Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României (BNR) este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. În acest scop, ea folosește, printre altele, rata dobânzii de politică monetară. Prin definiție, aceasta este rata dobânzii aferentă operațiunilor efectuate de BNR pe piața interbancară (monetară): operațiuni repo (cumpărări de la instituțiile de credit de active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției), atragere de depozite de la instituțiile de credit, acordare de credite etc.
După cum am arătat într-un articol anterior (aici), inflația este creșterea generalizată și persistentă a prețurilor bunurilor și serviciilor. Viteza de creștere a prețurilor se măsoară cu ajutorul mai multor rate (rata lunară a inflației, rata medie lunară a inflației, rata anuală a inflației și rata medie anuală a inflației), calculate și publicate de Institutul Național de Statistică. Toate aceste rate sunt raporturi, exprimate procentual, între indicele prețurilor din perioada de referință și indicele din perioada de bază.
Inflația ridicată determină întreprinderile să cheltuie mai mulți bani pentru achiziționarea de materii prime și pentru transformarea acestora în produse finite. De asemenea, inflația duce la creșterea costurilor implicate de transportul de mărfuri și a costurilor de funcționare ale magazinelor cu amănuntul. Toate aceste procese determină, în final, creșterea prețurilor plătite de consumatori.
Creșterea rapidă a prețurilor de consum duce la reducerea puterii de cumpărare a populației, afectând în mod deosebit persoanele cu venituri mici sau fixe. De aceea, este importantă menținerea inflației la un nivel redus și previzibil.
Ținta de inflație actuală a Băncii Naționale este 2,5%±1 pp, deoarece, la acest nivel, prețurile sunt relativ stabile, iar economia funcționează normal. În condițiile actuale din România, în care inflația este cea mai ridicată din UE (9,9% în luna august), creșterea ratei dobânzii de politică monetară acționează în direcția atingerii țintei, pe când reducerea sa contribuie la îndepărtarea de țintă.
Deși creștere a ratei dobânzii de politică monetară reduce cererea de bunuri și servicii, ceea ce determină încetinirea creșterii prețurilor mărfurilor, manifestarea acestor efecte necesită timp. Procesul prin care deciziile de politică monetară exercită un anumit efect asupra economiei, în general, și asupra nivelului prețurilor, în particular, se numește „proces de transmisie a politicii monetare”. Legăturile cauzale specifice prin care acționează în mod obișnuit impulsurile create de politica monetară se numesc „canale de transmisie”.
Descrierea și analiza procesului de transmisie constituie elemente esențiale ale oricărei teorii monetare pertinente. De aceea, orice analiză de aceste gen se încadrează într-o concepție teoretică generală cu privire la activitatea economică și la rolul monedei în economie. Și este evident că problemele respective constituie puncte centrale ale oricărei teorii monetare. Ca urmare, ele au fost amplu dezbătute în cursul timpului, dând naștere la numeroase controverse între principalele scoli de gândire monetară.
În cazul României, instituțiile de credit se împrumută una de la alta pentru a-și regla plățile la sfârșitul fiecărei zile. Rata dobânzii de politică monetară influențează în primul rând dobânzile aferente acestor credite. Mediile aritmetice ale ratelor dobânzii respective sunt cunoscute sub acronimele ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) și BUBID (Romanian Interbank Bid Rate). Aceste variabile influențează, la rândul lor, dobânzile pe care instituțiile de credit le aplică la depozitele atrase de la clienți, la creditele ipotecare și la alte genuri de credite acordate întreprinderilor și populației.
Efectele modificărilor costurilor împrumuturilor se resimt inițial în sectoarele economice sensibile la variațiile ratei dobânzii. De exemplu, oamenii se împrumută adesea de la bănci pentru a cumpăra bunuri de valori mari, cum ar fi, de exemplu, mașinile. Creșterea ratei dobânzii de politică monetară face ca împrumuturile pentru cumpărarea de automobile să fie mai scumpe. În consecință, mai puține persoane se vor împrumuta, iar cererea de autovehicule se va reduce.
Mai departe, deoarece se vând mai puține autovehicule, producția acestora încetinește. Aceasta duce la o cerere mai mică pentru piese și subansambluri, reducerea numărului de angajați în întreprinderile respective și scăderea veniturilor vânzătorilor de mașini. Toți acești participanți la viața economică câștigă, deci, mai puțini bani, ceea ce duce la scăderea cererii globale din economie. Efecte similare se resimt în alte sectoare finanțate în mare măsură prin împrumuturi, cum ar fi sectorul imobiliar sau industria electrocasnicelor.
Inflația funcționează ca o buclă de reacție. O inflația redusă duce la o inflație mică și la stabilitate economică; o inflație mare antrenează mai multă inflație și destabilizează economia.
În cazul inflației ridicate, întreprinderile își măresc frecvent prețurile pentru a-și acoperi costurile aflate în creștere rapidă. Consumatorii nu țin însă seama de faptul că creșterea prețurilor poate să reflecte realmente creșterea costurilor. În consecință, ei își schimbă comportamentul. Astfel, dacă cred că toate prețurile cresc, indivizii vor fi mai puțin dispuși să cumpere ceva. Cu toate acestea, vânzătorii cu amănuntul nu vor resimți nevoia să mențină prețurile lor la un nivel redus pentru a rămâne competitivi. În consecință, vânzătorii pot să-și mărească prețurile, indiferent dacă sunt presați să o facă sau nu de creșterea costurilor.
În cazul în care inflația este joasă, prețurile nu se modifică așa des. Consumatorii remarcă mai ales creșterea prețurilor și, dacă cred că prețurile sunt prea mari, merg în altă parte. În modul acesta, concurența este stimulată, ceea ce face ca producătorii și vânzătorii să ezite să mărească prețurile. Cu alte cuvinte, inflația se menține de la sine la un nivel scăzut.
Creșterea ratei dobânzii de politică monetară are și alte efecte asupra cererii agregate. Astfel, creșterea generală a dobânzilor amorsată de această decizie face ca oamenii să plătească mai mult pentru a-și achita datoriile. Ei au, deci, mai puțin bani de cheltuit pentru cumpărări de bunuri și servicii și, cu timpul, această lipsă a banilor amputează cererea în toate sectoarele economiei.
Un exemplu este cel al persoanelor cu împrumuturi ipotecare. Deși majoritatea lor plătesc o dobândă lunară fixă, unii debitori contractează asemenea împrumuturi cu dobândă variabilă, în funcție de un indice de referință (media dobânzilor reale practicate în piață – IRCC; rata dobânzii la care băncile se împrumută între ele în lei – ROBOR; rata medie la care băncile din zona euro se împrumută între ele – EURIBOR; etc.). În cazul împrumuturilor ipotecare cu dobândă variabilă, creșterea generală a dobânzilor determină augmentarea sumei pe care acești debitori trebuie să o plătească în fiecare lună. Ca urmare, capacitatea lor de a face cheltuieli neesențiale („discreționare”) se reduce. De exemplu, ei vor prefera să mănânce acasă în loc să meargă la restaurant, să vizioneze un film la televizor mai degrabă decât să meargă la cinematograf ș.a.m.d.
Dobânzile mai mari reduc, de asemenea, cheltuielile facultative, cum ar fi cele pentru cumpărarea de produse de lux sau pentru turism, însă nu afectează prea mult cumpărarea de bunuri importante pentru viața de zi cu zi. De exemplu, dacă populația are mai puțini bani, cererea de medicamente nu se modifică, deoarece bolnavii sunt nevoiți să le cumpere. La fel stau lucrurile în cazul unor servicii importante, cum ar fi internetul sau telefonia mobilă. Cu alte cuvinte, este necesar un timp mai îndelungat pentru ca creșterea ratei dobânzii de politică monetară să tempereze creșterea prețurilor produselor și serviciilor esențiale.
Dobânzile ridicate încurajează oamenii să economisească, deoarece instituțiile financiare oferă dobânzi mai mari pentru depozitele atrase și pentru formele de plasare a fondurilor pe care le oferă. Atunci când dobânzile sunt mai ridicate, produsele financiare, cum sunt, de exemplu, conturile de depozit la termen, certificate de depozit, obligațiuni de stat sau corporative etc., au un randament mai ridicat. Economisirea devine mai interesantă decât cheltuirea banilor.
Creșterea economisirii („preferinței pentru lichiditate din motive de precauțiune”– cum a numit-o cunoscutul economist englez J. Keynes) reduce, deci, cererea de bunuri și servicii. Or, dacă cererea scade, vânzătorii cu amănuntul nu vor mai mări prețurile la fel de repede și de mult ca înainte, iar inflația se va tempera.
Deși inflația ridicată nu este dezirabilă, nici deflația – adică scăderea generală a prețurilor – nu este mai puțin dăunătoare. În cazul în care prețurile unor bunuri sau servicii scad, aceasta stimulează cererea și, deci, producția. Însă, o scădere generalizată și persistentă a prețurilor reflectă, de regulă, probleme economice mai profunde. De exemplu, dacă oamenii își pierd locurile de muncă, ei consumă mai puțin, întreprinderile vând mai puține bunuri și, în consecință, reduc prețurile. Ca urmare, consumatorii ezită să cumpere cantități mai mari de bunuri și servicii, sperând că prețurile vor continua să scadă. Iar dacă tot mai mulți oameni se abțin de la consum, adică își sporesc economiile, ei cheltuiesc mai puțin pentru achiziții curente de bunuri și servicii. În consecință, prețurile scad în continuare și activitatea economică încetinește.
În concluzie, reducerea ratei dobânzii de politică monetară stimulează activitatea economică, însă face să crească inflația. Dobânzile mai mici încurajează populația să cheltuiască mai mult și să economisească mai puțin. Toate acestea diminuează sumele de bani necesare pentru rambursarea împrumuturilor, ceea ce stimulează mai ales împrumuturile pentru cumpărarea unor bunuri de valori mari, cum ar fi autovehiculele, stimulând fabricanții respectivi să producă mai mult. Cererea de piese și cererea de mână de lucru ale uzinelor producătoare, precum și comisioanele vânzătorilor de mașini cresc. Pe de altă parte, dobânzile mici reduc stimulentele pentru economisire, deoarece randamentele aferente diverselor forme de plasare a fondurilor sunt mai scăzute, ceea ce incită oamenii să cheltuiască mai mult. În modul acesta, reducerea ratei dobânzii de politică monetară face să crească cererea în economie, însă alimentează inflația.
Articol preluat cu acordul conducerii saptamânalului timisorean TIM 7
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
excelent artocol, lipseste insa legatura cu rata de schimb valutar a monedei afectate de inflatie
Remarc cu bucurie faptul că domnul profesor Silviu Cerna oferă cititorilor contributors.ro un nou text în care explică cu rigoare de manual și pe înțelesul tuturor cum funcționează economia.
Desigur, procesele economice prezentate în text pot fi văzute de către cititor și dintr-o perspectivă mai largă, iar derularea lor poate fi urmărită și în sensul invers, dinspre efect către cauză.
Creșterea masei monetare, față de care Banca Centrală are responsabilitatea sa, generează sentimentul de bogăție în rândul populației, stimulând creșterea economică pe datorie și iluzia bunăstării. Guvernarea PSD PNL a mizat mult în politicile sale pe această iluzie, împrumutând în numele României și al cetățenilor săi bani care au ajuns să fie cheltuiți, nu investiți.
Atât timp cât BNR nu a intervenit, cu riscul trezirii la realitate a cetățenilor – care probabil ar fi simțit prin majorarea dobânzilor că bunăstarea lor este iluzorie -, ea a devenit complice la aducerea României în situația economică actuală.
…Și a sprijinit în acest fel realegerea politicienilor PSD PNL [în parlament] la guvernarea României.
Dvs aduceți în discuție problema foarte importantă a creșterii masei monetare aruncată în piață de către BNR și care alimentează și ea inflația. Deși asta ușurează activitatea economică, în cazul României unde inflația este ridicată creșterea masei monetare este contraproductivă(după părerea mea). Dar sper că BNR are motive solide de a arunca cu nemiluita bani în piață.
Un articol didactic care însa evita (a cata-a oara?) sa pună punctul pe i (de la inflație). Inflația este cauzata de emiterea excesiva de moneda, iar acesta se întâmplă aproape întotdeauna prin colaborarea tacita dintre guvernanți si Băncile naționale.
Va raportati la inflatie de cand a aparut moneda hartie; eventual fara acoperire in metal pretios.
Inflatie a existat si pe vremea monedelor aur/argint!
Si atunci tot factorul politic genera inflație. Prin scăderea cantității de aur in monede si alte artificii. Cazul clasic al inflației din imperiul roman care începând cu sec III împărații cheltuiau prea mult si devalorizau dinarul.
Cazul clasic al inflației din imperiul roman…
Reala cauza a inflatiei din Imperiul Roman a fost…
excesul* de aur si argint provenit din cuceriri…
(altele decat „dacia”… al carei „aur” fusese deja „supt” 300 de ani anterior
dar care „aur” desi in „cantitate imensa”…
n-a produs nici macar fas in Imperiul Roman de atunci
asadar…
– fie capacitatea de absortie a unei „imense” bogatii adusa din „dacia”
depasea chiar cele mai fanteziste metode de cheltuire pt dezvoltare/fortificare;
– fie „bogatia”-adusa-din-„dacia” era de fapt reciclarea altor podoabe
pe care Traian le-a scos din seiful personal ca sa convinga Senatul
… rezultatul cumva se cunoaste)
___________________________________________________________________
* in termeni actuali ar echivala cu cresterea turatiei tiparnitei…
(remember: procedura *ue pt ca sa „iasa” din criza din 2000)
”
În secolul XVI, la paritatea din 1990, Spania a primit, în aur şi argint, din colonii, fenomenala sumă de 1500 miliarde dolari. Vorba proverbului epocii „în Spania totul e scump, mai puţin argintul”, odată cu argintul a venit şi inflaţia.
Ce au făcut spaniolii bogaţi cu averile uşor dobândite? Le-au investit în datoriile statului spaniol, acestea din urmă garantate de importurile de argint. În consecinţă, producţia manufacturieră şi agricultura au stagnat, nu s-a investit în aşa ceva, şi Spania a devenit dependentă de bunurile de import.
„
Ce au făcut spaniolii bogaţi cu averile uşor dobândite?
Ceea ce puteau/stiau atunci…
inchinare si „ofrande” catre „zei”, podoabe-n bese-arici…
ridicatul in picioare cu dreapta imitand crucea
Ceea ce pot/stiu acum
drepti si cu dreapta in plan oblic intonand heil…
cu tot cu varianta perversa a doggy-style „impusa” de „izlam”
…
„intamplator” primul imperiu in care the sun never set a capotat in -XVI
n-as mentiona cauzele, reale
comparativ insa… alt imperiu a ocupat scena mondiala (400+ ani)
care nu doar ca i-a trimis in „plata-domnului” pe „inchinatori”
ba chiar le-a oferit alternative… diversX
cauza e deficitul, banii vin din imprumuturi externe, guvernul n-are nevoie de „ajutorul” BNR, efectul e ca apar sectoare in care banii se castiga tot mai usor;
BNR poate limita efectul prin dobanzi mai mari, care deturneaza consumul catre depozite si de-aici la investitii; dar pana la o limita la care creditul devine prea scump, cu o marja redusa;
cel mai sigur antidot ar fi tocmai piata salbatica, in care concurenta si evaziunea fiscala sa isi faca efectul imediat; de exemplu concurenta puternica si neloiala a produselor chinezesti cu raport calitate/pret foarte bun care a salvat si bunastarea cetenilor de rand din tari mai dezvoltate naravite la deficite dezmatate; altfel, vreo alternativa mai ieftina la salamul de Sibiu scumpit n-o sa apara peste noapte intr-o piata suprareglementata sau protectionista; iar H-marketul n-o sa riste sa schimbe furnizorii, mai degraba creste pretul;
Tocmai ați dat drumul unui șoricel: băncile naționale permit guvernelor sa genereze inflație prin politica de dobânzi. Mai ales când băncile sunt populate de politicieni ratați, precum BNR.
desigur, guvernul vinde titluri de stat, iar bancile cumpara cu bani imprumutati de la BNR, ceea ce creaza moneda; dar nu numai dobanda e instrument de reglaj ci si impunerea unor rezerve proprii obligatorii proportional mai mari, care sa limiteze volumul imprumuturilor, doar ca nu vad cum ar putea fi aplicata capitalului strain;
Mai ales când băncile sunt populate de politicieni ratați, precum BNR.
Pana la „banci”… ai mult mai multi politicieni ratați*
Care „creeaza-moneda-fiduciara” din pix (ordonator-de-credite)
In cazul ratatilor… „limita” este stabilita prin (asa-numitul) „buget”
[poate-ti amintesti ce veselie/conse(ns/x) caracterizeaza
„sedinta-comuna” a „camerelor” atunci cand se intro-(duc/baga)
tot felul de „amendamente”… despre cheltuieli***]
ps: In cazul bancilor comerciale… intervin alti factori… complementari**
_____________________________________________________________
* in rssh (rom/tzig)ania este pleonasm
** daca ai habar despre algebra booleana, complementar = si
*** exemplu: „cheltuieli” forfetare (per capita de parlavramentar „ales”)
Bineînțeles toți economiștii apară cu ghearele și cu dinții sistemul bancar( pe vremuri cămătăria era considerată o activitate diavolească…).
Probabil sunt niște analize pe la BNR asupra relației dintre dobânda de politică monetară a BNR, inflație, consum și necesitatea desfășurării activității economice generale. Fiindcă există, după părerea mea, niște ecarturi prea mari între:
– rata dobânzii de referință(6,5%) și inflație(aproape 10%).
– ecartul dintre dobânda la credite și dobânda la depozite.
– ecartul mare între politica de curs valutar și rata inflației( adică în ultimii ani leul se devaloriza cu mai puțin de 1% în timp ce inflația era de 8-10%).
Totul îmi pare cum că activitatea bancară nu este controlată de nimeni, atât în România cât și peste tot în lume. De aici fenomene ciudate ca apariția monedelor virtuale sau apariția țărilor off-shore, etc.