luni, septembrie 25, 2023

Realitate, relativitate, siguranță, bani

Nu știu dacă Marocco sau, mă rog, Mikado, film al cărui titlu este inspirat de un binecunoscut joc de societate, chiar deschide o nouă etapă în filmul românesc de după 1989. Așa cum au susținut unii dintre cei ce și-au expus anterior părerea despre cel de-al doilea film al lui Emanuel Pârvu. Fost actor la Bulandra, trecut mai apoi, cu arme și bagaje, în spațiul teatrului independent și, în vremea din urmă, devenit un interesant regizor de film.

Ca să fie astfel, ca Marocco  să însemne cu adevărat semnul unei revoluții ar fi trebuit îndeplinită, cred, condiția minimală ca tot ceea ce spun actorii să fie inteligibil și ca spectatorii să înțeleagă fără probleme fiecare replică. Nu să se exerseze în datul cu presupusul, să încerce, câteodată chiar cu prețul unor eforturi considerabile, să deducă ce anume a spus cutare personaj. Dar că filmul regizat de Emanuel Pârvu, creat pe un scenariu scris de el însuși în colaborare cu Alexandru Popa (un dramaturg indubitabil talentat, cu experiență și cu incontestabile succese atât în teatrul independent, cât și în cel finanțat de stat- piesele lui se joacă la Nottara și la Naționalul din Târgu Mureș) este unul bun, alert, în care povestea curge viu, în care chiar există acțiune, în care fiecare minut din cele 96 chiar contează, adică are de spus ceva e un film în care camera nu zăbovește inutil pe detalii la fel de inutile, imitând tardiv mode trecute din cinematograful occidental sau din cel românesc de după 1989 ori stilul din noul roman francez, nou în anii 50-60 ai secolului trecut și pe care astăzi nu îl mai prea citește nimeni nu am nici un dubiu.

Marocco ­este, după părerea mea, înainte de toate, povestea lui Cristi și a familiei sale. Că ea este spusă din perspectiva Rodicăi, așa cum susțin realizatorii filmului, sau nu, cred că are mai puțină importanță pentru spectatorii mulți, puțini care se duc să îl vadă. Spectatori foarte puțin interesați, la urma urmei, de ceea în naratologie se cheamă punctul de vedere. Firește, povestea este relatată și cu o anume, defel negată subiectivitate, iminentă de altfel, și cu o adesea repetată și întărită relativitate. Peste tot sau mai corect spus asupra tot plutește acel chinuitor ce ar fi fost dacă. Pentru cel aflat în sală importă că nu se plictisește.

Cristi, excelent interpretat de Șerban Pavlu, este un exponent de bază a ceea ce înseamnă cu adevărat în România de azi clasa de mijloc. Are bani,  are o casă spațioasă, decorată dernier cri, are șio mașină SUV de ultimă generație. Televizorul din casa familiei este constant, negreșit fixat pe Digi 24. Și asta fiind un semn al respectabilității, al omului care nu are vreme de cancanuri. Pentru care time is money. Cristi e  ceea ce se cheamă un stâlp al societății și e conștient de asta. Dispune de acea autoritate și siguranță de sine pe care ți-o dau banii. Este conștient de faptul că i se răspunde oricând, fără probleme, la telefon și că un telefon  bine țintit, plus atenția financiară aferentă, pot rezolva multe. Dacă nu cumva chiar totul. Chiar și remușcările aferente acelui deja menționat ce ar fi fost dacă.

Prima soție i-a murit de cancer așa că, fie și numai pentru asta, el și firma lui se numără printre finanțatorii unui spital ai cărui pacienți sunt copiii bolnavi de cancer. Cristi s-a recăsătorit cu Maria (Crina Semciuc), iar noul mariaj al tatălui pare să fi fost acceptat fără mari probleme de fiica lui, Magda (Ana Indricău), altminteri o adolescentă aflată încă  în ipostaza revoltatului de profesie. Magda e prietenă cu Iulian (Tudor Cucu-Dumitrescu), iar cei doi lucrează ca voluntari la spitalul de oncologie pediatrică al cărui medic șef este Elena Abraham. Un medic șef sigur pe sine (Emilia Popescu), însă bun cunoscător a ceea ce se cheamă mersul lucrurilor. A societății însăși care este și ea construită tot pe modelul jocului marocco.

Cristi i-a dăruit fiicei sale un lănțișor de aur pe care aceasta, la rândul său, l-a făcut cadou uneia dintre micile bolnave din spital. Tatăl observă, la un moment dat, absența lănțișorului  cu pricina, vrea să afle unde s-a evaporat acesta, își ia în serios rolul de anchetator și mai apoi pe aceea de om al dreptății. De aici, din acest punct se declanșează tragedia. Mișcarea, bețișorul mișcat cu siguranța pe care ți-o dau banii, va  costa, probabil, viața Rodicăi, o asistentă medicală acuzată pe nedrept de furt, suspendată/concediată ca urmare a exceselor de autoritate ale lui Cristi care ignoră detaliul că aceasta este mama lui Iulian, și în final ( e vorba despre o secvență alertă, foarte bine managerizată artistic atât  de regizor, care chiar știe ceea ce e acela suspans și ce e aceea lovitură de teatru cât și de semnatarul imaginii-Silviu Stavilă) viața lui Cristi. Un întreg ansamblu de remușcări, de temeri, de șantaje mai ascunse, mai pe față (de remarcat secvența din seara priveghiului și a vorbelor șoptite de o colegă a Rodicăi, foarte bine jucată de Bianca Anastasiu sau tot ceea ce face Mihai, prietenul/frate al lui Tudor ca la carte interpretat de Vlad Brumaru) completează totul.

Cum spuneam, Șerban Pavlu face în Marocco un rol de referință. Șerban Pavlu a fost bun și în Nunți, botezuri, înmormântări, și în Teambuliding, chiar dacă filmele în cauză mi-au stârnit rezerve. Cel de-al chiar multe și chiar mai mult decât atât. Dincolo de asta e clar căȘerban Pavlu este un  autentic actor de film. Unul dintre puținii de la noi ce se pot recomanda a fi astfel. De salutat este și evoluția Taniei Filip, absolut de nerecunoscut în Rodica. Ca și revenirea pe ecrane, după 28 de ani de absență, a Emiliei Popescu. Marocco  înseamnă și filmul în care se afirmă Ana Indricău. Aflată la ora debutului, unul notabil, însă actrița mai are de lucrat la tot ceea ce înseamnă voce, rostire, dicție.  O surpriză reală și plăcută este, cum spuneam, Vlad Brumaru. În vreme ce Tudor Cucu-Dumitrescu înseamnă o confirmare. El s-a afirmat în spectacolele regizate de Victor Ioan Frunză ca un  foarte bun actor de teatru. Trebuie văzut neapărat în Equus de la Teatrul bucureștean Stela Popescu. Evoluția lui din Marocco este una de nota 10.

I/O POST, FAMART ASSOCIATION, EAST PRODUCTIONS LIMITED

MAROCCO (MIKADO)

Scenariul: Alexandru Popa și Emanuel Pârvu

Regia: Emanuel Pârvu

Producători: Miruna Berescu și Jordi Niubo

Co-producători: Teodor Mirea și Bogdan George Apetri

Imaginea: Silviu Stavilă

Montaj: Dan Ștefan Pârlog

Costume: Eduard Enache

Cu: Șerban Pavlu, Crina Semciuc, Ana Indricău, Tudor Cucu-Dumitrescu, Emilia Popescu, Tania Filip, Vlad Brumaru, Mihaela Sărbu, Mirela Gorea, Bianca Anastasiu,  Amalia Constantinescu, Sonia Stolea

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro