Cu ocazia actualei pandemii, unii — mai cu seamă cei cu probleme cronice de sănătate și, astfel, constrânși la o relație onestă cu propriile posibilități fizice — și-au dat seama că în ceea ce numim „realitate” nu se poate avea încredere; că, adică,instituțiile, experții și liderii lumii o evaluează și ei la fel precar, că întrețin — și ei! — cu ea relații la fel de dubioase ca oamenii de rând.
Străduindu-ne noi să ne raportăm la o realitate din ce în ce mai ambiguă, plătim costuri psihologice însemnate. Suntem perfect bramburiți; perfect bramburiți și, astfel, perfect pregătiți pentru dezordinea cea mai înspăimântătoare: dezordinea care se neagă pe sine.
Voi încerca să explic ce este această dezordine care nu se mai recunoaște pe sine ca fiind dezordine. Pentru asta, voi discuta raportul, evident distorsionat, pe care îl au ideologiile și utopiile cu realitatea.
Aș distinge, rapid, între ideologii și utopii. Părintele Scrima le spusese cândva studenților că atunci când o ideologie “ajunge să aibă conștiința scopului ei” , ea se transformă în utopie. Pe lângă conștiința misionară, adepții utopiilor mai au și conștiința unicității absolute a soluției lor, iar asta face că trecerea la faptedevine o obligație și o urgență.
Diferența esențială între utopie și ideologie nu ține, de fapt, de gradul de inadecvare la realitate, ci de gradul de necesitate a propagăriiviziunii agreate.Nu ideologia, ci utopia impune această necesitate a propagandei; accentul cade, în utopii, pe raportul pasional al omului cu ceea ce cunoaște (și pe ceea ce decurge, concret, din această implicare pasională: acțiuni organizate, răspândire activă etc.).
Nu dau definiții exhaustive ale ideologiei. Indic, în schimb, câteva direcții definitorii din care să reiasă gradul crescător de mistificare al realității presupus de diverse cadre ideologice: 1. ideologia poate însemna formalizarea unei atitudini mai mult sau mai puțin fidele față de realitatea socio-politică; 2. ideologia poate însemna denaturarea preferențială, eventual circumstanțială a unor segmente de realitateastfel încât datele realității să sprijine viziunea socio-politică agreată; 3. ideologia poate fi un sistem de iluzii raționalizat prin mecanisme compensatorii, sistem paralel cu realitatea, dar care, în ciuda dogmatismului său extrem, păstrează o aparență de plauzibilitate practică și/sau științifică.
Pare că o trăsătură specifică gândirii ideologice este raportul său mistificat cu realitatea. Există, însă, și ideologii care propun insistent fidelitatea față de realitate. Adepții lor predică realismul ca soluție unică și absolută la toate problemele oamenilor, fie ele individuale sau colective. Cred că suntem cu toții de acord că, de pildă, liberalismul (clasic) ține enorm la datele realității sensibile și la necesitatea unei promovări active a realismului. Merită, poate, să ne punem două întrebări: 1. nu cumva anumite forme de liberalism au devenit ele însele utopice? și 2. în ce privințe și în ce măsură putem spune că fidelitatea excesivă față de realitate este ea însăși o formă de inadecvare la realitate?
În acest mic text mă interesează mai cu seamă răspunsul la a doua întrebare.
În primul rând, nu cred că a fi adecvat realității e același lucru cu a fi realist. A fi realist înseamnă să fii sensibil și receptiv la evidențelerealității. Dar care evidențe? Astăzi a devenit peste măsură de greu să manifești o asemenea sensibilitate. Aș reformula: receptivitatea la evidențele realității nu garantează adecvarea la realitate, iar această receptivitate se realizează ea însăși astăzi tot mai dificil.
Ar mai trebui spus că adecvarea la realitate e altceva decât aderarea la niște date plauzibile ale realității. Deși varietatea modurilor de adecvare e infinită, vom cădea de acord că, în orice instanță, adecvarea la realități interumane, sociale, politice etc. presupune asumarea unor limite. De asemenea, adecvarea vizează în primul rând viața practică.Ea este o mișcare de mare precizie care rezultă din conjuncția datelor personale cu realitatea. Înțeleg aici raportul cu realitatea ca fiind un efort de obținere a unui maximum de validitate obiectivă din ceea ce percepem, eliminând, pe cât posibil, elementele care prejudiciază această obiectivitate. Adecvarea are o componentă atitudinală — omul e, de exemplu, capabil să manifeste scepticism față de organizarea sa interioară, el poate lua distanță față de funcționarea sa psiho-fiziologică și, general vorbind, el își poate problematiza adaptarea. Adecvarea are însă și o componentă comportamentală de fixare calitativă aunor raporturi concrete, originale și inechivoce între interior și exterior, un acord suplu între ceea ce este dinamic — în el și în afara lui, și ceea ce este deja (fatalmente) structurat — în el și în afara lui. Adecvarea este un act de limpezire a experienței care are loc într-un spirit al ordinii. Adecvarea e ordine trăită. Ce înseamnă asta? Omul adecvat se simte confortabil nu doar fiindcă a reușit să se exprime printr-un act care îl reprezintă în cel mai înalt grad, ci și fiindcă acest act care este reprezentativ pentru el nu distorsonează realitatea, dimpotrivă, o discerne.
După părerea mea, dificultatea problemei vine din faptul că atât mutilarea intenționată — și cu metodă — a realității în numele unei idei fixe și unice (să zicem, ideea unei justiții sociale, a siguranței planetare) cât și atenția programatică și exclusivă la date concrete și deformalizate ale realității sensibile conduce la distorsionări și la autodistorsionări. O cunoaștere adecvată a realității poate fi frânată atât printr-o depreciere a concretului, cât și prin efectul de lupă, prin supralicitarea concretului. A te identifica doar cu evidențele empirice, cu suprafața accidentată a lumii înseamnă săfii contra ta însuți, să-ți frângi entuziasmul și imaginația, să descurajezi acel tip de judecată unificatoare care ar trebui să convertească firesc componentele disparate și arbitrare ale lumii într-un ansamblu cu semnificație unitară în baza căreia tu să poți lua decizii importante și adecvate.
Nu voi vorbi acum decât în treacăt despre decizii. Singurul lucru pe care doresc să-l subliniez e faptul că abia în decizii concrete se probează calitatea raportului nostru cu realitatea. O decizie adecvată chiar este un pariu câștigat cu realitatea. Decizia nu este un demers irațional (născut din pasiune oarbă) și nu este un demers intelectual (născut din investigație științifico-psihologică), ci undemers responsabilprin care omul urcă dinspre acele curente spre ceva nădăjduit ca fiind un scop potrivit. Orice decizie importantă (fie că e decizie artistică, de relație, de carieră) implică simultan cunoașterea și credința, asumarea unor date și renunțarea la altele. În procesul deciziei se vede cel mai bine că a inventaria și a inventa nu sunt acțiuni opuse; dimpotrivă, prin conjugarea lor, realitatea se extinde. Ce vreau să spun este că luarea unei decizii adecvate face loc în realitate șiunor efecte ale credinței, nu doar ale necesității; și unor efecte ale responsabilității și libertății, nu doar ale cercetării obiectiv-empirice, și unor efecte ale curajului, nu doar ale prudenței. Vorbim, tocmai de aceea, de o realitate sporită și limpezită, de o realitate prietenoasă cu toți cei pe care acea decizie îi privește.
Dezordinea socială sau anomia (înțeleasă ca defazaj între motivațiile oamenilor, mijloacele și scopurile lor) complică enorm acest itinerariu al intervenției individuale libere și responsabile în lume. De aici lipsa de consistență existențială, de impact interpersonal și de relevanță socio-politică a deciziilor noastre. De aici șubrezenia generală a lumii de azi și devotamentul fără precedent pentru intransigența — „salvatoare” — a modelelor utopice.
Să privim acum raportul nostru cu realitatea dinspre ceea ce are el în mod obiectiv problematic, anume, dinspre conștiința limitelor propriei ființe și a misterului existenței. Aici dăm de o platitudine inevitabilă: oricine e afectat de ceea ce nu poate evalua nici intelectual, nici cu cele cinci simțuri, dar totuși intuiește, dorește, anticipează, imaginează. Ține de conștiința finitudinii sale ca omul să aștepte ceva mai bun, ceva izbăvitor, ceva ce n-a văzut decât cu ochiul minții și cu cel al speranței. Această dorință fierbinte de a i se întâmpla ceva bun ia, desigur, forme preponderent mundane. Pentru marea majoritate nu e deloc evident că dorințele mundane („binele așa cum îl dă lumea”) ar fi în vreo privință inadecvate sau inferioare celor raportate la transcendență, poate dimpotrivă. Pe de altă parte, omul nu s-a eliberat niciodată de această stare deașteptare înfiorată.Religia a fost delegitimată, dar înfiorarea este și va fi rămâne îndreptățită. Deși nu-mi propun să vorbesc în mod special despre religii seculare, trebuie să cădem de acord asupra a două lucruri: că, într-o lume oficial deconectată de supramundan, utopiile și ideologiile sunt, ca să zic așa, la ele acasă; și că specificul raportării noastre la realitate este preponderent dat de legătura noastră cu viitorul, legătură care, cum știm, nu este deloc neutră.
Raportul nostru cu ceea ce dorim cu orice preț — sau nu dorim cu niciun chip — să se întâmple e cât se poate de intens, de misterios și de mistuitor. Chiar și un om cu dispoziție conservatoare (înclinat temperamental să prețuiască trecutul și să disprețuiască viitorul) se poate pierde cu firea în fața unei posibilități intens anticipate sau îndelung temute. Imaginația ne pune pe toți, indivizi și societăți, în legătură pasională cu viitorul. Relația noastră cu cele ce vin e atât de viu resimțită, că fiecare celulă din noi se află, uneori, în starea de așteptare. Oamenii și societățile fac autoficțiune de anticipație, iar patima lor pentru prognoze nu e doar preștiințifică, ci de-a dreptul arhaică. Previzibilul pălește în fața „făuririi” viitorului, iar de „vocație profetică” nu ducem nicicare lipsă, cel mai puțin dintre toți, optimiștii și prăpăstioșii. Profilaxia — în calitate de industrie și de cultură — iese tot mai prompt, alături de statistică și de religie (mai mult sau mai puțin seculară) în întâmpinarea „vocației” noastre de a pune ordine în cele ce stau să vină. Tot ele au grijă ca motoarele acestei vocații (teama anxioasă de rău, de mai rău, de ce poate fi mai rău) să fie bine unse.
Una peste alta, o relație nepotrivită cu viitorul poate tulbura grav raportul nostru cu realitatea imediată. Și totuși, implicarea imaginației în relația noastră cu viitorul nu este facultativă. Imaginației — în toate formele sale, fie ele degradate sau sofisticate, faste sau nefaste — nu i-a păsat niciodată de evaluarea condițiilor prezente, de certitudini, de indiciile lumii empirice, de falsificabilitate sau de necesitate. Puțini sunt capabili „să negocieze” cu propria imaginație, așa că imaginația îi va pierde într-un fel sau altul, pe mulți. Mintea genială a unui mare creator care, în procesul creației, practică desprinderea controlată de realitatea cunoscută (și ce paradox misterios acest „control”!) se poate prăbuși oricând în hăurile nebuniei.
O pisică neagră trece strada și acest matematician și economist de top se clatină ca fulgerat: „va muri bunica!” De fapt orice minte care schițează, înfiorată, o formă sau alta de perfecțiune realizabilă — că e o minte obsesiv-compulsivă, infantilă, visătoare, artistică, vizionară, științifică, psihotică, utopică etc. — întreține, spre propria-i pierzanie sau glorie, legături periculoase (metafizice) cu viitorul. Dacă ne referim în mod particular la sisteme de idei, se poate spune că orice „-ism” poartă cu sine promisiunea solemnă și ridicolă a unei perfecțiuni imanente.
Nu doar realitatea socio-politică și cea interpersonală, ci și realitatea artistică, odată ruptă de misterul transcendenței, plătește tribut „-ismelor”. Rémi Brague, spre finalul volumului Le Règne de l’homme: Genèse et échec du projet moderne[1], face o observație legată de extraordinara capacitate a umanismului — denunțat în prealabil ca ideologie — de a se distruge pe sine. Observația nu m-a lăsat rece. Evocând ceea ce știm cu toții că Ortega y Gasset numise „dezumanizarea artei”, Brague vorbește despre prăbușirea totală a experienței estetice. Omul care creează s-a prăbușit, împreună cu creația sa. S-a prăbușit în el însuși. Consecințele estetice ale acestei prăbușiri le simțim cu toții dramatic.
Sub numele de artă, ne sunt prezentate cele mai mediocre nevroze semnate de nume care sunt, practic, interșanjabile. Când omul dispune de artă, arta reflectă exclusiv rațiunea și simțirea sa, cu mereu aceleași idiosincrazii, fragilități, iluzii, ambiguități, abstracții și umori. Arta de care se dispune nu-i mai rezervă artistului niciun secret și, în cele din urmă, nu-l mai exprimă și nu-l mai reprezintă[2]. El e primul care-și va bate joc de ea. Firește că și ea de el.
Recitiți acum paragraful de mai sus înlocuind cuvântul „artă” cu cuvântul „libertate”.
Orice dispoziție cu adevărat măreață — și suntem de acord că dispoziția artistică, dispoziția spre libertate și dispoziția spre iubire sunt astfel — are nevoie de un cadru adecvat, infra-rațional, în care să-și manifeste măreția atât de greu traductibilă, de fapt, în limbaj omenesc. Dacă misterul nu se mai comunică omului, atunci experiențele lui cele mai înalte — arta lui, libertatea lui, iubirea lui — devin neputincioase sau monstruoase, și, întorcându-se împotriva lui, devin, de fapt, dezumanizante.
În lipsa unui reper stabilizant exterior realității și a capacității noastre de a asimila acest reper, de a-l trăi, de a-l integra în experiența noastră imediată, realitatea sensibilă se face țăndări, risipindu-se în cele concrete și rarefiindu-se în cele abstracte, chiar sub ochii noștri larg închiși. Nimic din ceea ce contează nu se poate defini pe sine prin sine în termenii realității imediate. Iubirea ajunge, din speculație în speculație, să nu fie mai prețioasă decât ura; sănătatea ajunge să nu fie mai prețioasă decât boala, înțelepciunea să se confunde sistematic cu prostia, moralitatea cu imoralitatea, iar binele cu răul. Doar în orizontul nemutilant al eternității avem, creând și iubind, sentimentul nediluat al stabilității totale și al libertății totale, al înțelepciunii omului și al nebuniei lui Dumnezeu.
Ca să revenim la resorturile utopiilor. Ar fi, deci, naiv și chiar periculos să credem că secularizarea a stăvilit această înclinație firească a oamenilor spre cele pure și sacre. Nicio clipă nu putem spune că reperul transcendent a dispărut, dimpotrivă, el apare pretutindeni. Argumentele morale religioase pot, laolaltă cu argumentele morale seculare, servi și susține, la o adică, o anumită morală politică. E de remarcat și că justificarea deciziei publice prin apelul la convingeri religioase a revenit în forță în democrațiile liberale de azi. Cu ce scop însă? Tot într-unul care privește aranjamentul socio-politic agreat: din dorința de a proteja drepturile religioase ale minorităților!
Se vede în exemplul de mai sus că planul în care reperul transcendent e integrat, accesat și valorificateste unul imanent. Se vede și că angajamentul religios preocupă astăzi politicianul, sociologul și filozoful politic în măsura în care acest angajament rămâne oresursă simbolică crucială — probabil cea mai importantă — pentru deciziile umane publice sau private. O repet: mizele sacre nu au slăbit, dar registrele în care oamenii concep și urmăresc aceste mize s-au schimbat. Efectulde estompare a angajamentului religios este într-adevăr vizibil sociologic (dezbisericire, deteritorializare, dezindentificare etc.), însă el se datorează modificării condițiilor de existență a mizelor înseși și nu slăbirii lor.
În fine, nu sentimentul sacrului a dispărut prin secularizare, ci sentimentul că organizarea conștiinței umane depinde în totalitate și în primul rând de această ordine sacrăși nu de alte tipuri de ordine (cum ar fi cea psihologică — indispensabilă orientării eficiente în realitatea cotidiană; sau cea socio-politică, liberală — imperios necesară pentru protejarea intereselor private, deci și a sensibilităților spirituale, printre altele).
Marele Inchizitor îi prezentase Prizonierului situația în felul următor: “plecând dintre noi, ai avut grijă să lași totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvântul Tău dreptul pe care ni l-ai încredințat de a lega și a dezlega totul”. Putem înțelege de aici că Dumnezeu, preluând condiția noastră, și-a făcut loc în Istorie pentru totdeauna. Dar mai putem înțelege și că homo religiosus nu mai participă la afirmarea cosmosului, ci cosmosul participă la afirmarea de sine a omului religios. Citisem lunile trecute pe site-ul Live Science despre un mega-habitat uman format din mii de nave cilindrice care urmează să se construiască în jurul planetei pitice Ceres. De cele de Sus, așadar, ne ocupăm noi, cei de Jos. Desigur, în stilul nostru — științific și precar —, în timpul nostru — al istoriei și al biografiei — , în termenii noștri — tot mai confuzi — pe scurt, în logica realității noastre, logică în care se desfășoară aventura umană cu tot cu aspirațiile sale spre libertate, progres, A.I., sfințenie, iubire etc. Vrem-nu-vrem, suntem stăpânii în absolut ai tuturor ordinilor și dezordinilor, fie ele expresioniste, metafizice sau realiste.
Reflecția seculară cea mai respectabilă de care e capabil omul, că e gândire științifică, politică, psihologică, filozofică, estetică etc., nu-și propune să transceandă realitatea. Speră, în schimb, s-o epuizeze, prin explicații, exegeze etc. Își mai propune să ne scape de incertitudini, să ne explice lucrurile și legile sale, să-i cunoască deficiențele în detaliu și, pe cât posibil, să le remedieze. Ar fi însă ridicol să credem că atenția la lucruri, proprietăți și fapte ar demobiliza imaginația și ne-ar „educa” percepția, ca să nu mai vedem și să nu mai simțim monstruos, să separăm prompt certitudinile de pseudocertitudini și, în cele din urmă, iluziile de speranțe; nu numai că imaginația nu se demobilizează, dar, în exercițiul zilnic al aprecierii cât mai obiective a amenințărilor reale, chiarse încinge. Noi posibilități se întrevăd atunci — mai întâi ca prin vis, apoi tot mai precis conturate. După demistificări răsar întotdeauna re-mistificările. După ce se vor fi remediat probleme punctuale, se va râvni — cu o fervoare înnoită — la cunoașterea altor și altor posibilități ale realității. Într-o realitate deja extinsă (prin terapie genetică, bionică, A.I. etc.) accentele raportării noastre la „ceea ce e real” se vor redistribui de la sine, iar centrul de greutate se va deplasa, firesc, și el; curând, reinventarea realității — cu norme, dogme și cu antropologie cu tot — va deveni imperios necesară. În sfârșit, niște oameni respectabili care au bunăvoință și determinare vor constata, pe bună dreptate, că se impune o măsură radicală: salvarea realității de ea însăși. S-a mers prea departe! Unii o vor face în numele unei “idei fixe” (să zicem „The Great Reset” — fără intimitate, fără bani și fără proprietate) și vor crede că ideea lor înalță realitatea, că acesteia i se va reda astfel grandoarea.
Alții, însă, n-o vor face în numele unei idei, ci chiar în numele realității căreia trebuie să i se respecte, cu orice preț, dinamica imediată — nu pe ici și pe colo, ci mereu și pretutindeni, la modul absolut. Ei consideră că realitatea trebuie să aibă necesarmente ultimul cuvânt și se vor simți datori, astfel, să-i pună acesteia în valoare vigoarea.Numai că aici nu doar dinamica factuală a realității va conta, ci, din ce în ce mai mult, și dinamica intuită, imaginată sau anticipată: dinamica posibilităților infinite de care se ocupă cu seriozitate și fervoare tehnologia și științele moderne — fizica cuantică, teoriile memoriei și neuroplasticității, astrofizica etc. Mulți dintre cei care se consideră azi niște oameni realiști ajung să venereze potențialul nelimitat al realității care — pe dovedite — e din ce în ce mai imprevizibil, mai sofisticat, mai divers, mai uimitor. Astăzi, obiectivismul unei Ayn Rand nici n-ar mai „ține”. Capacitatea noastră, a oamenilor de rând, de a face „realmente” contact cu realitatea a devenit semnificativ mai mică. Ce a crescut, e fascinația și perplexitatea noastră atât în fața nenumăratelor posibilități ale realității, cât și a evidențelor sale.
Complexă era realitatea pentru mintea prelogică a arhaicului care, fără ca să aibă măcar ideea de exterioritate, strângea laolaltă vizibilul și invizibilul raportându-se firesc și simultan la ambele. Complexă e realitatea pentru mintea extrem de robustă a astrofizicianul care știe că nu poate explica realitatea simultan prin relativitate și prin mecanică cuantică pentru că între cele două modele explicative nu prea există punți de legătură. Dar poate cel mai încâlcit raport cu realitatea e cel al omului obișnuit: al acelui om care folosește zilnic trei-patru rețele sociale, muncește de-acasă, pe Zoom, apelează la servicii medicale online, la softuri de diagnostic și, în fine, leagă relații pe Tinder, Instagram și Facebook. E atât de departe de realitate, că nu are o reprezentare nici măcar aproximativă a propriei situații imediate sau de ansamblu. Pentru el, datele empirice și meme-urile se află pe același nivel al realului. Are, de aceea, semi-convingerea că lumea de azi, cu particularitățile sale, poate fi recunoscută și înțeleasă prin hashtag-uri, și, eventual, salvată tot prin ele. De aici și încredințarea multora că „a crea conținut” pentru o pagină de promovare online e același lucru cu a crea realitate. Citeam de curând în Vogue că „realitatea modernă nu contrazice pe nimeni și nimic”. Publicațiile chic, de trendsetting au și ele grijă ca punerea în scenă a realității să fie una nonconformistă (insensibilă la principii tradiționale, dovezi științifice, empirice și raționamente tari) dar cât se poate de conformistă ideologic (sensibilă la revendicări subiective, nefrustrantă, legitimantă, înglobantă). Chiar și vigilența celor robuști dă, în aceste condiții, rateuri spectaculoase. Oricât de multă experiență, sensibilitate, înțelepciune, cunoștințe teoretice și inteligență practică ai avea, a devenit peste măsură de greu să te descurci cu o realitate prăbușită, fărâmițată și redistribuită discreționar prin algoritmi Facebook, fake news, distanțare socială etc.
Știm că un om matur și adecvat ar trebui să-și poată face o idee de ansamblu asupra lui însuși și asupra realității înconjurătoare. Ușor de spus, dar, am văzut, greu de făcut. Important a devenit nu atât ceea ce cunoaștem sau putem cunoaște, ci tipul de raport pe care îl avem cu ceea ce cunoaștem și putem cunoaște. Accentul ar trebui să cadă nu atât pe cât de sensibili suntem la evidențele realității (e clar că această sensibilitate nu este facultativă), ci pe modurile în care asimilăm aceste evidențe. Abia aici, abia atunci vorbim de adecvare.
Modurile de asimilare a evidențelor realității spun, în plus, ceva despre modurile în care imaginația noastră se mobilizează în raport cu neevidențele, cu impreciziile și cu „golurile” realității. Faptul că aspirațiile, credința, imaginația, umorile, convingerile, prejudecățile noastre „pătează” percepția e irelevant, căci ce contează cu adevărat în adecvarea noastră e la ce anume raportăm această „impuritate” a percepției.
Când pornim exclusiv dinspre realitatea sensibilă suntem la fel de porniți împotriva realității ca atunci când o ignorăm cu totul, alergând după vreo iluzie. Trebuie să vedem dincolo de evidențele realității ca să vedem realmente. A vedea mai departe de cele imediate nu e o formă de a o rupe cu realitatea, dimpotrivă, s-ar putea să fie singura cale. La realitatea aceasta ar trebui să ne raportăm pornind simultan dinspre experiență și dinspre transcendență. Ea n-ar mai fi, atunci, un amestec dubios — inscrutabil și neierarhizabil — de fapte și posibilități, ci punctul de refracție între ceea ce e în afara ei și ceea ce e în lăuntrul nostru.
Sunt, desigur, obligat să mă angajez în lumea aceasta, dar nu sunt obligat să mă acomodez la ea. A te acomoda la realitatea de azi înseamnă să trăiești simultan în toate dezordinile imaginabile. Mult mai important mi se pare, în schimb, să mă raportez la ceea ce e important pentru mine prin intermediul realității. Mecanismele speranței se deosebesc chiar prin asta de marasmul iluziei. Speranța e intermediată de datele realității, pe când iluzia le ignoră. De fapt, speranța funcționează pe criterii despre care nici progresiștii, nici utilitariștii nu prea mai știu mare lucru.
NOTE
[1] Gallimard, Paris, 2015.
[2] Ediția in lb engl., pp. 201, 202.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
TL:DR
Am spicuit si ideile sunt foarte pertinente in acest moment, nu poti sa nu vezi anxietatea generalizata plecata din pauza indusa de pandemie, care a facut ca toti sa se uite ciudat la realitatea imediata si repetitiva in care se scaldau si guess what: cam vor trebui sa se intoarca la realitatea repetitiva si mediocra, de aici si comportamentul debilant inspre calatorii, costruit/cumparat case (de parca WFH va fi permanet, lol), speculatii crypto etc. Cauta o solutie rapida care sa ii salveze de intoarcere la cum era.
Adaugi si peste asta social media, news24, si global warming …pff insanity
defazajele de care vorbiți, cred eu, se datorează anomiei… În anomie se rup legăturile dintre cele lăuntrice și cele exterioare, dintre cauze și efecte, dintre mijloace și scopuri etc; nu se mai poate, astfel, distinge între mizele reale ale oamenilor și pretențiile lor; de unde brambureala generală…
O naratiune ce ne prezinta exceptional (nu stiu daca asa priveste si autoarea textului propria scriere )mai toate framintarile prin care animalul numit – OM – trece de-a lungul propriei existente . Unii ar spune ca traim intr-o iluzie – iluzia fiecaruia dintre noi , ce ne hraneste o anume stare de bine , o anume forma a propriei intelegeri pe care o consideram de necombatut – unica si total adevarata .Suntem predispusi a contrazice – mereu si mereu – pe celalalt .Ne impiedicam – zi de zi – ceas de ceas – de fake-urile ce ne sunt aduse in fata .Din acest noian de imagini, ce vin peste noi , in cascada , in fata ochilor, separam inconstient imaginile adevarate de cele presupuse de noi adevarate si incercam sa dam nuanta de adevar doar acelor imagini ce ne sunt accesibile ca intelegere si doar acelora care ne creeaza o stare de confort imediata .Auzim cu totii aceleasi cuvinte – vedem cu totii aceleasi imagini -dar cu toate acestea fiecare dintre noi – vede si aude altceva – la nivelul propriei intelegeri . Fara sa vrem ne creeam un univers propriu -ce de cele mai multe el ori este partial si mincinos afirmat – dar care este evident acceptat de propria noastra ratiune .Ratiunea umana nu are legatura cu adevarul cum nici imaginatia fiecaruia nu poate sustine un adevar absolut .Constientizam parti de adevar cu care ne construim , de cele mai multe ori , adevaruri proprii .Desigur , nu ma refer la partea de realitate data de asa numitele stiinte exacte – dar si acolo uneori intervine arbitrariul – ma refer doar la partea trairilor nostre de zi cu zi – Ne mintim sau suntem mintiti mai tot timpul . Inca din frageda pruncie suntem parte a minciunilor ce ne inconjoara viata .Am fost adusi pe lume si lasati in cosulet pe hornul casei de barza cea frumoasa , am asteptat cu ochii larg deschisi sa vina Mosul cu darurile promise imaginatiei noastre , am asteptat ,cu sufletul la gura si cu luminarea ,ce nu trebuia sa fie stinsa , invierea , am fost mintiti apoi de un intreg regim comunist ce ne-a prostit pe toti ca natiune .Am scapat si de aici ,dar minciuna continua si mai departe .Stim cu totii ca nimic nu este perfect si totul este perfectibil – dar singurul ideal ce ne mai poate anima ca si fiinta trecatoare pe planeta Terra este acum parte a ceea ce noi numim Uniunea Europeana .Desigur sunt multe nemultumiri si multi nemultumiti (poate acestia ar trebui sa se uite de unde au plecat si ce este rau prin alte parti de lume ) dar fara respectarea a ceea ce numim Drepturile Omului , fara constientizarea formidabilei teorii ce tine de libera circulatie a persoanelor , a capitalului si a marfurilor si fara respectarea legilor democratice (recunostinta eterna filozofilor Greciei Antice ) din societate totul devine un haos absolut , o dictatura feroce , unde un singur om sau unde un grup mic de oameni minati de propriile lor interse decid in numele tuturor . Aveti exemople multiple cuce se intimpla si cum se intimpla in lume .Avem , din fericire extraordinara si unica sansa sa ne aflam de partea binelui .
O „reclama” foarte reusita pentru UE, la fel ca de fiecare data. O ironie fina. UE văzută ca un colac de „salvare” pentru multi, UE privita ca un imens laborator ideologic, originea fascismului, nazismului, comunismului si nu in ultimul rand, originea progresismului ce are la baza utopiile socialiste. Noroc ca, astfel de anomalii politice se termina mai devreme sau mai tarziu.
@Mafalda, @mike nu mi-e deloc clar care e legătura cu UE :)) Îmi face impresia că aici sunt niște inside jokes care-mi scapă (eu n-am mai fost de multă vreme pe contributors și nu știu care mai e „temperatura” discuțiilor pe aici). Dacă vă referiți la UE ca utopie, au scris alții despre asta (și încă bine). Eu n-am avut curajul :)
Utopia, ca argument, este frivolitate. Folosită pentru a discredita conceptul în care lectorul nu crede, este de cele mai multe ori aplicată acestuia în mod totalitar, definitiv, absolutist. Niciodata nu este doar o părticică infestata, ci întotdeauna întregul.
Dar exact în asta constă futilitatea criticii. Nu doar că nu e suficientă „devoalarea” utopie, pentru a susține valabilitatea conceptului antitetic (în cazul de față opțiunea anti-UE), dar nici măcar nu e necesar pentru așa ceva. Mult mai folositoare ar fi o pledoarie centrifugala, pro-nationalista, integral auto-determinista. Doar că și aceste valori au șansa de a fi, pe rând, văzute ca utopii.
@Mafalda, nu mi-o luați în nume de rău, dar n-ați putea să puneți semnele de punctuație imediat după cuvînt, urmate de un spațiu, și nu invers? Comentariile dumneavoastră ar fi mai lizibile.
Realitatea in genere, cuvânt greu de definit dintotdeauna, este ca elefantul din poveste: fiecare îl simte ‘partial’ – fiecare îl revendica total. Pe termen lung entropia nivelează totul la cel mai stabil nivel; munții cei mari devin nisipul plajelor, iar răsfățul simțurilor din zilele însorite concurează cu teroarea tsunamiurilor din zilele de cutremur.
Pretenția de a lua decizii raționale si de a investi in urmărirea lor are in aceste condiții tăria de certitudine sustenabila a aruncării cu moneda: fifty-fifty sunt șansele sa pice cap sau pajura. Cât timp moneda este in aer toată lumea pozează in câștigător.
A spune ca “Vrem-nu-vrem, suntem stăpânii în absolut ai tuturor ordinilor și dezordinilor, fie ele expresioniste, metafizice sau realiste.” e a bate apa in piua in numele unui orgoliu explicativ lipsit de substanța. In plus a respinge virtuțile adecvarii la motorul social, căci ne place sau nu societatea trăim in ea, împinge opțiunile individuale spre un anarhism intelectual autodistructiv.
Sigur ca ‘motorul social’ e o funcție de putere numai ca asta nu da masura rateurilor realității ci mai degrabă a fantasmelor lipsei capacității de agregare. Pentru ca ar fi bine sa ne hotărâm asupra mizei când dam cu banul: cine se aseamănă se aduna sau contrariile se atrag? Nimic nou sub soare…
M-ați răstălmăcit. N-ați citit atent. Nu-i bai :)
Excelent!
mulțumesc!
..poate să pară utopic, dar neuroștiințele au ajuns la concluzia că ceea ce percepem ca realitate este de fapt o iluzie creată de creier în baza semnalelor electrochimice transmise pe cale neuronală de cele 5 simțuri. O halucinație colectivă (noi și restul animăluțelor cu care ne asemănăm, ca simțuri..)
Percepem așadar o proiecție a realității. Pe de o parte suntem limitați de capacitățile senzoriale (chiar și augmentate), pe de alta suntem captivi softului din dotare, care interpretează percepția senzorială și creează realitatea de care suntem conștienți.
Lumina, spre exemplu, determină reacții electrochimice la nivelul fotoreceptorilor din retină (conurile și bastonașele). Microcurenții rezultați sunt preluați ca influxuri nervoase de cei 3 neuroni (din retină, nerv optic, metatalamus). Lumina astfel codificată ajunge în lobul occipital (undeva pe la ceafă), unde se formează senzația de imagine (tridimensională și frumos colorată..)
Mici „defecțiuni” pe traseul analizorului vizual duc la transformări dramatice ale realității percepute. Există pe lume un număr foarte restrâns de persoane care odată cu muzica percep și niște sinusoide divers colorate care oscilează ritmat. Minunat nu-i așa ? Dar care e realitatea, cea percepută de ei, sau cea cu care „lucrăm” noi, restul lumii..? Ce-ar fi dacă..
Lumea tridimensională cu care suntem acomodați, este creată de vederea binoculară care, ca și cinematografia 3D, se bazează pe micile diferențe dintre imaginile proiectate cei 2 ochi în lobul occipital. Acest 3D ne ajută să percepem obiectele și corporalitatea noastră. Dar un 4D.. ?
Dacă acceptăm că suntem limitați, ca percepție și capacitate de prelucrare a informațiilor, ne putem întreba ce este dincolo de „realitatea noastră” ? Sau de ce percepem anume în acest fel lumea înconjurătoare și nu altcumva.. ?
Poate că ne este servit un Matrix pe măsura capacităților noastre cognitive, cu care ne putem acomoda atât noi cât și cea mai banală gâscă, dotată cam cu aceleași simțuri ca și noi.. Firește asta intră în coliziune cu gândirea lui Kant, care punea accentul pe intelect și conștiință în percepția realității.
Creierul lucrează și offline, doar cu memoria și imaginația, unele vise fiind adevărate opere de artă.. Marele avantaj al viselor e că nu lucrează cu timpul, această noțiune creată de noi și care ne dă atâtea bătăi de cap. De văzut pe tema asta (în măsura posibilităților..) „What dreams may come”-1988, cu Robin Williams.
Am văzut recent (un fragment doar, din păcate) dintr-un filmuleț Discovery care ne provoca să demonstrăm că nu suntem personaje digitizate într-un soft creat de.. Chiar așa, dacă toate senzațiile noastre sunt doar iluzii pe care suntem „proiectați” să le percepem.. ?
Mă tot întreb, fără să găsesc un răspuns acceptabil, de ce a creat Dumnezeu lumea (așa cum o știm..)? Științele sunt încă departe, iar religiile merg pe răspunsurile facile. Așadar filosofia pare a fi singura speranță. Dar o filosofie este valoroasă în măsura în care oferă o cale de urmat..
Mulțumesc, am să discut cu un prieten fizician despre ce spuneți dvs aici. Eu nici măcar n-am văzut Matrix…
..ține mai mult de medicină (studiul creierului).. Fizica ajută, desigur.
Cât despre Matrix, n-ați pierdut mare lucru pentru că, după 15-20 de minute în care apare tema unei realități ocultate, filmul virează spre clișeele de succes Hollywoodian, cu supereroi care se fugăresc de-a lungul și de-a latul..
Cu „What dreams may come” însă, e altă poveste (una superbă..)
@mircea gîndu, pentru o trăire prin mijlocire, ba încă și cu o întîrziere constantă de cîteva milisecunde, viața nu e chiar rea de trăit. Dacă ați cere părerea, cei mai mulți oameni n-ar avea probleme. Deci viața e o inginerie minunata.
..da, dom’ inginer e tare de tot.. :)
„Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi,
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?(Rugăciunea unui dac)
Excelent comentariu, mircea gîndu!
Prelucrarea senzoriala este un fapt, care ne obligă, printre altele, să trăim în trecut, dar și mai interesant e modul în care creierul se auto-învață să folosească informațiile astfel transmise: auto-didacticismul în baza confirmării deziderative e o realitate cu adevărat și e universală.
..rețelele neuronale artificiale ne suflă deja în ceafă.. Deja nu se mai pune problema dacă AI ne va depăși capacitatea de învățare, ci dacă ne va împărtăși câte ceva și nouă.. Iar dacă da, în ce măsură vom fi capabili să-nțelegem..
Iar alții ne văd digitizați într-un viitor indefinit, pe softuri create de Ai.. Cum spuneam mai sus, realizatorii unui documentar de pe Discovery, presupuneau că asta se-ntâmplă deja.. Dincolo de toate „La vita e bella”.. Carpe diem !
Un articol UTIL și foarte bine argumentat. Dacă puteți în plus, să realizați un scurt comentariu urmărind o temă mai jos prezentată – realizând un scurt punct de vedere, desigur conectat cu abordarea oferită de dvs. în acest articol. Vă las câteva puncte – dvs. o să vă înțelegeți imediat tema.
1. Genocidul împotriva minorităților culturale – a cuprins umanitatea în istorie pe mai toate continentele.
2. Perspectiva echilibrului în societăților multiculturale în occidentul european – posibilă sau inadmisibilă?
3. Rasele – sunt construcții politice? Speciile sunt clar distincte, însă rasele sunt categorii foarte neclare – pentru că rasele fac parte dintr-un eveniment genetic continuu – limitele fiind arbitrare.
4. Istoria rasialismului științific există – o groază de atrocități și genocid au fost produse în numele rasei, cumulând argumente de superioritate a unei rase față de alta, în toată istoria umanității și inclusiv în secolele XX și XXI.
5. Antropologia a alimentat foarte des rasismul politic și ideologic.
6. Realitatea este că rasele au fost identificate mai ales din motive culturale sau lingvistice și nu biologice.
7. Știința exprimă astăzi faptul că rasele umane nu se pot diferenția biologic. Construcțiile sunt artificiale. Trăsăturile fizice sunt departe de a justifica noțiunea de rasă. Granițele s-au alcătuit mai ales datorită faptului că oamenii au trăit perioade vaste în regiuni diferite. Gradele de pigmentare a pielii se desfășoară pe axe de la ecuator către poli în mod echilibrat.
8. Variabilitatea genetică între ”rase” nu depășește 2-3%. Majoritatea populațiilor prezintă niveluri ridicate de ascendență mixtă, indicând faptul că oamenii au migrat în mod regulat în trecut – și ne referim aici la o limită de 60 000 de ani.
9. Așadar REALITATEA științifică ne arată astăzi faptul că suntem cu toții o SINGURĂ specie. Variațiile sunt dependente doar geografic, fără echivoc. Nu putem așadar să diferențiem rase, așa cum există la animale de exemplu, unde genetic vorbind rasele sunt extrem de bine poziționate.
Cum adaptați tema de mai sus în fondul prezentării dvs., care mi-a oferit la fileu această perspectivă de dialog, pentru dileme care bântuie societățile profesionale, în mod anacronic, – dubiile fiind alimentate mai mult politic sau prin media necontrolată, decât prin realitatea oferită în mod concret de știință.
Care este drumul în viitor, sub aspectul raselor – în contextul în care iată, avem războaie nimicitoare și astăzi pe această temă – care mie, ca biolog, ca medic veterinar, îmi exprimă o rămânere în urmă a umanității, o imposibilitate structurală necesară depășirii anumitor etape în evoluția către ideea de specie superioară cu adevărat.
Privind societatea ca biolog, te îndoiești așadar de capacitatea structurală a multor comunități de a evada din riscanta postură a imposibilității înțelegerii realității – nici când aceasta este prezentată la modul ideal de către oamenii de știință. Este această atitudine rezultanta unor decizii sau a unor incapacități?
Vă mulțumesc mult pentru comentariu, domnule Iosif; sunt multe teme de reflecție interensante, dar nu se pune problema să pot răspunde EU la provocările dvs. Mă pricep să răspund doar la punctul 5: da, antropologia recentă exact asta face!
„potențialul nelimitat al realității care — pe dovedite — e din ce în ce mai imprevizibil, mai sofisticat, mai divers, mai uimitor.” Ar fi bine venite si dovezile acestei evolutii a realitatii. Ca poate vorbim numai de perceperea noastra, noi care putem fi mai tampiti decat am vrea, caci si pe aici bantuie utopii…
păi am dat exemple chiar în acest mic text. Nu despre asta e textul? :)
Cui îi place să se bălăcească in piscina cu abstracțiuni nu cred că va avea prea multe ocazii de a (sur)prinde Realitatea.
„Astăzi, obiectivismul unei Ayn Rand nici n-ar mai „ține”. Capacitatea noastră, a oamenilor de rând, de a face „realmente” contact cu realitatea a devenit semnificativ mai mică”
De ce? Cum să nu țină? Păi zice undeva doamna Rand că e obligatoriu ca realitatea să se obiectiveze/conformeze pentru orișicine? că e sigur că toată lumea își va ascuți simțurile și va atinge firescul din jurul său? Realitatea e acolo, independent de meandrele concretului desenate de o presă decerebrată, iar ca să ajungi la ea îți mai trebuie doar conștiința și rațiunea cu care să distingi intre elementele ei semnificative pentru tine.
Confundați așadar Realitatea cu Adevărul senzațional, cu Adevărul elucidat de tip policier. Am să iau un exemplu la zi: a fost sau nu virusul sarscov2 scăpat/creat intr-un laborator? E un mister in vogă* iar mințile hămesite ale unor jurnaliști/intelectuali publici sunt ahtiate să-l analizeze si să dea lumii in vileag Adevărul. Dar…are vreo relevanță imediată pentru tine, pentru mine, pentru toți ceilalți? De ce ne-ar păsa, de ce ne-am sinchisi de o presupusă faptă infracțională? Este o parte esențială a Realității? Nu. Avem zece mii de mistere pe zi puse la dispoziție de o presă dusă cu pluta, de eroi imaginari viețuind veșnic intr-o ficțiune și luptîndu-se pe viață și pe moarte pentru un Adevăr fatal. Ar trebui să le îmbrățișăm pe toate și să ne lăsăm acaparați de telenovela asta polițienească (deci nu polițistă, ok?) in care autori de ficțiune mediocri publică foiletoane panicarde pe marginea unei fărâme de Realitate ce este astfel ridicate la rang de Realitate Unică? Realitatea marginală, de minim interes pentru un om sănătos la cap, a unui virusache banal a fost recompusă și amplificată de indivizi in-conștienți, apoi transformată in marotă universală și in principiu director al politicilor și acțiunilor Statului. Exact aici intervine libertarianismul și ar trebui să vă ajute să redeveniți propriul erou. Chiar nu simțiți Realitatea agresiunii statale asupra libertăților dumneavoastră de 1 an juma incoace? Ce e nevoie să se mai întâmple? sau…cât trebuie să mai dureze regimul covidocratic care v-a confiscat Realitatea și v-a țintuit in fața celor 2 mici ecrane ca să treceți la acțiune (mentală) și să aruncați la gunoi ficțiunea sefeoidă de prost gust revărsată de guverne in noi? E pur și simplu un act de igienă personală să evacuăm acest balast din mințile noastre. Și abia atunci ne vom reapropia de realitate.
*un mister din aceeași serie ‘cu cine l-a ucis pe JFK’ / ‘cine l-a mătrășit pe Iuda’ / ‘a fost sau nu Lenin gay?’.. :)
Mulțumesc pentru răspuns, dar n-ați înțeles ironia cu A.R. Nu ce spune Rand discreditam, ci de șubrezirea capacităților noastre perceptive din motive pe care nu le pot înșira aici și acum. Dar e ceva specific timpului nostru. Doar azi se putea inventa „colorblind casting”-ul.
Aș zice doar atât: cine se minte pe sine nu mai are nevoie să-i mintă pe ceilalți. Realitatea se falsifică foarte bine și singură :)))))
ok, mulțam pentru explicație și scuze că m-am repezit năuc să răspund serios unui sarcasm (zic bine acum?) .
Un articol exceptional. L-am citit de trei ori si-l voi mai citi, sa-l pricep in adincime. Nu m-am incumentat sa-l comentez, mai trebuie sa-l pritrocesc, ca pe varza.
Exceptional! Prima idee e ca scrieti prea rar pe aici. Obisnuiam sa va citesc pe FB, dar am renuntat la FB de cativa ani si uitasem ce mult ma bucuram sa va citesc si sa-l citesc si pe dl. D.P. Aligica.
Mie nu-mi prea place! În ciuda elocventei și simulării unei abordări obiective, realitatea rămâne subiectiv percepută. O recunoaște, printre rânduri, și autoarea Adela Toplean. Nu înțeleg atunci suma de verdicte conținute în text: proiecția personală a realității nu înlocuiește obiectiv realitatea din afara înțelegerii proprii.
Îmi amintesc când am pus prima dată ochelarii pe nas: lumea a arătat brusc altfel. Asfaltul pe care pășeam devenise brusc mai aproape de ochi, lăsându-mi senzația că aș fi scăzut în înălțime. După un timp senzația a dispărut și nu mai pășeam în gol. Care era deci realitatea-realitate? Cea dinainte sau cea pe care o reevalua înțelegerea mea cea nouă, dar a aceluiași om de rând? Avem impresia că doar uneltele construite de noi ne modifică percepția, cele cu care ne-ar fi înzestrat Natura rămânând singurele obiective, nedeformatoare de realitate. Oare?
Chiar începutul textului, brutal, cum că în realitatea evaluată de instituții este la fel de înșelătoare precum cea care se înfățișează oamenilor de rând, păcătuiește prin univocitate. Nu permite alternativă, nu acceptă o altă viziune. E un decret! Mă întreb însă: a fost vreodată altfel? Astăzi poate fi oricine dintre noi, fie parte a acelei instanțe de evaluare, fie a celei executive. Deci tot oamenii de rând sunt cei ce evaluează și decid pentru semeni. Creează oare apartenența la o castă potentată o mai bună percepție a realității? Implică informarea, oricât de structurată și oricât de fină ar fi digitalizarea ei, automat o mai bună evaluare a realității?
„Cu ocazia actualei pandemii” e contextul unei (noi) deveniri sau e chiar exprimarea a ceea ce deja exista? Pandemia nu face decât să releve însușiri, dar nu le schimbă.
Și în final, oare nu e utopie chiar pretenția de a trăi realitatea exact așa cum este ea? Sau de a le putea impune semenilor o singură variantă pentru traiul în realitatea „oficială”? Sau că, citind rândurile Adelei Toplean, toți ar putea înțelege exact aceleași lucruri?
Entropia, dezorganizarea oferă mai mult potențial decât ordonarea, care doar folosește și canalizează scopurilor o parte din energia acesteia. Dar laserul rămâne doar pe o singură dimensiune mai eficient decât lumina. Iar omul s-a zbătut de-a lungul timpului între condițiile sale de vânat și vânător, între focalizare și panoramic, între specializare și multitasking. Ceva mai multă încredere în ceilalți nu poate să strice. E singura doctrină pe care, personal, o găsesc bună.
..într-adevăr percepția realității e o chestiune subiectivă, iar adevărul nu e tocmai „democratic”.. Istoria umanității e plină de exemple în care adevărul nu era la mijlocul curbei lui Gauss, ci undeva spre periferie..
Eu unul pledez pentru diversitate, având în vedere că fiecare percepe doar o proiecție a unei realități obiective, inaccesibile unor ființe limitate cognitiv și senzorial. E bine deci ca raționamentul, gândirea, să fie îndrăznețe, cu riscul etichetărilor de tot felul..
Poate că marii profeți ai umanității chiar au avut revelații transcedentale și au „văzut” dincolo de ce ne este nouă „dat” să vedem. Poate că dieta cu lăcuste și miere de albine, la gura peșterii, chiar i-a înlesnit Sfântului Ion Botezătorul viziunea referitoare la Isus. Poate că și Moise, postind și meditând 40 de zile pe muntele Sinai a-nceput să „vadă”.. Nu știm. Eu unul, când vine vorba de dietă.. :))
Curiozitatea e și ea de bun augur. Mi se pare chiar a fi enzima necesară procesului de învățământ. Plicticoasele „ore” de școală s-ar putea metamorfoza în captivante clipe de mistere dezvăluite.
E nevoie doar de profesori care să nu moțăie în așteptarea chenzinei între două marșuri sindicale..
Ieșind de pe cărările bătătorite avem șansa să descoperim lucruri noi, uneori geniale.. Multe idei care-au modificat cursul istoriei aparțin unor tipi (în cel mai bun caz..) etichetați ca ciudați..
Giordano Bruno și Galileo Galilei sunt două bune exemple. Să fim deci mai toleranți, nu se știe de unde sare iepurele, iar dacă apare să nu ne grăbim să-l prăjim.. :))
Apropo, în locul lui Santana aș scoate chitara din priză (rockerii dau de fapt cu ea în boxe..) și-aș anunța „Rien ne va plus” după ce-aș presta Oneness.. :
https://www.youtube.com/watch?v=2zLSwiWz9Ws
Din 2018 in Marea Britanie exista un minister al sportului, societatii civile si al singuratatii, ati citit bine, al siguratatii.
De ce singuratatea ? este una dintre cauzele rateurilor realitatii.
In Marea Britanie exista 9 milioane de persoane afectate de acesta , in Germania 14 milioane s.a.m.d. si asta incepand cu varste dintre cele mai fragede, copiii se plang ca unul sau altul nu mai doresc se se joace, prefera telefonul mobil drept „partener de joaca”
Efectele singuratatii le percepem astazi, lipsa se solidaritate, neincredere, indivie, frica de reteuri, xenofobie accentuate de globailzare si digitalizare sustinute de o reducere drastica a unei veti autodeterminate si libere.
Din punct de vedere politic acest fenomen produce radicalizare si polarizare cu alte cuvinte, democratia este erodata tot mai mult altfel cum n-am putea explica evenimentele din ultimii 20 de ani, de cand telefonul mobil a devenit cel mai bun prieten al fiecaruia.
Rateurile realitatii trebuie privite si prin prisma acestei singuratati tot mai accentuate in care viata se reduce la un like sau dislike, in care prietenii sunt distruse, mult discutata socializare de lipsa careia multi se plang fara sa intelega ce s-a intamplat de fapt, ea s-a mutat in lumea virtuala, in spatiul online care este foarte superficial, lipsit de valori si relatii interumane adevarate.
Aceste rateuri vor deveni tot mai frecvente daca nu vom schimba radical ceva in vietile noastre, in primul rand sa redevenim oameni sociali in adevaratul sens al cuvantului si sa renutam la retelele sociale, sa prefaram familia si apropiatii ,cafeneau, birtul , carciuma ca locurile in care ne putem intalni cu adevrat cu toate ca aparent lucrile se intampla, apararent, majoritatea care se intalnesc fiind mai mult preocupati cu propriul telefon decat persoana care ii sta in fata, lumea e bolnava !!!
Mi-a placut articolul, stufos dupa parerea mea, dar mi-a placut. Vreau sa va incurajez sa priviti explorarea spatiului, A.I., retelele sociale, intalnirile virtuale ca pe niste cuceriri ale stiintei fara de care nu putem evolua ca oameni. Nu ne putem dezvolta daca nu iesim din conventional, de pe Pamant, nu vom putea intelege cum functioneaza lumea, fizica, fara sa le provocam prin „iesiri” care par utopice, nu ne putem extinde orizonturile fara sa construim lucruri care par acum par inimaginabile si da fizica pare ca are dumnezeul ei, fiecare gaseste in ea adevaruri in functie de ce cauta.
multumesc.