Realismul emoției

O trilogie alcătuită din Mama (2010), Tatăl (2012) și Fiul (2018) i-a adus francezului Florian Zeller celebritatea. Piesele acestea se joacă peste tot în Europa, iar Tatăl s-a metamorfozat într-un scenariu de film. Film pe al cărui generic figurează numele marelui actor Anthony Hopkins. Scenariul respectiv i-a adus filmului un premiu Oscar, fapt care l-a determinat, pesemne, pe Zeller să persevereze. La rându-i, și Fiul  a fost ecranizat, producția în cauză fiind bine primită la Festivalul Internațional de Film de la Veneția.

Cum să mai ai atunci tupeul de a susține că literatura dramatică franceză, ca și întreaga cultură născută în spațiul Hexagonului s-ar afla deja în moarte clinică?

Prima piesă din trilogie montată pe meleaguri românești a fost Tatăl. A fost vorba despre o producție a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad, montată acolo de Radu Iacoban, cu Ovidiu Ghiniță în rolul principal. Regizorul Cristi Juncu are în palmares performanța de a fi pus în scenă întreaga trilogie. A fost mai întâi Mama, pusă în scenă la Teatrul Nottara, protagonistă fiind Catrinel Dumitrescu, au urmat Tatăl de la Bulandra, rapid metamorfozat într-un spectacol-cult, în primul rând fiindcă titularul rolului principal, imensul actor Victor Rebengiuc, a anunțat că aceasta va fi ultima creație din lunga-i carieră, și, în fine, Fiul montat la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești.

Fiul a fost pus în scenă și la Teatrul Regina Maria din Oradea, de regizorul Bobi Pricop, acesta asumându-și riscul de a- l distribui pe adolescentul Robert Balint în rolul dificil al depresivului Nicolas în vreme ce rolul tatălui a fost jucat de Richard Balint. Actor cu o carte de vizită complexă care însă de data asta a avut deopotrivă sarcina de a depăși hopul reprezentat de faptul că i s-a cerut să facă echipă cu cel ce -i este fiu și în viața reală.

Fiul. Mama, Tatăl sunt scrieri care nu au nimic melodromatic. Aceasta în pofida faptului că dau seama despre cumplite suferințe umane. Depresia instalată la o vârstă fragedă sau uitarea care face ravagii printre cei de vârsta a treia. Trilogia depune mărturie despre cât de ușor se pierd contururi odinioară ferme, despre cât de fragile sunt certitudinile existenței, despre pulverizarea cumplită a identităților, despre cum un accident intervenit în viața de familie, fie el divorț, infidelitate sau, pur și simplu, maturizarea copiilor ce își reclamă dreptul la existență pe picioare proprii, poate duce la Alzheimer, la internarea într-o clinică de boli psihiatrice sau, mai grav, la sinucidere.

Fiul a fost primit cu superlative de presa franceză. S-a vorbit despre faptul că a apărut o capodoperă (Le Point), cronicarul de la Le Figaro a calificat piesa drept una dintre marile scrieri ale scenei contemporane, în vreme ce în L’Express se susținea că cel mai mare atu al scrierii ar fi emoția.

Nu mă hazardez să confirm ori să infirm cele cuprinse în superlativele relative mai sus citate. Sunt însă sigur că Fiul e ceea ce se cheamă o piesă bună și că aici Florian Zeller se dovedește cu adevărat un maestru al gradării emoției. Piesa vorbește cald, simplu, omenește despre cât de ușor ignorăm fragilitatea minții noastre, despre cum ori nu vrem, ori nu putem să băgăm în seamă că, la un moment dat, ceva poate să nu mai fie tocmai în regulă, despre cât de greu e să admiți că nu e defel simplu atunci când începe să te apese viața.

Nicolas, adolescentul din Fiul, nu poate admite în ruptul capului divorțul tatălui. Asemenea lui Alan Strong din Equus sau lui Benjamin din Martiri, Nicolas suferă o modificare. Din tot felul de motive minimalizată, ignorată, camuflată atât de tată, avocat de succes care uită că, la un moment dat, în copilărie, a trecut și el printr-o traumă, cât și de mamă. Cu mama lucrurile sunt ceva mai simple. Nicolas este de partea ei, o socotește victimă. Vrea să o răzbune, îi face șicane celei ce i-a luat locul, profită de accidentele intervenite în viața lui, de absențele continue de la școală spre a se insinua în noua familie. Sophie îi face uneori față, câteodată se preface că totul ar fi aproape ok, însă tot ea e cea care sesizează că, de fapt, lucrurile sunt departe de a fi astfel. Cu Pierre, lucrurile sunt ceva mai complicate. Acesta e și dorit, e și urât, e când categoric, când cedează, se iluzionează cu ideea că lucrurile ar fi revenit pe făgașul normal. Or, iluzia aceasta costă. Prețul suprem. E plătită cu sinuciderea adolescentului.

Cristi Juncu a ales să trateze piesa lui Florian Zeller în cheie realistă. Cu ajutorul scenografei Carmencita Brojboiu, relatarea faptelor dobândește fluență. Suntem ba la poarta casei lui Pierre, ba în interiorul locuinței pe care acum acesta o împarte cu noua și mult mai tânăra soție, ba pe o stradă, ba într-un parc, ba într-o cafenea din Paris, ba în clinica în care a fost internat Nicolas după încercarea eșuată de suicid. Universul sonor e unul mixt. Surprinde existența cotidiană, însă și marchează căderea în neant. Jocul cinic cu existența și apoi cu moartea. Aici își spune generos cuvântul coloana sonoră originală datorată Cristinei Juncu.

Regizorul își plasează hotărât și eficient spectacolul sub semnul echilibrului. Care în jocul actricesc se traduce printr-o apreciabilă emoție infuză. Din emoție, cred că în primul rând de aici, se generează simțul măsurii definitoriu pentru jocul actorilor Andi Vasluianu, Ana Crețu, Oxana Moravec, Ion Radu Burlan și Octavian Gheorghe. Am despre ei numai vorbe de laudă. Un cuvânt aparte merită interpretul lui Nicolas. Foarte tânărul actor Ștefan Iancu. Nimic în plus, nimic în minus în jocul lui. Nu cred că ar fi fost nevoie nici de bemoli, nici de diezi în plus. Ștefan Iancu evoluează așa cum trebuie. Mai mult. O face la nivelul excelenței. 

Teatrul TOMA CARAGIU din Ploiești

FIUL de Florian Zeller

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Coloana sonoră originală: Cristina Juncu

Lighting design: Ionuț Aldea

Cu: Andi Vasluianu (Pierre), Ștefan Iancu (Nicolas), Ana Crețu (Sophie), Oxana Moravec (Mama) Ion Radu Burlan (Doctorul), Octavian Gheorghe (Asistentul)