Spre a relua titlul clasic imaginat, cândva, de Sir Isaiah Berlin, Raymond Aron s-a plasat, în veacul XX, împotriva curentului: în răspăr cu marile cauze ale progresului, ostil faţă de proiectele totalitare şi coloniale, fidel logicii atlantice în clipele de mobilizare anti-americană, Aron a ilustrat, în jurnalism, ca şi în scrisul academic, luciditatea vizionară.
Căci scepticismul atât de blamat de inamicii săi ideologici nu este altcceva decât o solidă reafirmare a libertăţii. În era adevărurilor unice, urlate la megafon, în era defilărilor şi a înregimentărilor, în era mesianismelor, în era amoralismului strident, Raymond Aron a rămas fidel eticii liberului -arbitru. De aici, sentimentul de a fi fost izolat, în momentele în care cei din jurul său alegeau un drum al extremelor.
Filosofia sa politică a fost aceea a moderaţiei militante şi implacabile. Vreme de decenii, Aron a rezistat acelui cântec de sirenă iscat de vocile intelighenţiei. Despărţirea de Sartre este mai mult decât despărţirea de un vechi coleg: ea marchează îndepărtarea de o metodă şi de un stil de a fi în societate. Aron nu a dorit, spre deosebire de atâţia dintre contemporanii săi, să devină profet. Calitatea clasică a prozei sale se nutreşte tocmai din acest refuz al delirului verbal: radicalismul şi tirania au avut în el un critic ce nu a abdicat, niciodată, de la misiunea sa.
Un liberal-conservator
Şi poate că formula prin care aş rezuma polifonia sa intelectuală este aceea de liberal-conservator. Asemeni lui Tocqueville, cel despre care a scris pagini fundamentale, Aron a fost imun la seducţia utopiei. Linia sociologică s-a vădit în claritatea cu care a privit politica, în vreme ce educaţia sa economică i-a permis să disece, cu precizie chirurgicală, utopiile stângii etatiste.
Liberal- conservator, Aron a îmbrăţisat, în contrast cu fanatismul utopic, imperfecţiunea umană. Omul întrevăzut de Aron nu are nimic în comun cu imaginea proiectată de marile scheme de planificare şi de inginerie socială. Ca şi părinţii fondatori americani, Aron s-a ferit să investească umanitatea cu atributele angelice. Imperfecţiunea umană obligă, în linie liberal-conservatoare, la compromisul rezonabil, spre a evita discordia, războiul civil şi dezunirea fatală. Guvernarea constituţională este singurul cadru ce poate permite dezvoltarea cooperării organice între indivizi.
Liberal-conservator, Aron a înţeles, din chiar anii de educaţie germană, cei care au corespuns cu ascensiunea lui Hitler, potenţialul de mobilizare al religiilor politice. El a întrevăzut seminţele viitorului în hitlerism: ura, orbirea,colectivismul, monismul ideologic sunt elementele care fac din totalitarism alternativa liberticidă la organizarea pluralistă.
Liberal-conservator, Aron a fost consecvent în această opoziţie faţă de totalitarism. Îi datorăm nu doar instrumentarul conceptual cu care lucrăm , dar şi claritatea analizelor sale. Între Rusia şi URSS Aron nu a încetat să marcheze continuităţile şi diferenţele. Uniunea Sovietică este, în lectură aroniană, un despotism militar înzestrat cu un crez utopic . Expansiunea sa este hrănită de conştiinţa destinului ei. Coexistenţa cu URSS nu poate fi decât un armistiţiu, nicidecum o pace.
Liberal-conservator, Aron a demistificat comunismul, dezvăluind rătăcirea intelectuală. Dogma aspiră la dominaţia totală: ea este incompatibilă cu pluralismul fără de care societăţile noastre nu ar fi decât un vast penitenciar ordonat ideologic.
Liberal-conservator, Aron nu a fost ceea se poate numi un “gaullist”autentic: chiar şi în momentele în care a subscris la tezele generalului, Raymond Aron a refuzat să accepte disciplina mesianică. Gaullismul lui Aron este unul atipic. Ostil colonialismului, critic al “ Algeriei franceze”,fidel atlanticismului, Aron a regăsit în de Gaulle pe omul de stat capabil să ducă mai departe un program de reînnoire. Textul, memorabil, despre de Gaulle şi evrei, este semnul independenţei intelectuale aroniene : rândurile sale privind antisemitismul sunt, în Franţa anului 2024, vizionare şi profetice.
Liberal-conservator, Aron a imaginat studiul relaţiilor internaţionale nu ca pe un discurs moralizator, ci ca pe o disciplină suplă, atentă la nuanţe şi la moştenirea istoriei. Pacifist, a scris despre război şi despre moştenirea lui Clausewitz, marcat de aceeaşi limpezime, descoperind în prezent viitorul care abia se întrezăreşte. Atlantist, Aron nu a aderat la mistica anti-americană şi a privit această republică imperială cu atenţia cu care Tocqueville privea organizarea ei statală, cu mai mult de un secol înainte.
Liberal-conservator, Raymond Aron trasează un drum care ne poate lumina şi in acest nou secol. Libertatea şi pluralismul construiesc guvernarea limitată ce evită despotismul statal. În noul război rece de după 2022 reflecţia despre pace şi război a lui Aron este un reper esenţial.
Alegerea în favoarea lui Aron este, acum, ca şi la 1968, una în contra curentului. Alternativă la fanatism şi la totalitarism, gramatica sa liberal- conservatoare acceptă imperfecţiunea umană, spre a putea rezista tiraniei : paginile sale educă fără emfază şi desenează, cu claritate, un profil al omenescului eliberat de povara seducţiei utopice .
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumin!
Despre tiranie, ea este valabilă în China, Rusia, Iran, chiar Turcia și alții. În Occident, acum, este vorba despre anarhie, mai precis de moartea valorilor clasice ale culturii, civilizației și democrației europene.
Problema e alta. NU se mai poate trăi în Viitor pe baza valorilor Trecutului. În Lumea globală de azi trebuie alte valori care să stea la baza societății umane. Nu vor fi valori nici conservatoare, nici liberale, nici comuniste, etc ci vor fi VALORI TEHNOLOGICE. Brr!
avansul dreptei (extreme, dupa cum zic „progresistii”) se datoreaza tocmai incalcarilor acestor valori „depasite”; e de meditat
Iain Stewart a scris o lucrare critica ( avand la baza o teza ), dar f. echilibrata si f. densa, despre Raymond Aron : ´Raymond Aron and Liberal Thought in the Twentieth Century´. Pe scurt, se discuta despre perioada interbelica a lui Aron, mai putin cercetata, despre inceputurile socialiste ( dar socialismul francez interbelic avea semnificatii mai speciale, de ´a treia cale´ ), relatiile cu ´non-conformismul´ anilor 30, formatia germana si weberiana ( perioada ´relativismului´ istoricist ) si, ulterior, influenta lui C. Schmitt, relativ la ´realism´ si machiavellism, etc. I. Stewart sustine ca initial Aron era foarte apropiat de critica interbelica non-conformista a Liberalismului iar reformularile ulterioare, postbelice, ale Liberalismului ´pesimist´ sau ´realist´ ( ´Cold War´) erau destul de ambigue si de ambivalente. Intr-un sens mai general, era vorba de o speta de ´Neo-LIberalism´ ( desi Aron a fost foarte critic fata de Hayek, tr. subliniat, era, ca multi alti francezi in epoca, un ´planist´) si chiar neo-conservatorism, – francez, scoala liberala aroniana ( Manent ) contopindu-se practic cu neo-Conservatorismul american.
Ceea ce se ia in discutie e insasi natura acestui ´Liberal-Conservatorism´ , foarte diferit – pana la opozitie, de Liberalismul anterior, progresist si optimist. Pana acolo incat se pune serios la indoiala natura sau autenticitatea liberala a acestui curent, ce primise multiple influente anti-liberale. Aron nu era in cele mai bune relatii cu Arendt si I. Berlin ( iar acestia, la randul lor, aproape ca se dispretuiau ). Recent, S. Moyn a scris o lucrare, foarte inconfortabila pt. ´liberalii-conservatori´ de scoala veche, despre ´Liberalismul anti-liberal´ al Razboiului rece. Acest Liberalism era in esenta un ´existentialism politic´ ( f. criticat, la inceputuri, si de J. Shklar, aleasa de calauza de Moyn ), in moda epocii, iar ´realismul´, un eufemism pt. ´nihilismul´ existentialist asumat ( sau ´activ´, ´al faptei´) – rebotezat in moda pariziana si new-yorkeza ca ´filozofie a absurdului´- , adica o forma de neo-romantism – anti-politica anarhista romantica, criticata de Shklar, fiind tot politica. Tulburator e insa ca acest curent impartasea foarte multe cu ideologii opuse, cu ´inamicii´, asa explicandu-se si influenta greu de supraestimat a lui C. Schmitt ( dar si a lui Kojeve). Arendt se inspirase, desigur, din universul heideggerian, dar, mai larg, si din ´critica culturala´ germana a ´Rev. conservatoare´ ( o spune M. Jay ), oferind un ´modernism antimodern´ cu nostalgii elene tipic germane, I. Berlin, la randu-i, se inspirase direct si explicit din inamicii contra-iluministi ai Iluminismului, anticipand tendintele relativiste si dizolvante ale postmodernismului, etc. Era o moda intelectuala, pesimista sau ´declinista´.
E ceva asemanator cu ceea ce s-a intamplat in domeniul religiei si teologiei, aparitia unor neo-teologii si neo-ortodoxii existentialiste, ´reactionare´, adica in reactie la ceea ce era resimtit ca o decadere,´degenerare´ si ´efeminare´ a religiei, cu religia liberala sau ´progresista´ a (´stupidului´) sec. 19, de asemenea, reactia contra pozitivismului, etc. Ex, cel mai evident e teologia crizei sau dialectica a lui Barth, intr-un fel, omologul lui Heidegger ( chiar daca, cu traiectorii politice f. diferite ). Aceleasi tendinte revitalizante si fundamentaliste, puriste : ´regenerarea´, ca intoarcere la un presupus Crestinism originar si ´pur´, contestarea compromisurilor, radicalismul, anti-intelectualismul, voluntarismul. Aceleasi tendinte puriste, neo-ortodoxe, se manifestau si in mediile catolice, unde Nouvelle theologie a evoluat rapid tot mai spre Dreapta, in mediile emigratiei rusesti, in Anglicanism si (cripto) Catolicismul englez, etc., dar si in modernismul cultural, o nevoie generala de ´regenerare´ – cu mitologia eugenista nietzscheana a ´omului nou´, autocreat, cazuta formal in dizgratie dupa Razboi, prin asocierile firesti cu Fascismul. Neo-Liberalismul, fie ca se numeste Liberal-Conservatorism, are acelasi sens de intoarcere la un presupus Liberalism pur, neafectat si nealterat, fie ca e vorba de traditia scotiana, ca la Hayek, sau de Tocqueville, ca la Aron – un Tocqueville, ca si Burke de altfel, extrem de ideologizat sau citit in stil realist-existentialist, cand nu de-a dreptul maurrasian. Aron, care afirma explicit, dar total in spiritul vremii, ca avea in vedere un Liberalism ´viril´ – iata o signatura inconfundabila ! , adica un echivalent al Crestinismului ( sau ´Iudeo-Crestinismului´) ´muscular´ sau inca, cum prevazuse Nietzsche, ´dionisiac´, un Liberalism angajat sau ´decis´, polemic, fara compromisuri, asa cum se impunea in climatul dualist, sumbru si paranoic, al Razboiului rece, totusi vazut cu nostalgie de nepotii de azi ai razboinicilor-reci, ca epoca eroica. Nu e deci o pura intamplare ca Liberalismul lui Manent a devenit tot mai bizar si anti-liberal in spirit, apropiat de neo-coservatorismul american, Manent apropiindu-se din ce in ce mai mult de gandirea lui C. Schmitt si J. de Maistre. Caci daca nici acestia nu sunt inamicii Liberalismului … ´Liberalismul´, poate cea mai maleabila dintre ´ideologii´ si de altfel matricea tuturor celorlalte, a ajuns o forma ce poate suprorta practic orice continut, un Liberalism antiliberal e tot atat de oximoronic precum ´Liberalismul conservator´ … Si poate ca nu deloc un paradox ca cel mai clar simptom al decadentei reale sa fie tocmai acolo unde exista obsesiile declinului …
E cel putin ironic sa se afirme ca Aron a fost ´contra curentului´, depinde despre ce fel de curent e vorba. Era contra curentului intelectual francez, nu insa contra curentului politic, un gaullist ´reticent´, tocmai datorita orientarii bonapartiste si relativ anti-americane a lui de Gaulle. Dar aceasta orientare era in sine destul de conformista, Aron a devenit pana la urma un rasfatat media. Dar Aron a devenit si anti-comunist si anti-marxist inversunat abia dupa Razboi, iarasi, orientare destul de conformista. Intelighentia franceza era traditional dizidenta si ´revolutionara´ , intr-un fel, anarhista, si asa a ramas, chiar si atunci cand s-a intors spre dreapta. Sartre voia sa recupereze ceva din prestigiul rezistentei – destul de banala pt. el, dupa Razboi, asociind regimul gaullist cu acela ´fascist´ si dominatia americana cu ocupatia germana, era un narcisist. Dar nu era structural un comunist sau marxist, era un ´existentialist´ si propriu-zis un ´nihilist´ ( unul constient ). Filozofia lui idiosincratica era destul de asemanatoare cu aceea a lui Heidegger si altor existentialisti, adica subiectivista, solipsista, de unde si angajamentele paralele, revolutia sau revolta lui era esential una ´existentialista´, Marxismul servind drept ocazie sau pretext. Certurile, cu Aron sau Camus, aveau motive contingente si in principal de orgolii.
Ceva asemanator s-a intamplat la noi, cu intelectualii postdecembristi, si ei ´existentialisti´, in stil romanesc, adica ´trairisti´, in cautarea dizidentei pierdute. De altfel, acestia ii imitau pe ´noii filozofi´ francezi ( intelectualii media, vedete ), adica pe maoistii suciti la dreapta. Aproape intodeauna un stangist sucit la dreapta e ceva ciudat, ceea ce, nu chiar fara motive, s-a numit un ´comunist anti-comunist´ sau ´rezidual´, inconstient, pastreaza ceva esential din natura de baza, e ca o mutatie, ceva hibrid. E ceva specific neo-Conservatorismului, o miscare de stanga hibridizata la dreapta, simultan ´dreapta revolutionara´ si ´stanga reactionara´- chiar daca numele ´revolutie´, fiind asociat cu Stanga, a fost formal dezavuat. Asa erau si f. multi conservatori americani, inclusiv Burnham, de care am vorbit, fusese trotskyst.
Aron era un filo-anglo-american, dar filo-americanismul putea fi cam la fel de deviant ca anti-americanismul, mergand uneori de la imitatie la slugarnicie fata de noii stapani. Si nu era complet ingenuu, acum se cunosc bine implicatiile si finantarea C.I.A. in diversele intruniri cultural-politice pe teme anti-totalitariene, la care a participat si Aron. Aron a protestat la acuzatii ulterior, cam neconvingator si inutil, lucrurile fiind aproape la vedere. S-a scris si o lucrare importanta pe aceasta tema, nu retin acum numele autoarei. Liberalii conservatori – in stilul original francez, de ´a treia cale´, ce-i apropie intotdeauna de socialism – au imitat naratiunile conservatoare si neo-conservatoare americane : Rev. americana nu ar fi avut legaturi cu aceea franceza, ba ar fi fost chiar contrariul acesteia, informata religios si ´liberal-conservatoare´, o rescriere tipic ideologica a istoriei si impotriva bunului simt. ´Liberalismul´ reinventat a fost rupt de originile sale iluministe europene, a fost reinterpretat intr-un sens cu totul nefiresc, contra-iluminist. A existat si un contra-iluminist liberal, cu cel mai cunoscut exponent in I. Berlin, asa cum a existat un contra-iluminist de stanga, acela mai diluat al ´scolii de la Frankfurt´ sau acela mult mai agresiv al post-structuralistilor. Contra-iluminismul era o moda culturala generala, cum s-a spus, ´un nietzscheanism de fond´, in era ´post-metafizica´.
Aceasta renegare a Revolutiei poate parea un fel de tradare din partea intelectualilor francezi ´revizionisti´, dar nu era pana la capat asa, caci urma , in definitiv, interpretarile clasice ale lui de Maistre si, partial, Tocqueville insusi, luat destul de unilateral : Revolutia fusese totusi inevitabila si ´providentiala´, necesara, purificatoare. De altfel, in ceea ce a avut malefic ( ´satanic´) nu a fost lucrarea ´poporului´ ( care e natural bun, inocent, iata esenta socialista a conceptiei ) , ci a ´intelectualilor´ sau filozofilor iluministi, ´gnostici´, cum aveau sa fi numiti, adunati prin societati secrete si masonerii, dar aceasta miscare avea cauze exogene, nefranceze, protestante si germane ( uneori, in subtext, evreiesti ) ! Protestantismul anti-francez a fost, desigur, o ´gnoza´. Nici A. Barruel nu spusese altceva, acestea sunt pur si simplu tezele unui conspirationism ´cult´. Tiradele lui Burke despre Revolutia franceza erau scoase putin din contextul lor, caci Burke era totusi englez ( de fapt irlandez, dar nu conteaza ), polemiza cu simpatizantii englezi ai iacobinilor, dar ideile lui despre Revolutie, citite prin romantismul lui, erau la fel de ambigue ca acelea ale lui de Maistre, de aceea Blake a putut citi in ele si altceva, Revolutia sangeroasa ca revarsare a ´sublimului´ , la fel ca Satanul miltonian … Cu romanticii nu e niciodata clar, nici chiar pt. ei insisi, e o ceata mistica …
Si o nota despre ´gnoza´, legat de teoremele lui Voegelin si ale ´revizionistilor´ istorici ca Furet si Besancon ( fosti revolutionari de altfel ), care abuzau de concept. Miscarile revolutionare ar fi gnoze politice, propunand ´imanentizarea eschatonului´ etc. , – de fapt aici e foarte clar anti-intelectualismul existentialist pur si simplu, un anti-clasicism romantic ce acuza, in maniera cvasi-anarhista, ´obiectivarea´, ´reificarea´, ´onto-teologia´, etc, in schimbul unui Erlebnis obscur si indefinit etc. Existentialismele erau anti-filozofii nominaliste. ´Ideologia´, prin care a ajuns sa se inteleaga practic orice doctrina, teorie sau pur si simplu conceptie coerenta si consistenta, orice elaborare intelectuala bine definita, era redefinita ( paradoxal) ca ´gnoza´ si, ca atare, ca origine a ´totalitarismului´, prin care s-a ajuns sa se inteleaga si acuze aproape orice, un alt fel de ´regn al demiurgului´.
Dar a existat in epoca o alta conceptie, foarte diferita, despre ´gnoza´, anume aceea, mult mai calificata, a lui H. Jonas, care asimila gnosticismul cu existentialismul heideggerian. Spre deosebire de Voegelin, care fabula neinfranat despre gnoze, Jonas chiar era un bun cunoscator al gnosticismelor antice. Specificul gnosticismelor ar fi tocmai caracterul lor antinomianist-anarhist – refuzul existentialist al ´acestei lumi´, al´obiectivarilor´ ontice si manifestarilor lor terestre, statale, aceste domnii ale arhontilor tehnocrati si birocrati ( cu sediul acum la Bruxel ) -, iar Scholem era de acord, destul de entuziast de altfel, cu aceste idei. In alti termeni, si o politica anti-politica sau ´anti-sistem´, dar cu atat mai virulenta. Iar amoralismul – autenticismul existentialist reconfigurat in ´realismul´ neo-machiavellian – e cu atat mai ´moralist´, decis-decizionalist, adica fundamentalist, desigur, ´viril´, adica exact proemeteic – nu e interesat de ´ce´, ci doar de ´cum´ , dupa Junger : ´nu conteaza pt. ce lupti, ci cum lupti´; in aceste conditii, putin mai conteaza ´cadrul´ sau decorul ideologic, existentialistii politici sunt fundamental de acord, ca ´gnostici´ anti-obiectivisti sau, da ! – gnostici antignostici, intelectuali anti-intelectualist, revoltionari contra-revolutionari si moderni anti-moderni , iar dialogul lor trans-ideologic o dovedeste din plin, pt. ca e vorba de ideologie de grad zero.
La fel se poate spune ca si anti-religia-politica e tot un fel de religie-politica. Chiar H. Arendt povestea ca nazistii ajunsesera, obsedati, sa imite efectiv scenariile paranoide ale ´Inteleptilor Sionului´´ – pe care ii admirau in secret, – ceea ce poate fi valabil, mutatis mutandis, si despre scenariile teoretice ale totalitarismului – nu, bineinteles, pt. ca acesta ar fi fost o pura inventie ! – ajungi sa fii obsedat de ororile, presupuse ori reale, ale inamicilor, de stihia indelung si morbid, monomaniac, contemplata – sublimul romantic burkean ! ( W. Blake era convins – si nu era un prost ! – ca Burke facea si el parte in secret din ´partida Diavolului´, adica revolutionara ! ), dupa cum acelasi Nietzsche : ´cine priveste mult timp in abis´, etc. Asa se face ca un coldwarior extraordinar de influent ca J. Burnham – admirat de R. Aron ( si insusi Orwell, care a dat numele Razboiului rece, a meditat asupra ´solutiilor´ lui ! ) – de altfel un admirator deschis al Fascismului italian si al ´machiavellienilor´ ( Michels, Mosca, Pareto ) propusese , nici mai mult, nici mai putin decat bombardarea nucleara ´preventiva´ a comunistilor, edificand apocaliptic : ´decat sa castige comunistii, mai bine sa piara lumea´, dicton auzit acum de la putinisti. Cand fanatismul e confundat cu eroismul. S-a mai spus : ceea ce pare sa-i fi infuriat teribil pe unii anti-comunisti ideologici si fanatici erau nu atat crimele comunistilor ( pe care chiar si nazistii le acuzau indignati ) cat faptul ca ele erau infaptuite de comunisti. Ei ar fi incuviintat fara prea multe ganduri solutii chiar si mai radicale, eschatologice.
Utopismul, la fel ca ideologia, a ajuns sa fie confundat cu ´stangismul´, cu utopismul progresist, dar exista, in mod evident, si utopism nostalgic sau ´retrospectiv´. Mintea are multe meandre, natura umana ´imperfecta´ se poate preschimba intr-o ´perfectiune´ pe dos, aceea a bunului neghiob , taranul nealterat de civilizatie si tehnologie, ascultator de Dzeu si de unsii sai, – la fel si cu ´utopismul´ – utopismelor neo- sau post-Liberalismelor politice, cu ´sfarsitul Istoriei´, mult mai ample si mai sofisticate decat acelea rudimentare comuniste ce le-au uzurpat numele si prestatia – de a fost nevoie sa se renunte la cuvinte. Cum il avertizase L. Strauss pe C. Schmitt : desi te crezi anti-liberal, esti tot liberal, din cea mai pura vana, pt. ca nu te poti intoarce decat pana la Hobbes. ´Dialectica Iluminismului´ consta in faptul ca Iluminismul isi are in miezul sau propria negatie dialectica, contra-Iluminismul, si care se manifesta, departe de a fi o forta ´de retinere´, ca un motor al hiper- sau port-modernizarii si al accelerarii. Gandirea conservatoare, cu relativismul ei nominalist, cu anti-intelectualismul ei sentimentalist, cu romantismul ei anti-clasic, e originea postmodernismului si postmodernista avant la lettre, anti-utopismul, anti-ideologismul, au aceleasi scheme cu negarea postmodernista a ´marilor naratiuni´, a liniilor clasice si bine definite, a ´rationalismului´, ´platonismului´, logosului, in numele mythosului si altor himere, cu aceleasi accente pe faptul individual si pe ´diferenta´, etc. Nietzsche e profetul, iar Heidegger papa postmodernistilor.
S-ar parea deci ca in epoca se infuntau doua mari curente ideologice si ´gnostice´, o ´gnoza´ revolutionara si hiper-rationalista si o ´gnoza´ existentialista-vitalista, anti-intelectualista si ( pretinsa ) ´conservatoare´, in definitiv, ideologii si ´revolutii´ contrare. Epoca interbelica era literalmente bantuita de ´gnoze´ si soteriologii seculare, caci gnozele, in postmodernitate ca si in Antichitatea tarzie, erau si sunt ´legiune´ …
Raymond Aron a fost îndrumătorul la doctorat al lui Neagu Djuvara. Teza lui Djuvara despre influenta crescânda a marginalilor când imperiile/civilizațiile decad este de luat in seama si azi, in special in Europa.
Raymond Aron nu credea in declinul ireversibil al civilizațiilor, in orice caz nu al celei europene. El a venit cu teoria oscilației civilizațiilor, pe un fel de sinusoida. Pana acum teoria sa nu s-ar verifica doar in Asia.
A fost contemporan si chiar s-a întâlnit cu marele istoric britanic Arthur Toynbee, care însa avea o teorie a declinului civilizațiilor mai sofisticata si mai credibila. El susținea ca o civilizație apare ca urmare a unui stres sau a unei amenințări (umana sau a mediului fizic) care face ca o elita sa propună o soluție salvatoare care este urmata de restul populației. Pentru un timp exista o coeziune intre elita si masa populației, după care elita își vede doar de interesul propriu. Când aceasta coeziune dispare complet civilizațiile decad sau sunt distruse de altele. Teoria lui Toynbee se baza pe cazul imperiului roman, dar este verificabila la toate civilizațiile cunoscute pana azi.
El spune ca o civilizație nu este distrusa din exterior, ci din interior, practic se sinucide. “Civilizations die from suicide, not by murder”. Un alt citat din Toynbee care ar trebui sa dea de gândit azi este următorul: “Civilizations in decline are consistently characterized by a tendency towards standardization and uniformity.”
Raymond Aron l-a citit pe Marx (in germana) mai mult toți contemporanii sai de stânga inclusiv Sartre. El spunea ca nu exista autor pe care sa-l fi citit așa de mult, care l-a format atât de tare si despre care n-a încetat scris de rău mai mult.
Ar merita scris un articol întreg despre marea prietenie din tinerețe cu Sartre (si-au promis ca acela care va supraviețui mai mult ii va scrie celuilalt necrologul, nu știu daca Raymond Aron s-a ținut de cuvânt) si apoi despărțirea lor destul de brutala. S-au apropiat un pic doar pe tema decolonizării, in special a conflictului algerian, in rest au avut concepții complet diferite despre relația individ societate si libertate. Sartre era un fel de celebritate a anilor 50-60, iar Aron era ostracizat pentru vederile sale conservatoare, lucrurile s-au inversat abia in anii 80.
Toynbee are dreptate.
Civilizatiile decad si chiar dispar, centrele de stralucire ale omenirii fiind in continua miscare.
Uneori, revin pe aceleasi meleaguri pe care au mai fost, dar in cu totul alti parametrii. (De aici „sinusoida” lui Aron.) Dar nu e obligatoriu.
Aron a fost facut in fel si chip. Apanajul unui ganditor independent.