm!
Note
Vezi aici textul meu din revista ARCA
Mai tanar decat mama mea cu un an. Se duc oamenii astia care au trait, copiii fiind, atrocitatile de dupa razbooi. Mai mari fiind decat cele din timpul lui. Sa-i bucure Dumnezeu sufletul!
pierderea unui prieten …. se rupe ceva din tine… uneori vorbesc cu ei, cu cei plecati… urata-i batrinetea!
Foarte emotionant scris. Cu fiecare an, tara pierde oameni de mare valoare si locul lor ramane gol. Cu scoala si societatea de azi, greu mai apar si se mai intalnesc asemenea personalitati.
Și dl Radu F. Alexandru a fost una dintre acele prezențe pe autoritatea cărora s-a construit democrația în România. În toate dezbaterile publice în care apărea îți dădeai seama imediat în ce tip de civilizație își vedea țara acest om. Am avut mare noroc cu acești oameni educați care au interiorizat ceea ce au citit și apoi au ieșit în mijlocul cetății cu lumina lor. Nu știu cine le va lua locul. În bezna care stă vină îi vom căuta, bâjbâind. Dar, nu-i așa?, „nu mai fi căutat dacă nu mai fi găsit”. Dumnezeu să-l odihnească.
Astăzi, de ziua Sfâtului Ștefan, m-ați impresionat până la tulburare.
Nu-mi vine a crede.
De ce? De ce, Doamne iei la tine pe cei mai buni?
De ce ne iei tot rodul unui suflet însetat de adevăr, caracter și curaj? În loc să ne scapi de neghina care tot îngropă de patruzeci de ani.
Vă mulțumesc frumos domnule Maci!
Îndrăznesc să vă rog să continuți. Avem atât de multe de învățat de la dumneavoastră.
Cu cele mai alese sentimente,
Lucian N.
Dumnezeul nostru comun să-l odihnească în pace. A fost un intelectual cu ștaif.
Îmi pare că sunt dintre noi oameni a căror trecere pe-aici a lăsat urme, atât cât să le poți îmbrățișa fie și doar amintirea. Atât cât l-am perceput eu pe dl. Feldman ( căci așa i-a fost, se pare, numele), e vorba de-o amintire frumoasă ( măcar ptr ceea ce-a încercat să facă împreună cu dl Oberlander, și nu doar atât, probabil. ci și ptr. toate încercările literare și civice în care s-a manifestat, mai mult decat profesiunea sa însăși), 🙏
Sa nu uitam ca a fost un om cu vederi explicite „de stanga”, asa cum ar trebui aceasta sa fie. Si nu confiscata, cum e azi, de catre niste impostori. R.I.P., Radu F. Alexandru!