marți, septembrie 28, 2021

Războaiele din Peninsula Indochina şi poziţia critică exprimată de Nicolae Ceauşescu după o emisiune a Televiziunii ungare (1967-1979)

Iniţial, am intenţionat să intitulăm studiul nostru „Dispute ungaro-române la nişte mese rotunde (17-25 octombrie 1979)” sau „Batista pe ţambal în mijloacele de propagandă comuniste din Ungaria şi România, privind relaţiile bilaterale”. Deoarece Nicolae Ceauşescu a renunţat după două zile la ideea sa de a se organiza la Bucureşti o masă rotundă, în cursul căreia să se răspundă propagandistic şi polemic la temele discutate într-o reuniune similară difuzată de postul de televiziune din Ungaria, am stabilit un titlul de faţă pentru studiul nostru.

Informaţiile despre masa rotundă organizată la Budapesta şi despre transmisiunea televizată a acelei reuniuni (la 17 octombrie 1979) au fost trimise lui Nicolae Ceauşescu de la ambasada României din capitala R.P. Ungare. După citirea notei respective, politicianul comunist a considerat că este cazul să discute cu membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi să obţină aprobarea formală a acestora pentru a se pune în aplicare următoarele măsuri:

„- Ministerul Afacerilor Externe va atrage atenţia ambasadorului R.P. Ungare la Bucureşti asupra atitudinii cu totul neprietenească, inadmisibilă, manifestată de autorităţile maghiare de a favoriza şi permite ca prin intermediul mijloacelor de informare în masă să se desfăşoare o campanie tendenţioasă şi rău voitoare împotriva României, de calomniere a politicii acesteia şi de dezinformare a opiniei publice din Ungaria.

În scopul restabilirii adevărului şi informării corecte a opiniei publice, atât din ţara noastră, cât şi din Ungaria, televiziunea română va comenta în cadrul unei emisiuni problemele în cauză şi va explica în mod obiectiv, fondul lor real (subl.n.)”.

Printre participanţii la masa rotundă de la Budapesta s-au aflat Várnai Ferenc, comentator de politică externă la ziarul „Népszabadság” şi Chrudinák Alajos, jurnalist cunoscut pentru criticile pe care le formula la adresa sistemului comunist de conducere din Ungaria şi a liderilor politici comunişti maghiari. Cât de mult a fost deranjat Nicolae Ceauşescu de ideile exprimate de cei doi ziarişti se poate afla din stenograma reuniunii din 23 octombrie 1979 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din care vom reda un extras, cu minime şi tacite intervenţii asupra formei originale în scopul corectării unor greşeli de ortografie şi de punctuaţie.

Comentariile care au stârnit nemulţumirea lui Nicolae Ceauşescu au avut ca subiecte situaţia în care se afla Kampuchia, după înlăturarea de la conducere a dictatorului Pol Pot, problemele create turiştilor străini de regimul comunist de la Bucureşti (la sfârşitul lunii iulie 1979), începerea activităţii la consulatul general maghiar de la Cluj-Napoca şi livrările în Egipt de muniţii româneşti şi de piese de schimb pentru tehnica militară sovietică pe care o deţinea armata egipteană.

Singurii politicieni care au îndrăznit să îl întrerupă, pentru câteva secunde, pe Nicolae Ceauşescu din prezentarea comentariilor respective şi a măsurilor pe care dorea să le aplice imediat au fost prim-ministrul Ilie Verdeţ, Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, în acel moment) şi Gheorghe Rădulescu (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) – exact în această ordine.

Deoarece Nicolae Ceauşescu a început discursul său critic despre acea masă rotundă cu comentariul lui Várnai Ferenc privind problemele din Kampuchia, considerăm că este necesar să explicăm mai întâi situaţia politico-militară existentă în Asia de Sud-Est după vizita efectuată de Lê Thanh Nghị la Bucureşti. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al R.D. Vietnam a fost primit la 22 august 1967 de către Nicolae Ceauşescu şi a precizat că unităţile nord-vietnameze de apărare antiaeriană au utilizat cu succes armamentul şi muniţiile livrate de România împotriva avioanelor americane care au bombardat în special capitala ţării şi portul maritim Haiphong. Totodată, Lê Thanh Nghị a solicitat un nou sprijin militar din partea României pentru guvernul de la Hanoi.

Acea declaraţie generează mai multe semne de întrebare deoarece în România nu se fabricau deloc rachete antiaeriene şi autorităţile de la Bucureşti erau nevoite să le importe din Uniunea Sovietică pentru dotarea propriei armate. În acei ani, statul român era capabil să ofere Republicii Democrate Vietnam, fără intermedierea autorităţilor de la Moscova, doar mitraliere antiaeriene sovietice ZPU-2 şi ZPU-4 (redenumite în România MR-2, respectiv MR-4 şi omologate în anul 1957 pentru fabricarea lor la Cugir, sub licenţă) şi, eventual, muniţii pentru armele respective şi piese de artilerie antiaeriană care se scoteau din uz de către armata română.

În asemenea condiţii, chiar dacă autorităţile de la Hanoi doreau să primească rachete antiaeriene din România şi din alte ţări comuniste din Europa pentru a doborâ avioane de luptă americane, doar autorităţile de la Moscova erau capabile să le furnizeze, iar reexportul acelor arme, din statele menţionate în Republica Democrată Vietnam, trebuia să primească mai întâi aprobarea militarilor şi a politicienilor de la Kremlin. În acelaşi timp, existenţa Organizaţiei Tratatului de la Varşovia presupunea întărirea continuă a acelui bloc politico-militar creat de sovietici, nu diminuarea capacităţilor sale de ripostă împotriva statelor din NATO prin trimiterea de mijloace antiaeriene în Republica Democrată Vietnam. De aceea, este bine să privim cu rezerve declaraţia de la Bucureşti a lui Lê Thanh Nghị şi să căutăm în continuare în arhive documente care să conţină informaţii detaliate privind exporturile româneşti de armament, tehnică de luptă şi muniţii efectuate în Republica Democrată Vietnam începând din anul 1966. (Pentru alte informaţii pe această temă, vezi şi studiul nostru Prima vizită în România a unui preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi războiul din Vietnam (1967-1969), în contributors.ro, marţi, 13 august 2019, http://www.contributors.ro/sinteze/prima-vizita-in-romania-a-unui-presedinte-al-statelor-unite-ale-americii-si-razboiul-din-vietnam-1967-1969/).

Problemele politico-militare din Asia de Sud-Est au fost abordate şi în cursul discuţiilor de la Belje (Iugoslavia), din perioada 3-4 ianuarie 1968, dintre Iosip Broz Tito, Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer. Acestea s-au desfăşurat în contextul în care relaţiile dintre R.P. Chineză şi U.R.S.S. erau foarte tensionate şi autorităţile sovietice nu puteau trimite armament, tehnică de luptă şi muniţii în R.D. Vietnam folosind căile de transport chineze. Deoarece liderul comunist iugoslav a dorit să discute pe acea temă cu prim-ministrul român, atunci a avut loc următorul dialog:

Iosip Broz Tito: M-ar interesa dacă aţi putut să vă daţi seama acolo, ce vor chinezii: vor să lupte până la ultimul vietnamez, sau sunt gata să se angajeze ei mai mult? Aţi observat cumva că tocmai din cauza sovieticilor chinezii nu vor să se angajeze mai mult acolo? Urmăresc chinezii să-i împingă pe sovietici într-un conflict cu americanii, iar ei să stea de o parte şi să aplaude? Cam acestea sunt unele din problemele care mie nu-mi sunt clare şi mă interesează dacă dumneavoastră vă sunt clare.

Ion Gh. Maurer: O să vă deziluzionez, pentru că mie nici una din aceste probleme nu-mi sunt clare. Cum China este foarte mare, este greu să o cunoşti chiar şi când e liniştită şi când totul merge ca pe roate. În momentul de faţă, în China, dv. ştiţi, se petrece revoluţia culturală. Nici ce este această revoluţie culturală nu ştiu, după două călătorii în China.

Iosip Broz Tito: Aceasta înseamnă un fel de război civil parţial între comunişti.

Ion Gh. Maurer: Cu toate că ni s-a explicat de mai multe ori ce reprezintă revoluţia culturală şi noi am citit aproape tot ce se scrie în China despre aceasta, ca impresie personală, nu ştiu dacă în China sunt oameni mulţi care să poată defini perspectivele Chinei. Este o impresie a mea”.

Doi ani mai târziu, ambasadorul Constantin Băbeanu a discutat la Hanoi cu viceprim-ministrul Nguyên Con despre problemele deosebite create de inundaţiile care au afectat România. Demnitarul nord-vietnamez a amintit la 1 septembrie 1970 şi despre lupta poporului său împotriva S.U.A. şi l-a rugat pe ambasadorul român acreditat la Hanoi să transmită o scrisoare lui Ion Gheorghe Maurer, din partea prim-ministrului Pham Van Dong. În acel document s-a solicitat acordarea unui ajutor economic şi militar nerambursabil Republicii Democrate Vietnam, în cursul anului 1971. Printre produsele dorite de guvernul de la Hanoi s-au aflat 21.000 de arme de infanterie, 70.000 de lovituri pentru aruncătoarele de grenade antitanc, 1000 de aruncătoare de grenade antitanc, 20.000 de complete de echipament militar, 1000 de tone de trotil, 50 de autobasculante, 30 de buldozere, 200 de camioane, câte 100 de autoturisme de teren şi tractoare cu remorcă, câte 30 de autosanitare şi autocisterne, 35 de autopompe şi motopompe, 3000 km de cablu telefonic de campanie, echipament pentru 400 paturi de spital (la fel ca în anul 1967), medicamente, instrumente medicale etc.

Membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 7 septembrie 1970 să se analizeze solicitările nord-vietnameze şi Gheorghe Rădulescu a fost desemnat conducător al delegaţiei economice care urma să ajungă la Hanoi în luna octombrie 1970.

În acel moment, România se afla pe locul al treilea – după Uniunea Sovietică şi R.P. Chineză – în ceea ce privea ajutoarele care se acordau Republicii Democrate Vietnam de către toate ţările comuniste din lume. Totodată, volumul schimburilor economice ale României cu S.U.A. era mai mic decât al altor state socialiste (inclusiv R.D.G.) cu cea mai mare putere economică a planetei şi cel mai mare pericol ideologic pentru toţi comuniştii.

Din păcate, problemele din Asia de Sud-Est erau grave şi din cauza infiltrării în Laos şi în estul Kampuchiei a unităţilor nord-vietnameze. Începând din anul 1963, acestea treceau ilegal frontiera în Vietnamul de Sud pentru a ataca unităţile guvernului de la Saigon, iar din anul 1966 şi forţele americane trimise de preşedintele Lyndon B. Johnson în acea ţară.

Tolerarea acelei situaţii de prinţul kampuchian Norodom Sihanouk (şef al statului) a condus în cele din urmă la declanşarea unui război civil, în care nord-vietnamezii au cooperat cu forţele Partidului Comunist din Kampuchia („Kmerii Roşii”) împotriva guvernului condus de generalul Lon Nol. La rândul lor, autorităţile americane au aprobat bombardarea aeriană a bazelor comuniste din Kampuchia (18 martie 1969 – 15 august 1973) şi raidurile combinate efectuate de unităţi proprii şi ale armatei sud-vietnameze împotriva forţelor nord-vietnameze infiltrate în sud-estul ţării (29 aprilie – 22 iulie 1970), iar Norodom Sihanouk (refugiat la Beijing) s-a aliat cu „Kmerii Roşii”, autorităţile nord-vietnameze, Armata Populară de Eliberare a Laosului (Pathet Lao) şi forţele Viet Cong din Vietnamul de Sud împotriva guvernului condus de generalul Lon Nol.

Războiul civil s-a complicat după ce liderul „Kmerilor Roşii”, Pol Pot, a intrat în conflict cu autorităţile de la Hanoi şi cu prinţul Norodom Sihanouk la începutul anului 1974, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre liderii comunişti de la Beijing şi Hanoi. Deoarece chinezii şi-au reafirmat sprijinul pentru Pol Pot, nord-vietnamezii i-au acuzat de faptul că aţâţă controversele dintre ei şi „fraţii” Kmeri. În acelaşi timp, aveau loc discuţii între autorităţile de la Beijing şi Hanoi, în contradictoriu, şi pe alte teme sensibile: frontiera comună a celor două state, asistenţa tehnică pe care au oferit-o chinezii şi problemele de propagandă (în condiţiile conflictului ideologic dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză care se perpetuase).

Cu toate acestea, forţele conduse de Pol Pot au reuşit să cucerească la 17 aprilie 1975 capitala ţării, Phnom Penh, şi să proclame „Kampuchia Democrată”. Acel succes politic şi militar a fost însă urmat de o mutare forţată la sate a cetăţenilor din localităţile urbane, pentru a lucra în ferme colective. De aceea, o parte din populaţia ţării a murit de malnutriţie şi din cauza asistenţei medicale foarte precare în perioada 1975-1978.

Impunerea modelului de societate socialistă agrară de către Pol Pot şi represiunile dictate împotriva cetăţenilor suspectaţi de legături cu fostul regim politic şi cu cetăţenii străini, precum şi împotriva profesioniştilor, intelectualilor, călugărilor budişti şi minorităţilor etnice din Kampuchia s-au realizat în condiţiile în care regimul politic respectiv a fost sprijinit de autorităţile chineze. Acestea au considerat că liderul „Kmerilor Roşii” era foarte util pentru blocarea creşterii influenţei în Asia de Sud-Est a Uniunii Sovietice şi pentru lupta împotriva vietnamezilor – care au fost acuzaţi de imperialism de către autorităţile de la Beijing şi de Pol Pot după semnarea la 18 iulie 1977 a trei tratate între Republica Democrată Populară Laos şi Republica Socialistă Vietnam: unul despre prietenia şi cooperarea dintre cele două state, al doilea despre acordarea de asistenţă economică, pe o perioadă de trei ani, de către guvernul de la Hanoi, iar al treilea privind stabilirea frontierei comune a celor două state.

La rândul său, guvernul de la Hanoi a promovat public o viziune naţionalistă şi a iniţiat discuţii despre perioada de circa 1000 de ani de ocupaţie chineză a nordului Indochinei. În acelaşi timp, ajutorul politic, militar şi economic oferit de către autorităţile de la Beijing comuniştilor vietnamezi începând din anul 1949 a fost minimalizat de propagandiştii de la Hanoi după unificarea oficială a ţării în anul 1976. Aceştia nu au uitat faptul că Mao Zedong l-a sfătuit pe Hồ Chí Minh în noiembrie 1965, la Wuhan (R.P. Chineză), să majoreze solicitările sale de ajutor economic trimise ţărilor socialiste europene considerate bogate de liderul chinez şi să nu ceară de la acestea arme pentru dotarea armatei nord-vietnameze. Echipamentul industrial şi utilajele europene trebuiau depozitate temporar în R.P. Chineză şi, după încheierea războiului din Vietnam, autorităţile de la Beijing le puteau trimite celor de la Hanoi pentru crearea unei industrii, înlocuindu-se utilajele uzate moral şi cele distruse de bombardamentele aeriene ale inamicului.

Atunci, Hồ Chí Minh a fost extrem de dezamăgit de recomandarea lui Mao Zedong şi de respingerea ideii sale privind trimiterea de voluntari chinezi în R.D. Vietnam, aşa cum s-a întâmplat în 1950, în războiul din Coreea. Liderul de la Beijing i-a spus că era prematur să se apeleze la o asemenea măsură şi a subliniat faptul că naţiunea vietnameză era alcătuită din 30 de milioane de oameni care nu şi-au dezvăluit încă întreaga forţă de care erau capabili, iar sacrificiile lor ca urmare a acţiunilor militare şi a bombardamentelor efectuate de forţele inamice erau mici.

Ocuparea capitalei Kampuchiei de către forţele conduse de Pol Pot şi a Saigonului de către armata nord-vietnameză în luna aprilie 1975 nu au pus capăt conflictelor militare din Indochina. Liderul „Kmerilor Roşii” a considerat că era momentul potrivit să atace insulele vietnameze Phú Quốc (4 mai) şi Thổ Chu (10 mai 1975). Riposta autorităţilor de la Hanoi nu s-a lăsat aşteptată şi Thổ Chu a fost eliberată în perioada 24-27 mai 1975 de sub ocupaţia regimului comunist de la Phnom Penh.

O altă acţiune militară majoră declanşată de Pol Pot împotriva ţării vecine a început la 30 aprilie 1977 şi guvernul de la Hanoi a răspuns la sfârşitul acelui an cu o operaţiune de pedepsire a foştilor aliaţi comunişti. Aceasta s-a încheiat în ianuarie 1978, însă Pol Pot a reuşit să se menţină la putere după acţiunea militară vietnameză şi conflictul dintre cele două ţări a continuat în anul 1978. Autorităţile chineze au încercat să găsească o soluţie pentru a linişti ambele părţi, însă au eşuat în tentativa lor de mediere.

Acesta era contextul general în momentul în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au ajuns la Phnom Penh şi au fost primiţi de Pol Pot. Vizita oficială de prietenie a durat trei zile (28-30 mai 1978) şi s-a încheiat cu semnarea unui tratat de prietenie şi colaborare între R.S. România şi Kampuchia Democrată. Ceea ce surprinde la actul respectiv este asimetria reprezentativă: Nicolae Ceauşescu a semnat în calitate de secretar general al P.C.R. şi (Nota bene!) preşedinte al României, iar Pol Pot în calitate de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Kampuchia şi prim-ministru al ţării sale. Nu cunoaştem încă de ce şeful statului, Khieu Samphan (preşedintele Prezidiului de stat), nu a semnat tratatul respectiv împreună cu Nicolae Ceauşescu. Ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că prim-ministrul Manea Mănescu se afla în acel moment la Bucureşti, iar preşedintele român a sprijinit, prin vizita sa la Phnom Penh şi documentul semnat atunci, regimul criminal al lui Pol Pot.

Nu a fost însă prima dată când Nicolae Ceauşescu a procedat astfel după pensionarea prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer. Spre deosebire de succesorul său, Manea Mănescu, Maurer a ridicat de câteva ori obiecţii de natură juridică la acţiunile diplomatice iniţiate de către cel pe care l-a pus în fruntea partidului în luna martie 1965 şi a comentat, în reuniunile la care a participat, despre nerespectarea de către Nicolae Ceauşescu a procedurilor şi cutumelor existente în relaţiile internaţionale la nivel înalt.

Vizita respectivă a fost pentru Nicolae Ceauşescu doar o etapă din turneul politic pe care l-a întreprins în Extremul Orient şi în Asia de Sud-Est şi în cursul căruia a purtat discuţii cu autorităţile din Iran (la 14 mai, la Teheran, în timpul escalei tehnice efectuate cu avionul Boeing 707, înmatriculat YR-ABB), R.P. Chineză (15-20 mai), R.P.D. Coreeană (20-23 mai), R.S. Vietnam (23-26 mai), Republica Democrată Populară Laos (26-28 mai), Kampuchia Democrată (28-30 mai) şi Republica India (la 30 mai, unde Nicolae şi Elena Ceauşescu au făcut o escală tehnică pentru a se îmbarca la bordul avionului Boeing 707 şi a se înapoia direct în ţară).

În scopul deplasării cuplului prezidenţial român pe traseul Hanoi – Vientiane – Phnom Penh – New Delhi a fost utilizat un avion Il-18 (YR-IMZ). Pentru vizitarea oraşelor chinezeşti Guangzhou şi Hangzhou (în perioada 17-18, respectiv 18-19 mai), autorităţile de la Beijing au pus la dispoziţie un avion special.

În mod firesc, pot fi formulate două întrebări: Ce anume a dorit să obţină Nicolae Ceauşescu prin efectuarea turneului respectiv? Exista vreo intenţie privind implicarea sa în disputele care existau între autorităţile de la Beijing, Hanoi şi Phnom Penh? Răspunsul la prima întrebare este scurt: statul român avea nevoie de materii prime şi de mărfuri care se importau din Extremul Orient, precum şi de pieţe de desfacere pentru produsele care se fabricau în România.

Pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare revenim la Beijing, unde a fost semnat acordul de colaborare economică şi tehnică pe termen lung dintre R.S. România şi R.P. Chineză (în seara zilei de 19 mai 1975). După ceremonia respectivă, Nicolae Ceauşescu a participat împreună cu soţia sa şi cu câţiva membri ai delegaţiei care îl însoţeau la conferinţa de presă organizată de gazde. Jurnalistul Hans Bergmann (corespondent al postului de radio vest-german A.R.D.) a pus atunci o întrebare: „Am auzit că dumneavoastră faceţi o vizită în Vietnam şi Kampuchia. Vă gândiţi să mediaţi conflictul dintre aceste două ţări”. Nicolae Ceauşescu a răspuns astfel: „Este adevărat că voi face vizite de prietenie în Vietnam şi Kampuchia, însă acestea au drept scop discutarea problemelor legate de relaţiile dintre ţările noastre. Considerăm că problemele dintre Vietnam şi Kampuchia trebuie soluţionate de către cele două ţări interesate pe calea tratativelor (subl.n.)”.

Acel răspuns a rămas valabil după invadarea Kampuchiei de către armata vietnameză (25 decembrie 1978), ocuparea capitalei Phnom Penh (7 ianuarie 1979) şi înlăturarea de la putere a regimului condus de Pol Pot, precum şi după declanşarea războiului de graniţă dintre R.P. Chineză şi R.S. Vietnam (17 februarie 1979). Nicolae Ceauşescu a adăugat la acel răspuns o formulă devenită clasică în diplomaţia românească, referitoare la retragerea tuturor trupelor aflate pe teritoriile altor state şi revenirea la stadiul negocierilor paşnice între ţările implicate în conflicte militare.

Deoarece sintagma „război de graniţă”, pe care am folosit-o, poate să fie considerată nepotrivită sau greşită, este necesar să oferim cititorilor câteva explicaţii ale părţii chineze. În telegrama trimisă la 26 februarie 1979 lui Nicolae Ceauşescu de către Florea Dumitrescu (ambasadorul de la Beijing al României şi fost ministru de Finanţe) s-a menţionat astfel: „Acţiunea noastră (a armatei R.P. Chineze – nota P. Opriş) împotriva Vietnamului este o contralovitură în apărare, ce se desfăşoară în zona de frontieră. Din definiţie rezultă clar că este o acţiune de frontieră, un răspuns la provocările îndelungate, serioase, ale Vietnamului.

Am declarat că nu intenţionăm să ocupăm nici o palmă din teritoriul Vietnamului şi ne menţinem pe această poziţie. Am declarat, de asemenea, că intenţionăm să dăm o lecţie Vietnamului, că dacă nu am fi procedat aşa, am fi fost consideraţi prea slabi. […]

Autorităţile vietnameze, după terminarea războiului (împotriva unităţilor militare ale S.U.A. şi ale guvernului sud-vietnamez – nota P. Opriş), nu s-au îngrijit de reconstrucţia şi dezvoltarea economică, de viaţa poporului. Ele au iniţiat o campanie antichineză, au expulzat chinezii din Vietnam, au făcut provocări la graniţa cu China; mai mult, Vietnamul a întreprins un război de agresiune împotriva Kampuchiei, înlăturând guvernul legal al acestei ţări. Ceea ce s-a petrecut în Kampuchia este la fel ca în cazul Cehoslovaciei din 1968. Politica hegemonistă regională a Vietnamului, izvorâtă din concepţia că armata vietnameză este a treia din lume, a pus în pericol pacea şi securitatea Asiei de Sud-Est şi, în ce priveşte China, i-a ameninţat unitatea şi stabilitatea.

Vietnamul este un hegemon mic, regional, în spatele căruia se află un hegemon mare, global. Vietnamul a devenit de mult „Cuba Asiei”.

Vă rugăm să spuneţi tovarăşului Nicolae Ceauşescu să nu fie îngrijorat în legătură cu situaţia de la graniţa chino-vietnameză, deoarece conflictul nu va degenera într-o direcţie periculoasă. Conflictul este de frontieră, riposta are caracter de autoapărare şi trupele chineze se vor retrage imediat ce va fi atins obiectivul propus.

Situaţia de la frontiera cu Vietnamul şi măsurile ce trebuie luate au fost discutate, în ultimele 2-3 luni, în cadrul Biroului Politic al C.C. al P.C.C., al plenarei C.C. şi al Consiliului de Stat. Am manifestat toată reţinerea, cât am putut, dar am fost obligaţi să hotărâm riposta. În adoptarea acestei hotărâri am luat în consideraţie şi eventualele reacţii ale Uniunii Sovietice. Ne-am gândit că sovieticii ar putea întreprinde unele acţiuni împotriva Chinei, de aceea, am luat măsuri de întărire a apărării la frontierele din Nord-Est şi Nord-Vest. Am considerat, însă, că Uniunea Sovietică nu şi-a pus încă la punct planul strategic global şi, ca atare, dacă acţiunea noastră va fi limitată în timp şi ca amploare, nu se vor crea complicaţii internaţionale deosebite.

Am considerat că dacă la graniţa de sud nu avem linişte, nu ne putem dedica forţele realizării obiectivului de modernizare a Chinei (subl.n.)”.

Acest mesaj a fost comunicat Mariei Bobu, la 26 februarie 1979, de către Deng Yingchao (văduva prim-ministrului Zhou Enlai). Atunci, vicepreşedinta Consiliului Naţional al Femeilor din România se afla în fruntea unei delegaţii care vizita R.P. Chineză. Autorităţile de la Beijing au folosit prilejul oferit de acea întâlnire pentru a-i explica lui Nicolae Ceauşescu, prin intermediari de încredere (Maria Bobu şi ambasadorul Florea Dumitrescu), situaţia politico-militară din Asia de Sud-Est.

Drept urmare, elementele definitorii ale „războiului de graniţă”, în viziunea chineză, au fost următoarele:

– provocările militare ale unei părţi au condus la declanşarea unui atac al părţii adverse, în scopul neutralizării unităţilor inamice amplasate în apropierea frontierei comune a celor două state;

– ofensiva a avut ca scop ocuparea prin surprindere şi temporară a teritoriului de la graniţă al adversarului,;

– orgoliul rănit al politicienilor a jucat un rol esenţial în declanşarea acelei operaţiuni militare;

– ofensiva respectivă a fost o lecţie dată părţii adverse, elevul fiind pedepsit pentru faptul că a acţionat atât împotriva profesorului (cu care a fost prieten la un moment dat), cât şi împotriva unui alt elev, care deţinea statutul de favorit al profesorului;

– spre deosebire de politicienii europeni pudici din zilele noastre, profesorul nu a ezitat să compare două operaţiuni militare, desfăşurate pe continente diferite şi care au fost încă de la începutul lor asimetrice din punct de vedere al forţelor angajate pentru ocuparea completă a unei ţări (U.R.S.S. şi patru state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia vs. Cehoslovacia – 1968; Republica Socialistă Vietnam vs. Kampuchia Democrată – 1978);

– profesorul a fost conştient de faptul că un alt dascăl va putea să răspundă prin forţă împotriva sa pentru a-l proteja pe elevul pedepsit de profesor şi să intervină în cearta dintre elevi în defavoarea celui mai slab;

– diferenţele ideologice au existat în interiorul blocului politic din care făceau parte toate statele implicate în conflictele menţionate şi au generat lupte fratricide pentru afirmarea supremaţiei în lagărul comunist.

Deoarece două doamne au fost implicate în transmiterea de mesaje diplomatice între R.P. Chineză şi România, este firesc să amintim acum şi opiniile Elenei Ceauşescu despre conflictele din Indochina, exprimate la şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., după doar câteva ore de la declanşarea ofensivei militare chineze împotriva Vietnamului: „Focarul de război a început în Kampuchia”; „De câţiva ani sunt lupte acolo”; „Când (vietnamezii – nota P. Opriş) au intrat în Kampuchia au avut dreptate? Le-au furat orezul şi altele (kampuchienilor – nota P. Opriş)”; „Vietnamezii sunt aventurieri, provocatori, iresponsabili, mincinoşi, însă chinezii nu trebuia să facă lucrul acesta (să atace Vietnamul – nota P. Opriş)”; „(Chinezii – nota P. Opriş) Nu vor pământ, vor să le dea o lecţie (vietnamezilor – nota P. Opriş) ca să se retragă din Kampuchia”.

Poziţia oficială a autorităţilor de la Bucureşti privind conflictul militar dintre R.P. Chineză şi R.S. Vietnam a fost comunicată la 22 februarie 1979 tuturor şefilor misiunilor diplomatice române acreditate în întreaga lume şi a avut următoarele idei principale:

„1. Delegaţiile române nu vor aborda această problemă, iar în cazul în care, totuşi, vor avea loc dezbateri, nu vor lua cuvântul.

2. Vor sprijini eforturile altor delegaţii, ale secretariatelor şi birourilor reuniunilor care vor acţiona pentru a se evita abordarea acestei chestiuni.

3. În contactele cu celelalte delegaţii vor arăta că, întrucât problema nu figurează pe ordinea de zi a reuniunii, nu este de competenţa acesteia, iar părţile direct interesate nu sunt reprezentate, această chestiune nu poate constitui obiectul dezbaterilor (subl.n.)”.

În acest fel, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să estompeze efectele negative grave pe care le generau conflictele militare din Indochina dintre nişte state comuniste. „Batista pe ţambal” impusă de Nicolae Ceauşescu tuturor diplomaţilor români nu putea să ascundă însă faptul că războaiele respective îl puneau într-o postură extrem de dificilă şi pe şeful statului român, în condiţiile în care mesajele propagandistice răspândite de activiştii comunişti conţineau referiri la pacea şi la fericirea promovate pe Pământ de clasa muncitoare, de purtătorii steagului roşu şi de progresiştii de atunci aflaţi în Occident (adepţi ai revoluţiei mondiale).

O poziţie diplomatică identică a fost adoptată şi în anul 1968, după invadarea Cehoslovaciei comuniste de către mari unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.  La 2 septembrie 1968, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât ca „delegaţiile R.S. România care participă în această perioadă la lucrările unor reuniuni internaţionale vor expune şi susţine poziţia partidului şi statului nostru de respectare a principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecul în treburile interne, egalităţii în drepturi şi avantajului reciproc, vor sprijini moţiunile, proiectele de rezoluţii, apelurile, declaraţiile şi alte iniţiative care promovează sau reafirmă aceste principii, fără condamnări la adresa altor partide sau ţări şi fără referiri speciale la situaţia din Cehoslovacia (subl.n.)”.

În concluzie, supărarea exprimată de Nicolae Ceauşescu în şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., la adresa comentatorului ungar Várnai Ferenc de la ziarul „Népszabadság”, se înscrie în logica „batistei pe ţambal” impusă de preşedintele statului în diplomaţia românească şi în mijloacele mass-media din România, în cazul războaielor dintre R.S. Vietnam şi Kampuchia Democrată, respectiv R.P. Chineză şi R.S. Vietnam. Acea situaţie era însă cunoscută în cancelariile din Occident şi de către opinia publică din statele capitaliste dezvoltate deoarece, spre deosebire de statele comuniste, mijloacele mass-media din ţările respective nu se aflau sub o cenzură politică. Ceea ce nu se ştiau, probabil, la acea vreme, public, erau opiniile foarte dure exprimate la 18 februarie 1979 de către soţia preşedintelui României. Nicolae Ceauşescu ar fi trebuit să se supere atunci în primul rând pe sine însuşi pentru faptul că s-a implicat în sprijinirea regimului lui Pol Pot – deşi au existat o serie de informaţii în presa internaţională privind atrocităţile comise în propria ţară de către comuniştii kampuchieni, în perioada 1975-1978.

Deoarece în introducerea studiului nostru am menţionat că la masa rotundă organizată la Budapesta, la 17 octombrie 1979 şi transmisă de Televiziunea ungară s-a discutat şi despre alte subiecte (problemele create turiştilor străini de către autorităţile comuniste de la Bucureşti, la sfârşitul lunii iulie 1979; începerea activităţii la consulatul general maghiar de la Cluj-Napoca; livrări în Egipt de muniţii româneşti şi de piese de schimb pentru tehnica militară sovietică deţinută de armata egipteană), precizăm faptul că vom prezenta separat fiecare subiect. Multitudinea de informaţii şi dimensiunile documentelor la care am avut acces (şi pe care dorim să le prezentăm în extrase) ne determină să procedăm în acest mod.

Stenograma şedinţei din 23 octombrie 1979 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre o masă rotundă organizată la Budapesta şi despre transmisiunea televizată a acelei reuniuni la 17 octombrie 1979 (extrase).

Stenograma

şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 23 octombrie 1979, orele 10.00

Au participat tovarăşii: Ceauşescu Nicolae, Verdeţ Ilie, Banc Iosif, Bobu Emil, Burtică Cornel, Cazacu Virgil, Cioară Gheorghe, Ciobanu Lina, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Fazekaş János, Ioniţă Ion, Lupu Petre, Niculescu Paul, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Păţan Ion, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Răutu Leonte, Voitec Ştefan, Andrei Ştefan, Coman Ion, Coman Teodor, Constantin Nicolae, Dalea Mihai, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Iliescu Ion, Mocuţa Ştefan, Ursu Ioan, Winter Richard.

Au fost invitaţi tovarăşii: Popa Dumitru, Rădulescu Ilie, Vasile Marin, Miculescu Angelo, Agachi Neculai, Dudaş Traian, Florescu Mihail, Marin Gaston Gheorghe, Spornic Aneta, Mihulecea Cornel, Stănescu Ion, Petrescu Gheorghe, Bejan Dumitru, Blajovici Petre, Berghianu Maxim, Roşu Gheorghe, Haş Teodor, Fulea Gheorghe, Niţă Constantin, Dobrescu Emilian, Curticeanu Silviu, Gigea Petre, Tulpan Ion, Iftodi Constantin, Stoichici Ion, Roşca Bujor, Stoianovici Marin, Şandru Constantin, Marin Nicolae.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, aţi văzut ordinea de zi. Sunteţi de acord cu ea? (Toţi tovarăşii răspund „Da!”)

[…]

[Tov. Nicolae Ceauşescu:] Acum, în ce priveşte unele probleme internaţionale.

Am primit de la ambasada noastră din Budapesta o notă în legătură cu o masă rotundă care s-a ţinut la televiziunea ungară în ziua de 17 octombrie. Aici s-au referit la motivul pentru care Iugoslavia şi România au alte păreri în problema regimului din Kampuchia. De asemenea, cum se împacă guvernul român cu ideologia socialistă, faptul că reprezentanţii regimului Pol Pot au plecat din România în Cuba, că ce caută în România oamenii regimului Pol Pot?

Răspunsul îl dă Várnai Ferenc, comentator de politică externă la ziarul „Népszabadság”.

„În ce priveşte această întrebare plăcută – spune comentatorul – aş dori să amintesc stimaţilor noştri telespectatori că în luna mai anul trecut – dacă-mi aduc bine aminte – Ceauşescu, preşedintele român, a fost în Kampuchia şi a semnat cu regimul Pol Pot un tratat de prietenie. Este de presupus că acest fapt a influenţat poziţia şi atitudinea guvernului român atunci când, acum câteva săptămâni, la O.N.U. a votat pentru ca reprezentantul acestui regim Pol Pot, sau această bandă polpotistă să reprezinte Kampuchia acolo, la O.N.U.

În ce priveşte Iugoslavia, aici aş dori să reamintesc faptul că ei joacă, încă de la început, un rol foarte activ în mişcarea de nealiniere şi atitudinea lor a fost evidentă încă înainte de votul exprimat la O.N.U., când a avut loc în Cuba reuniunea nealiniaţilor. Este de presupus că şi pe ei i-au legat şi îi mai leagă, de acest regim Pol Pot, anumite relaţii specifice, decurgând din poziţia că în nici o situaţie o altă putere străină să nu se amestece în treburile acestui stat. Concret, ei afirmă că nu recunosc ca fiind legal guvernul Samrin, care a chemat în ajutor pe vietnamezi, dar nici nu fac referiri la faptul că chinezii au acordat ajutor kampuchienilor împotriva Vietnamului”. […]

După răspunsul nostru în ce priveşte problema petrolului – a fost o discuţie, mi se pare că am informat Comitetul Politic Executiv atunci, că ei au spus că articolul nostru este dur. Am intervenit la Ministerul de Externe şi le-a demonstrat că este un răspuns la ceea ce ei au scris în presa maghiară.

Se pare însă că comentatorii lor n-au ce face şi atunci au organizat această masă rotundă.

Cred că [trebuie] să fie chemat la Ministerul de Externe ambasadorul maghiar, să i se atragă atenţia că, considerăm că aceasta este o atitudine cu totul neprietenească şi inadmisibilă şi că nu înţelegem de ce autorităţile maghiare favorizează şi lasă ca în mijloacele de informare să se desfăşoare această campanie tendenţioasă şi răuvoitoare împotriva României şi de dezinformare a opiniei publice din Ungaria, de calomniere a politicii României.

Că, ţinând seama de aceasta, ne vedem obligaţi ca prin mijloacele de informare ale noastre să se răspundă şi să se clarifice lucrurile, şi, în mod corespunzător, televiziunea română să organizeze şi ea o masă rotundă – că ştie şi ea să organizeze mese rotunde – şi să răspundă la toate acestea.

În ce priveşte politica noastră faţă de Kampuchia, este prezentată cu totul denaturat. Au mai făcut acest lucru şi în presă, nearătând că poziţia noastră faţă de Kampuchia este legată de faptul că acolo a avut loc o intervenţie militară străină, că regimul lui Samrin este un regim marionetă adus acolo. Poziţia noastră este aceea că noi ne pronunţăm pentru retragerea trupelor străine, pentru ca poporul kampuchian să-şi rezolve singur problemele, fără prezenţa trupelor străine. Aceasta este poziţia noastră generală, nu numai faţă de Kampuchia.

În problema benzinei să reamintim că ne miră că acest comentator atotştiutor nu ştie că România a propus nişte lucruri foarte clare, că pe această bază se pot soluţiona lucrurile şi dezvolta relaţiile. Că, de altfel, fiind atât de atotştiutor, ar fi putut să informeze pe telespectatorii maghiari că Republica Populară Ungară a pretins pentru multe produse fabricate în Ungaria plata în valută.

Tov. Ilie Verdeţ: Să le reamintim de introducerea taxei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, să le reamintim şi de taxă. […]

Trebuie să-i facem pe tovarăşii maghiari să înţeleagă că totuşi nu pot continua la infinit cu aşa-zisa libertate a presei din Ungaria, care este dirijată, şi cu desfăşurarea unei campanii continue împotriva Republicii Socialiste România, de dezinformare însăşi a opiniei publice din Ungaria şi a opiniei publice internaţionale.

Am vrut să pun această problemă la Comitetul Politic Executiv deoarece este o problemă principială şi vreau să văd ce crede şi Comitetul Politic despre aceasta.

De acord, tovarăşi?

Tov. Ion Iliescu: Această discuţie de la televiziune ar trebui dată inclusiv în limba maghiară.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Masa rotundă se dă în limba română.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi să se reia şi în limba maghiară.

De acord, tovarăşi?

(toţi tovarăşii sunt de acord).

Cu Jivkov am avut o convorbire în legătură cu problema kampuchiană.

I-am spus că poate ar trebui să ne gândim totuşi, să vedem ce trebuie să facă ţările socialiste pentru a se ajunge la o soluţie paşnică în Kampuchia, pentru a demonstra că sunt în stare nu numai să complice lucrurile, dar să şi soluţioneze ceva. Mai ales că în foarte multe părţi ale lumii, în Africa, America Latină, sunt diferite organizaţii şi grupări de ţări care acţionează pentru soluţionarea unor probleme pe cale paşnică.

Eu m-am gândit că ar fi bine, dacă, sigur, vom reuşi să convingem ţările socialiste, adică în primul rând Uniunea Sovietică şi Vietnamul, că celelalte vor fi de acord, ca să se încerce din partea ţărilor socialiste o acţiune de mediere – să-i zicem – de bune oficii, sau mediere în relaţiile dintre Kampuchia şi Vietnam pentru a se înceta luptele, pentru retragerea trupelor vietnameze şi a oricăror trupe străine – dacă vor fi, şi chineze şi ale oricui – dar deocamdată mi se pare că trupe au numai vietnamezii acolo. Eventual, dacă se va considera necesar, chiar ţările socialiste să trimită acolo un grup de trupe, bineînţeles, nu din Uniunea Sovietică, China şi Vietnam, deci în afară de aceste ţări. Să se trimită trupe din ţări care să asigure ordinea şi organizarea de alegeri cu participarea tuturor grupărilor din ţară: Samrin, Pol Pot şi Sihanouk (în documentul original, Sianuk – nota P. Opriş). Şi cine va câştiga alegerile, acela să constituie guvernul, pe o politică de neutralitate, de nealiniere, de independenţă şi respectarea acestei independenţe de către toate ţările, primirea în Organizaţia Naţiunilor Unite şi altele. Şi imediat după alegeri aceste ţări să-şi retragă trupele. Să mai rămână un contingent redus, dacă va mai apare necesar, dar care să acţioneze pentru a se ajunge la o soluţie pe cale paşnică.

Dacă ţările socialiste ar reuşi să soluţioneze această problemă pe această cale, ar creşte prestigiul lor şi ar demonstra că este posibil să se acţioneze în acest fel.

Sigur, situaţia nu este uşoară, având în vedere faptul că în Uniunea Sovietică practic n-ai cu cine să discuţi astăzi pentru că Brejnev este bolnav. Jivkov mi-a spus: „nu ştiu ce mai caută să rămână în funcţia aceasta”; cu 6 luni înainte el i-a spus unuia din conducerea sovietică să-l treacă pe Brejnev ca preşedinte de onoare şi să pună un secretar general care să lucreze, că nu se poate aşa. Dar, sigur, aceasta este o problemă a sovieticilor. Însă toată lumea este preocupată, că, realmente, nu se poate ca un stat ca Uniunea Sovietică practic să nu aibă o conducere, tocmai în momentele acestea complicate ale vieţii internaţionale. Să vii numai să citeşti un material, aceasta nu înseamnă un conducător. De altfel, se simte această lipsă a unui conducător într-un şir de probleme ca: Orientul Mijlociu, noua ordine economică, problema europeană.

Oricum, ar trebui să ne gândim, să trimitem pe cineva să discute cu Gromîko, cu alţii, poziţia noastră. Să încercăm să discutăm cu vietnamezii; noi le-am mai spus, dar să încercăm să reluăm discuţia cu ei. În primul rând să încercăm să discutăm cu aceste două ţări. Dacă vom ajunge la înţelegere cu vietnamezii, sigur vor fi şi sovieticii de acord. Aceasta va duce şi la o îmbunătăţire a relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi China. Altfel, după părerea mea, există pericolul ca într-un an şi jumătate – doi, americanii şi francezii să se afle din nou în Indochina, pentru că se va ajunge la ciocniri cu Thailanda. De altfel, americanii le-a şi spus că le dă ajutor (sic!), la fel francezii. Chiar Sihanouk, ţinând seama că în străinătate se află totuşi un număr mare, poate chiar un milion de kampuchieni, oameni buni de luptă şi cu influenţă, uşor poate să-şi organizeze o armată – şi chiar a şi început să-şi facă o armată proprie – şi care poate să ceară ajutor şi uşor va fi recunoscut. Aceasta poate să ducă la prezenţa americanilor şi francezilor în această zonă, şi chiar a altora, şi deci se vor complica lucrurile.

Eu nu sunt chiar convins că sunt mari şanse, ţinând seama şi de situaţia care există, dar cel puţin să încercăm să se ajungă la o înţelegere.

Sigur, putem să discutăm şi cu chinezii în această privinţă, inclusiv să insistăm ca în problemele lor cu vietnamezii să nu mai recurgă la forţă şi să nu mai tot spună că le dă o nouă lecţie.

Noi i-am ajutat pe vietnamezi să se împace cu americanii; însă am avut noroc că şi Ho Si Min (corect: Hồ Chí Minh – nota P. Opriş) era un om mai raţional, pentru că şi chinezii şi sovieticii erau împotrivă, şi spuneau să nu-i asculte pe români. Într-adevăr, a durat, dar până la urmă a ieşit bine.

În principiu, sunteţi de acord, tovarăşi?

(toţi tovarăşii sunt de acord). […]

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 80/1979, f. 21; 30; 32-35.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Am inteles. Crevetii vietnamezi se gaseau in comertul socialist cand nu mai era nimic altceva pe rafturi la alimentara.
    Nu mai tin minte daca crevetii erau aliniati sau nu … ;)

    • :))) Creveţii erau partea vizibilă pentru cetăţenii obişnuiţi. Ei erau buni prieteni cu macroul din vitrina frigider. Creveţii, nu românii. :))
      A existat şi o investiţie românească într-o zonă carboniferă din Vietnam. M-am oprit la anul 1979 deoarece materialul este destul de mare.

      • Mai erau si caramelele vietnameze care erau ambalate cu doua randuri de hartie. ”Al doilea ambalaj este comestibil” se atentionau romanii intre ei …mai des decat foloseste analistul Mircea Badea sintagma ”FARĂ DOAR ȘI POATE” – adica de cel putin 2 ori la fiecare frază.
        ***
        Articolul este ca de obicei captivant. Ceausescu era – se observa din nou limpede din documentele extraordinar de expresive evocate – Ceausescu deci era la vremea aceea mai tot timpul FEBRIL. Rămâne ca fiecare
        să aprecieze daca aceasta atitudine de ” jucator ” aducea vreun folos real Romaniei. Bănuiala jurnalistilor că Niculae intentiona sa medieze intre Vietnam si Kambodgia se baza pe vreun prestigiu oarecare de campion al diplomatiei secrete ? Că de exemplu pe dl Johannis nimeni nu ar îndrăzni săl suspecteze că ar media ceva pe undeva.

        • Starea febrilă a lui Ceauşescu (inedită) am găsit-o şi în cazul Chile 1973 şi am descris-o într-un studiu care va fi publicat tot pe Contributors.ro. De asemenea, trebuie abordat separat cazul Egipt 1979, aşa cum am menţionat în studiul de mai sus.

  2. Poate a donat Ceaușescu ceva tunuri AA calibru 57 mm ?
    Erau cu grămada in RO.
    Și daca mai țin bine minte ,
    o alta piesa ” grea” de artilerie AA in RSR era tunul de 100 mm. ( a nu se confunda cu ăla antitanc tot de 100 mm ) Alea AA si luate cite 6 ( una baterie), erau orientate automat de un radar propriu. Sau manual și tot centralizat (1 baterie ) cu scula aia optica care nu mai știu cum se chema. 😃
    Doar că atît tunul cît și radarul erau sovietice.
    Cu mitralierele AA se putea trage exclusiv după elicoptere și avioane la joasă înălțime.
    Adică cînd jetul venea să arunce bombe cu napalm.
    Și agentul Orange se „distribuia” tot la joasă înălțime.

    • Lista cu solicitările militare ale vietnamezilor am publicat-o în materialul despre vizita preşedintelui Richard Nixon în România (am pus şi linkul în studiu). În anul 1967 au fost oferite şi torpile, care proveneau de la distrugătoarele româneşti casate în anul 1961.

    • Chiar cu gramada nu erau tunurile AA. Ele erau dirijate de un aparat optic numic ACF (aparat de conducere a focului) si electronic de SRT (Statia de radiolocatie de tragere). toate de productie sovietica. Dupa august ’68 au fost scoase de la naftalina tunurile AA de calibru 37 mm, fara aparatura de dirijare centralizata, Rheinmetal. Am vazut ca s-au scos si tunuri de calibru 130 mm productie germana si ele din timpul razboiului, aveau un cablu care permitea ca un tun sa se roteasca de cel mult 8 ori, neavand sisteme de contacte mobile. Pentru a se prelungi durata de viata a tevii, la trageri se introducea o teava de calibru redus si deci se foloseau proiectile adaptate pentru aceasta operatiune. Probabil erau cele ascunse de ochii sovieticilor dupa razboiul al doilea mondial. Toate bateriile aveau in dotare si un telemetru, aparat optic individual, usor, cu care se putea determina distanta pina la avion sau la tinta terestra. Erau de productie ruseasca dar si nemteasca, primul copiat dupa cel de al doilea, nefiind diferite intre ele decat prin etichete.

      • Teava intodusa se folosea in specila ca sa economosistei la munitie. Ca unul este preitl unei lovoturi de 20 mm si altul pretul uneia de 130 mm . Sau chiar de 85 mm (regimentul „meu” avea in dotare [1975] T 34/85 . La tragere se foloseau tevi introduse de 20 …)

  3. Discuția Tito-Maurer pe marginea ”Revoluției culturale” din China este fabuloasă. De fapt înțelegeau foarte bine despre ce era vorba dar nu îndrăzneau s-o spună decît cu juma’ de gură. În schimb intelectualii stîngiști din Occident (gen Sartre) pricepuseră tot și-l susțineau frenetic pe Mao.

    • Lupta chinezilor împotriva americanilor era pe placul francezilor şi, în general, a stângii din Occident. În ceea ce priveşte discuţia respectivă, după exact un an şi o lună au apărut schimburile de focuri pe fluviul Amur, între sovietici şi chinezi. Aşa se întâmplă când pariezi pe steagul roşu. Voi încerca să dau drumul şi la documentele din 1969.

      • „schimburile de focuri pe fluviul Amur”
        La Radio Romania, au fost „schimburi de experientape teme de agricultura la frontiera sovieto-chineza”.
        Daca nu va mai aduceti aminte bancul…

  4. Vă pot informa cu siguranță că România a livrat R.D.Vietnam proiectile tip grenadă autopropulsată pentru aruncătoarele tip RPG,numite în România AG 4 .Bunicul meu a lucrat la Uzina Mecanică Plopeni-Prahova în anii 1965-1970 și mi-a spus că proiectilele erau expediate în lăzi de muniție din lemn, inscripționate cu caractere chirilice,pentru a lăsa impresia că provin din URSS .Ceaușescu juca la două capete: pe de-o parte dorea apropiere de occidentali,pe de altă parte, gândindu-se la țara lui, dorea să sprijine lupta eroică a Vietnamului pentru independență și auto-determinare.Și de altfel, comerțul de arme a avut întotdeauna o latură sordidă .Prin anii 80,urmărind programul de actualități al primului canal al Televiziunii Ostankino, am urmărit reportaj al unor sovietici reporteri în Afghanistan, cărora li se prezentaseră arme Kalashnikov capturate de la mujahedini, ce purtau semne de proveniență cehă,bulgară, română ..Cu alte cuvinte de la țări ”frățești” URSS ..După căderea comunismului abia , am aflat despre ce era vorba ;CIA cumpăra din țările blocului estic arme de proveniență sovietică,prin multipli intermediari,pe care le expedia luptătorilor afghani .Era bătător la ochi să fie aprovizionați ” en-gros”,la scară mare, cu arme fabricate în Occident.Iar Ceaușescu, în foamea lui mare pentru valută occidentală, exporta arme și muniție fără a se întreba la cine ajung.. Sau poate nu ?!…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

“Discriminarea” în vremea holerei. Sau ce ne spune manipularea cuvintelor în pandemie

Acum vreo săptămână explicam într-o emisiune TV că a te considera “discriminat” dacă ţi se impun restricţii pentru că n-ai vrut să...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Nimicul la putere

            Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență...

Speranța de viață a românilor

1.Vârsta medie la deces2.Nevoia unei abordări noi. Ce ne spun datele din alte țări și pe care noi nu le avem3. Revenind...

Cine smântânește borcanul cu energie?

ANRE este un "organism de reglementare și supraveghere (care) doar ține de șase pentru ca șmecherii din domeniul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.