luni, aprilie 22, 2024

Recenzie: Brendan Simms, Hitler: Doar lumea era de ajuns

            Scrierile despre Hitler și național-socialism au o istorie în sine, studierea istoriografiei raportării la fascism reprezentând subiectul unor cercetări de sine stătătoare[1]. De la lucrarea de pionierat a lui Alan Bullock, Hitler: A Study in Tiranny[2], trecând prin celebra biografie a lui Joachim Fest[3] și până la clasica lucrare a lui Ian Kershaw[4], numărul lucrărilor, studiilor și articolelor dedicate personalității dictatorului Adolf Hitler sau celui de Al Treilea Reich a depășit 100.000. În aceste condiții, cei mai titrați cercetători ai fenomenului recunosc faptul că „niciun istoric nu poate spera să stăpânească nici măcar o parte însemnată a unei literaturi de asemenea magnitudine”[5].

Brendan Simms, Hitler: Doar lumea era de ajuns, Traducere din limba engleză de Andrei Pogăciaș, Editura Polirom, Iași, 2023

     Un adevărat punct de cotitură în studierea nazismului și a personalității lui Hitler a fost reprezentat de viziunea lui Ernst Nolte, care, în a doua parte a anilor `80, a dat naștere celebrei Historikerstreit („disputa istoricilor”). Ceea ce a scandalizat lumea academică a acelei perioade a fost „relevarea de către Nolte a anteriorității <<modelului>> sovietic în raport cu cel nazist: înainte de Auschwitz a fost Gulag”[6]. Viziunea lui Nolte a pornit „de la ipoteza că resortul sentimentelor și ideologiei lui Hitler a fost relația de teamă și ură față de comunism, că el exprima astfel, cu deosebită intensitate, ceea ce simțeau numeroși contemporani, germani și străini, și că toate aceste sentimente și temeri erau în mare parte de înțeles, fiind până la un anumit punct chiar justificate”[7].

     Chiar dacă studiile ulterioare au renunțat la sublinierea anteriorității Gulagului sovietic comparativ cu lagărele de exterminare naziste, compararea celor două totalitarisme, a nazismului și a comunismului și, inclusiv, sublinierea rolului pe care raportarea la „pericolul bolșevismlui” l-a avut în constituirea viziunii lui Hitler asupra lumii a fost din ce în ce mai des întâlnită, subliniindu-se „acuta luptă ideologică dintre cele două regimuri politice de-a lungul anilor `30”[8].

     Ținând cont de imensitatea bibliografiei dedicată subiectului, dar și de trasarea principalelor direcții de cercetare în lucrări consacrate, considerate în unanimitate „clasice”, o întrebare oportună ar fi aceea referitoare la legitimitatea unei noi biografii a lui Hitler. Căror exigențe metodologice trebuie să răspundă o lucrare de istorie pentru a se impune pe „piața ideilor”, pentru ca autorul să capete „capital simbolic” în domeniul pe care îl studiază și pentru ca lucrării să nu îi fie atribuită o eticheta peiorativă de „carte din cărți” (în sensul lipsei inovației istoriografice și a compilării viziunii altor autori)?

       Indiferent de domeniul pe care alege să îl aprofundeze, un istoric este nevoit să lucreze și să interpreteze documentele istorice. Așadar, un standard al inovației istoriografice este reprezentat de introducerea în circuitul științific al unor documente inedite. Maniera în care aceste documente sunt contextualizate istoric și supuse hermeneuticii oferă, de asemenea, plus valoare lucrării respective.

        Întrucât domeniul istoriografic a depășit demult pretenția obiectivității totale, celebra expresie le style est l’homme même se aplică și istoricilor. Astfel, stilul istoricului și modalitatea în care acesta inovează din perspectiva analizei critice a unor evenimente istorice cunoscute își pun amprenta asupra calității unei cărți de istorie. Bineînțeles, inovației hermeneutice îi trebuie coroborată și validitatea interpretării, iar, în cazul interpretărilor cu adevărat inovatice, timpul și analiza critică a istoricilor consacrați asupra noii viziuni lansate în câmpul istoriografic pot confirma sau infirma noua viziune.

        Brendan Simms (n. 1967, Dublin) este profesor de istoria relațiilor internaționale la University of Cambridge. Este autorul mai multor lucrări, dedicate istoriei Imperiului Britanic (Three Victories and a Defeat: The Rise and Fall of the British Empire, 2008) bătăliei de la Waterloo (The Longest Afternoon: The 400 Men Who Decided the Battle of Waterloo, 2015) sau istoriei Europei (Europe: The Strunggle for Supremacy, from 1453 to the Present, 2014[9]).

         Ultima lucrare a lui Brendan Simms, Hitler: Only the World Was Enough. A biography, a fost publicată în anul 2019 (Penguin Books Ltd, London), varianta în limba română, în traducerea lui Andrei Pogăciaș, văzând lumina tiparului în anul 2023 (Editura Polirom).

         Lucrarea este structurată în șase părți (Umilirea, Fragmentarea, Unificarea, Mobilizarea, Confruntarea, Anihilarea) care urmăresc din perspectivă cronologică biografia lui Hitler, de la nașterea sa (20 aprilie 1889) până la sinuciderea pe fundalul ruinelor celui de al Treilea Reich (30 aprilie 1945).

         Aceasta răspunde exigențelor amintite mai sus: introduce în circuitul științific documente inedite, propune o nouă interpretare a Weltanshaung-ului lui Adolf Hitler, vizând, în același timp, o inovare din perspectivă metodologică.

           Astfel, „Arhivele de război (Kriegsarchiv) din Bavaria au furnizat noi materiale privind experiențele lui Hitler din Primul Război Mondial, inclusiv întâlnirea sa capitală cu soldații americani și, pe un plan mai general, lupta regimentului său cu noii adversari. Alte fonduri din München au confirmat amploarea îngrijorării lui Hitler în legătură cu separatismul bavarez. Registrele Foreign Office conțin un material valoros despre revenirea emigranților germani și planul de a-i <<schimba>> cu evreii germani care plecau. Din câte cunoaște autorul, niciunul dintre aceste documente menționate nu a fost folosit de alți biografi ai lui Hitler și e puțin probabil că au știut de ele” (p. 22).

          De asemenea, încă din Introducerea lucrării, autorul dorește să-și sublinieze diferența specifică, comparativ cu celelalte biografii dedicate lui Hitler, standardul contribuției sale vizând regândirea fundamentală atât a biografiei dictatorului nazist, cât și a istoriei celui de al Treilea Reich. Noutatea demersului său vizează trei afirmații „importante și interconectate: Prima, că principala preocupare a lui Hitler în întreaga sa carieră a fost Anglo-America și capitalismul global, mai degrabă decât Uniunea Sovietică și bolșevismul. A doua, că viziunea lui Hitler asupra poporului german – chiar purgat de evrei și alți <<indezirabili>> – era extrem de ambivalentă, reflectând un sentiment de inferioritate în comparație cu <<anglo-saxonii>>. A treia, că ne-am axat […] prea mult pe criminala <<eugenie negativă>> a lui Hitler îndreptată contra evreilor și altor <<indezirabili>> și nu îndeajuns pe cea ce el considera a fi <<eugenia pozitivă>>, menită a <<eleva>> poporul german la nivelul rivalilor săi britanici și americani. Toate acestea înseamnă că am omis măsura în care Hitler a fost angrenat într-o luptă mondială nu doar cu <<evreimea internațională>>, ci și cu <<anglo-saxonii>>” (p. 18).

            Un alt element inovativ al lucrării de față este reprezentat de „<<turnura temporală>> în studiile istorice”, ceea ce îl face pe Brendan Simms „să acorde atenție în mod special timpului, cronologiei și – mai ales – etapelor gândirii lui Hitler. Expansiunea și contracția timpului în mintea lui”, apărând „ca o variabilă crucială” (p. 20).

            Urmând metodologia recomandată de Richard Evans, autorul și-a propus privilegierea analizei, argumentației și interpretării, în dauna limbajului „procurorului și al moralismului predicator”, încercând „să intre în mintea lui Hitler, fără a-l lăsa pe el să intre în mintea autorului” (p. 23).

            Autorul își denumește lucrarea „laxă în context și <<hitlercentrică>>”, acest aspect implicând „exegeză extinsă și citări directe din Hitler […] Nu am încercat a-l contrazice pe Hitler sistematic […] Într-un fel sau altul, <<conținutul adevărat>> al scrierilor și discursurilor lui Hitler este de mai mică importanță pentru această biografie decît semnificația și intenția lor” (p. 23).

            Indiferent de epoca și contextul istoric în care au trăit, oamenii nu s-au născut adepți ai democrației sau ai totalitarismului, apărători ai drepturilor omului sau antisemiți ș.a.m.d. Individul devine într-un fel sau altul, experiențele sale biografice, dar și lecturile jucând un rol important în acest sens. Astfel,  una dintre cele mai des întâlnite problematici din literatura de specialitate este aceea referitoare la antisemitismul lui Hitler. Când a devenit acesta antisemit? Care a fost factorul declanșator al viziunii sale stereotipice conform căreia „evreii conduceau lumea”, viziune care, în cele din urmă, a avut drept consecință una dintre cele mai mare crime din istoria umanității, Holocaustul.

            Conform autorului, și în contradicție cu alte studii clasice despre nazism (viziunea lui Ian Kershaw, de exemplu), Hitler nu a manifestat nicio urmă de antisemitism în „perioada vieneză” a vieții sale (1907-1913). Până la vârsta de 25 de ani, viitorul dictator nu a dat dovadă de „niciun semn evident al vreunei atracții pentru politică”. Odată cu stabilirea la München, la sfârșitul lui mai 1913, poate fi identificat și primul act politic documentat al lui Hitler, întregistrarea sa drept „apatrid”, „ceea ce e o declarație clară de ostilitate față de Austro-Ungaria”.

            Evenimentul care îl va fi metamorfozat definitiv pe Hitler  (și pe alte milioane de oameni) a fost Primul Război Mondial – „Dacă Hitler din 1914 nu lăsase nicio urmă în lume, lumea avea să sale curând urme asupra lui” (p. 31). Războiul s-a dovedit a fi pentru tânărul anomim „o experiență emancipatoare, dar și destabilizatoare. În timpul celor patru ani de serviciu militar, Hitler a fost rănit, supus unor bombardamente devastatoare, decorat, orbit și înfrânt, ca mulți alți germani din jurul lui. A terminat conflagrația așa cum o începuse, ca un personaj mai degrabă singuratic, aflat undeva la marginea istoriei Germaniei și a lumii” (p. 25).

            Conform lui Brendan Simms, „în ciuda aserțiunilor sale din Mein Kampf și din alte locuri”, nici în timpul Primului Război Mondial nu pot fi identificate urme ale antisemitismului lui Hitler. „Până la sfârșitul războiului, Hitler avea <<lumea de inamici>> clar conturată sub privirea sa. Lupta contra evreilor, sub masca lor capitalistă sau comunistă, nu începuse încă” (p.38). Mult mai important ar fi fost contactul soldatului Hitler cu soldații englezi și americani, înverșunarea de care au dat aceștia dovadă în lupte jucând un rol important în viitoarele sale considerații privind presupusa superioritate rasială a lumii anglo-saxone, inclusiv față de germani.

            Prima mențiune referitoare la „chestiunea evreiască” este datată la finalul lunii august 1919 „și a fost făcută foarte clar în contextul capitalismului, mai degrabă decât al bolșevismului sau al Revoluției Germane”, Hitler devenind „un inamic al evreilor îaninte să devină un inamic al bolșevismului rusesc” (p. 41). Astfel, după Primul Război Mondial și după semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Hitler a fost convins că Germania este „înconjurată de dușmani”. Conform interpretării lui Brendan Simms, pentru Hitler, primii dușmani – și cei mai redutabili – au fost britanicii și americanii. Ulterior, acestora li s-au adăugat evreii, „capitalismul” și „iudaismul” devenind, în limbajul viitorului lider nazist, termeni interșanjabili și simbiotici, de unde a rezultat și expresia atât de des întâlnită în discursurile hitleriste: „iudeo-capitalism”. Ulterior, lista dușmanilor Germaniei a fost completată cu bolșevismul, considerat, la rândul său, o unealtă a capitalismului[10]. Astfel, cercul dușmanilor a fost închis, însă aria acestuia a fost tot timpul o variabilă. Se putea oricând mări, în funcție de contextul istoric care influențează perspectiva liderului nazist. Oricine contesta viziunea sa asupra lumii era catalogat „vândut intereselor evreimii mondiale”, „iudeo-capitalismului” sau „iudeo-bolșevismului”. Conceptele erau lipsite de o semnificație reală, importantă fiind integrarea celor cărora li se atribuiau aceste denominații în rândul dușmanilor lui Hitler și, inclusiv, ai poporului german. Pe rând, în categoriile amintite au fost integrați „dușmanii interni”: socialiștii, comuniștii, dar și conservatorii sau catolicii. Ulterior, Churchill, Stalin sau Roosevelt au fost, pe rând, conform viziunii hitleriste, vânduți intereselor „evreimii mondiale”. Dar și episcopul de Münster, Clemens von Galen, cel care, atunci când „a denunțat din amvon asasinatele” naziste, Hitler „a tunat și fulgerat contra <<creștinătății evreiești>>” (p. 383).

            O idee pe care autorul o subliniază este aceea referitoare la faptul că antisemitismul lui Hitler trebuie înțeles în contextul „intensei preocupări pentru Marea Britanie și Statele Unite”. Această viziune reprezintă, de fapt, o cvadradură a cercului pentru ideologia nazistă: „Dacă evreii erau prin natura lor niște paraziți și niște distrugători, de ce nu slăbiseră Anglo-America? Invers, dacă Anglo-America era atât de puternică precum spunea, de ce nu scăpase de evrei? Orice ar fi, credința lui Hitler în simbioza anglo-americano-evreiască era sinceră” (p. 101). De altfel, „radicalizarea cumulativă”[11] specifică regimului nazist se va reflecta și asupra politicii sale antisemite. Primele boicoturi împotriva populației evreiești demarate chiar în anul preluării puterii de către naziști, legile de la Nürnberg, Kristallnacht, discursul „profetic” al lui Hitler din 30 ianuarie 1939[12], asasinatele din teritoriul estic ocupat, conferința de la Wannsee, deportarea și uciderea în masă a evreilor, în ceea ce va fi devenit cea mai mare crimă în masă din istoria umanității, sunt dovezi ale faptului că, pe termen lung, criminalitatea intrinsecă Weltanschauung-ului lui Adolf Hitler s-a materializat în genocid, atunci când contextul i-a permis ducerea la un alt nivel al „războiului” împotriva evreilor. Legat de acest aspect, Bredan Simms consideră „războiul, sau cel puțin intrarea SUA în el, a condamnat evreii din Europa” (p.480).

            În același timp, în paginile lucrării lui Brendan Simms, identificăm un Hitler indecis, a cărui raportare la cronologia metamorfozelor politice se modifică, în funcție de context. De la „revoluționarul radical” din 1923 la liderul aflat în expectativă, cel care considera că nu va apuca să vadă schimbările ale cărui baze el doar le-a făurit, din nou la revoluționarul radical și, în ultimele zile ale vieții sale, la cel care prin testamentul politic, lasă „moștenire” sarcina îndeplinirii viziunii sale asupra lumii viitoarelor generații.

            Maestru al demagogiei, Hitler își modifică discursul în funcție de auditoriu. În calea spre putere, având nevoie de sprijinul industriașilor, nu critică capitalismul intern și nici nu face referiri directe, ci doar aluzii, la evrei. Cu toate acestea, critică capitalismul internațional, ceea ce pentru cei familiarizați cu gândirea sa, presupunea, intrinsec, valențe antisemite, întrucât, așa cum am putut observa, pentru Hitler, capitalismul internațional și evreii se aflau într-o relație simbiotică. De altfel, odată cu preluarea puterii, în formularea lui Brendan Simms, putem identifica o „tensiune între ceasul rasial și cel diplomatic”, care, odată cu trecerea timpului, „a devenit din ce în ce mai vizibilă” (p. 177). Cu alte cuvinte, între masca pe care și-o creiona fostul candidat la Academia de Arte Frumoase din Viena în fața lumii diplomației, pozând într-un pacifist convins și viziunea sa reală, conform căreia, un viitor război era inevitabil, ceea ce presupunea și rezolvarea problemelor cu „dușmanii” săi, în principal soluționarea „chestiunii evreiești”.

            Cititorul va fi cu siguranță surprins de paradoxurile personalității dictatorului german. Acesta se considera o culme a tuturor curentelor din istoria Germaniei” (p. 263), dar era, în același timp, un tiran bântuit de frica de moarte. Convins că nu mai avea mult de trăit, își schimbă raportarea la politică, la timpul în care puteau fi realizate obiectivele naziste. În astfel de momente, considera că schimbarea radicală, revoluționară nu trebuie să aibă loc peste o generație sau mai multe, ci în timpul vieții sale pentru că „timpul nu mai avea răbdare”.

            Un Hitler care nu a premeditat cucerirea întregii Europe, ci care s-a lăsat, nu de puține ori, în voia hazardului și care se remarca printr-o atitudine dubitativă referitoare la capacitatea poporului german de a se ridica la standardele rasiale impuse de Führer. Încă din noiembrie 1941, Hitler ia în calcul înfrângerea și nimicirea poporului german: „dacă poporul german nu va mai fi vreodată puternic și destul de dispus la sacrificiu ca să-și verse sângele pentru prorpia existență, atunci va trebui să fie nimicit de o putere superioară și să dispară” (p. 388). Astfel, se confirmă ceea ce un alt cercetător consideră a fi „tendința inerentă spre autodistrugere” a totalitarismului nazist[13]. Odată cu trecerea timpului și cu convingerea că șansele Germaniei a câștiga războiul erau imposibile, discursul lui Hitler se radicalizează. La sfârșitul lui iunie 1944, dictatorul afirma că „poporul german risca extincția dacă nu va câștiga războiul, ceea ce garantează <<selecția naturală a celor puternici>> și <<eliminarea celor slabi>>” (p. 448).

Un personaj istoric aflat în imposibilitatea de a respecta drepturile omului, de a accepta că pot exista persoane revoltate de politica sa antisemită fără a fi influențate de evrei.

            Un dictator care era convins că a descoperit „legile istoriei”, dar pe care Istoria l-a contrazis. Conflagrația mondială a dovedit faptul că „Hitler nu avea, în realitate, niciun surplus demografic de redistribuit. În loc de <<un popor fără spațiu>>, acum avea un <<spațiu fără popor>>” (p. 320).

            În unele părți ale lucrării, poate părea că autorul forțează interpretarea pentru a-și demonstra unele dintre ideile de bază ale lucrării. Acesta este cazul obsesiei lui Hitler la adresa Marii Britanii și a prioritizării „pericolului anglo-saxon”, indiferent de situație. Astfel, conform interpretării Brendan Simms, „scopul imediat al Operațiunii Barbarossa era de a lovi Marea Britanie și de a descuraja Statele Unite, psihologic, diplomatic, militar și economic” (p. 360).

            Toate acestea pentru ca, în următorul paragraf, autorul să ofere explicația „clasică” referitoare la resorturile care au stat la baza invadării Uniunii Sovietice de către Germania nazistă: „Hitler considera Operațiunea Barbarossa soluția la penuria cronică de alimente și materii prime ale Reichului. Acapararea Ucrainei și a Caucazului ar fi împiedicat ca Germania să mai fie strangulată de blocada britanică sau ținută ostatică de Stalin. Planul lui era să transporte recolta de grâu în Reich și să aducă petrol din Caucaz în tancuri petroliere traversând Marea Neagră și în amonte pe Dunăre. […] În sfârșit, Operațiunea Barbarossa îi va permite lui Hitler să-și atingă obiectivul pe termen mediu și lung, acela de a asigura Lebensraum poporului german – un spațiu de care avea, în opinia lui, o nevoie disperată” (p. 360. Problematica Lebensraum-ului și rezolvarea acesteia prin extinderea teritorială în Est, pe baza cuceririi teritoriilor URSS-ului a fost enunțată de Hitler încă din anii `20, cititorii Mein Kampf fiind familiarizați cu aceasta.

            De asemenea, în ciuda avertizării autorului din introducerea lucrării prind caracterul „hitlercentric” al actualei biografii, în unele momente, cititorul, mai ales cel nefamiliarizat cu literatura de specialitate, ar fi avut de câștigat printr-o contextualizare mai vastă a discursurilor dictatorului nazist și printr-o raționalizare a acestora. Sfatul autorului din introducerea lucrării, conform căruia „doar dacă au un motiv de a crede altceva, cititorii […] ar putea fi sfătuiți să privească tot ce a spus drept o minciună, inclusiv conjuncțiile și prepozițiile” (p. 23) ajută foarte puțin din perspectiva cercetării istorice și a înțelegerii contextului care a făcut posibilă ascensiunea și criminalitatea regimului nazist. Mai important decât faptul că cititorii din zilele noastre pot considera toate spusele lui Hitler drept minciuni este faptul că foarte mulți contemporani ai dictatorului le-au considerat adevărate, aspect ce a făcut posibilă existența regimului național-socialist și transformarea anonimului Hitler într-unul din cei mai mari dictatori ai tuturor timpurilor.

            Conform lui Brendan Simms, Hitler a avut „cinci convingeri fundamentale în cariera lui. Îm primul rând, a fost preocupat de <<puterea evreilor>>. Pe aceasta a exagerat-o la maxim, în măsura în care locul central al antisemitismului în viziunea lui mondială putea fi descris doar ca paranoia. În al doilea rând, a scos în mare parte din calcule Uniunea Sovietică, a cărei forță a subestimat-o mult. A fost e eroare de apreciere care s-a întors împotriva lui. În al treilea rând, a fost convins de puterea copleșitoare a Anglo-Americii. În această privință […], a avut dreptate. În al patrulea rând și legat de punctul anterior, Hitler a estimat că germanii pe care îi conducea efectiv – în opiziție cu cei pe care plănuia să-i zămislească – erau prea slabi și prea divizați pentru a câștiga lupta cu <<anglo-saxonii>>, <<rasa stăpânitoare>> mondială. […] În al cincilea și ultimul rând, Hitler a prezis că Reichul urma să fie o <<putere mondială>> sau <<nimic>> – iar viitorul i-a dat dreptate, chiar dacă a fost o profeție care s-a împlinit singură” (p. 481-482).

Convingerile lui Hitler au fost, de fapt, acelea care au dus la colapsul celui de al Treilea Reich, a „Imperiul de 1000 de ani” care a durat, de fapt, 12 ani. Îndeajuns timp încât ura și crimele împotriva „celuilalt” (al căruit ideal-tip era reprezentat, în viziunea nazistă, de evrei), a celui cu o viziune asupra lumii diferită de a naziștilor  să cunoască cote fără precedent istoric. Paradoxal, crimele împotriva celorlalți s-au reverberat, ca într-un efect al bumerangului, împotriva poporului german. Eșecul politicii naziste este subliniat, în finalul lucrării, de către Brendan Simms: „În ciuda tuturor viziunilor arhitecturale grandioase ale Führerului, aspectele orașelor germane după 1945 s-a datorat mult mai mult lui Arthur Harris de la RAF Bomber Command, decât lui Adolf Hitler”. (p. 481).

Indiferent dacă interpretările autorului vor rezista probei timpului și dacă Brendan Simms va ocupa sau nu un loc printre clasicii studierii național-socialismului, în descendența cărora se poziționează, apariția lucrării sale este binevenită, mai ales într-un context în care iliberalismul câștigă teren chiar și în spații geografice și culturale care păreau definitiv lecuite de „ispita” totalitarismelor. Mai mult decât atât, amprenta pe care și-o lasă asupra studierii biografiei lui Hitler dovedește faptul că studiul istoriei nu poate fi niciodată considerat un subiect închis, inovația hermeneutică și introducerea în circuitul științific a unor noi documente fiind posibile chiar și în cazul unui subiect precum biografia lui Adolf Hitler.


NOTE

[1] Demnă de remarcat în acest sens este lucrarea Mihai Chioveanu, Fețele fascismului: Politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX, Editura Universității din București, București, 2005.

[2] Alan Bullock, Hitler: A Study in Tiranny, Completely Revised Edition, Harper & Row, Publishers New York and Evanston, 1964 [1952].

[3] Joachim C. Fest, Hitler, Translated from the German by Richard and Clara Winston, Harcout, Inc., 1974.

[4] Ian Kershaw, Hitler, Penguin Books, London, 2009 [1998, 2000]. Pentru varianta în limba română, vezi: Ian Kershaw, Hitler, Traducere din limba engleză de Dan Criste, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2012.

[5] Richard J. Evans, Al treilea Reich, Traducere din limba engleză Alin Matei, Editura Rao, București, 2010, p. 10.

[6] Florin Constantiniu, Cuvânt înainte, în Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, traducere: Irina Cristea, Ediutra RUNA- Grupul editorial Corint, București, 2005, p.5.

[7] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945, p. 24.

[8] Ian Kershaw, Moshe Lewin (ed.), Stalinism and Nazism: Dictatorships in Comparison, Cambridge University Press, 2003 [1997], p. 5.

[9] Tradusă și în limba română (trad. Lucia Popovici) cu titlul Europa: lupta pentru supremație, de la 1453 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2015.

[10] Demn de remarcat e faptul că cele două totalitarisme, nazismul și comunismul, se considerau, reciproc, unelte ale capitalismului. Printre alții, Julius Deutsch, intelectual marxist, considera că fascismul se afla „în serviciul <<reacțiunii capitaliste obsedate de profit>>”. O definiție oficială a fascismului din perspectivă comunistă, a fost oferită de Gheorghi Dimitrov, în cadrul celui de al VII-lea Congres al Internaționalei Comuniste. Acesta era considerat „dictatura fățiș teroristă a elementelor celor mai reacționare, șovine și imperialiste ale capitalismului financiar”, James Gregor, Fețele lui Ianus Marxism și fascism în secolul XX, în românește de Liviu Bleoca, Editura Univers, București, 2002, pp. 40, 46.

[11] Pentru semnificația acestui concept, vezi Hans Mommsen, Cumulative radicalisation and progressive self-destruction as structural determinants of the Nazi dictatorship, in Ian Kershaw, Moshe Lewin (ed.), op.cit., pp.. 75-87.

[12] Întrucât, pe parcursul războiul, Hitler va face numeroase referiri la discursul său rostit cu ocazia celei de a șasea aniversări a preluării puterii, discurs pe care îl considera o „profeție”, redăm principala idee expusă: „<<Poporul german trebuie să știe cine sunt cei care încearcă să provoace un război cu orice preț. […] Dacă ființa evreiască internațională din Europa și din afara ei va reuși să arunce popoarele într-un alt război, atunci rezultatul nu va fi bolșevizarea planetei și, astfel, victoria evreimii, ci stârpirea rasei iudaice din Europa>>”.

[13] Hans Mommsen, op.cit., p. 75.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. Inca putin si-l scoateti mai alb decat ingerul pacii; hai sa fim seriosi; este indiferent motivul pentru care Hitler a ajuns extremist. Si cand. Important este ca „lupta lui” a atins cote extreme. Si multi se intreaba daca a fost normal psihic. Este important pentru un medic sa-si dea seama de evolutia bolii, dar pentru un istoric sau sociolog este clar ca indiferent de motive, si cai, Hitler a ajuns un virf al extremismului.
    Si printul Gautama(Buda) a fost socat de realitate, dar dupa indelungi meditatii si retrageri, a gasit cu totu alte rezolvari.
    Nu este important daca sovieticii au fost primii (care era posibilitatea informarii in epoca? cati stiau ce faceu sovietele?). Ambele extremisme sunt daunatoare si inacceptabile!
    Si mai grav este ca azi, desi exista posibilitatea informarii, multi inca privesc admirativ la Hitler si Stalin. Si le gasesc tot felul de scuze. Poti explica extremsismul, dar nu justifica.
    Dar, curios, nici un lider politic din lume, nu condamna pactul Hitler-Stalin (Ribbentrop-Molotov). Si nu face nimic in practica, pentru inlaturarea efectelor lui. (Pentru tarile baltice mai maraie ceva, dar pentru sud, nimic!)

    • Cînd îl descrii pe cineva ca demagog și nu ca pe super-răul din filmele cu James Bond sau cu Superman, nu îl faci mai alb decît îngerul păcii. Important nu este cît a fost Hitler nebun, cît cabotin și cît politician veros. Ceea merită discutat pentru a învăța ceva este de ce a fost susținut de către ceilalți și ce efect au avut acțiunile sale asupra altora.

      Bazinul electoral al lui Hitler era undeva la maximum o treime din electorat. Insuficient teoretic pentru menținerea unui regim autoritar. De ce a cules toate voturile posibile în 1933, de ce i s-au tolerat violențele și intimidările din campanie și, mai ales, de ce a avut inițial sprijinul unei părți importante din electoratul în principiu străin de totalitarism și de violența de stat și cum a reușit apoi să se facă acceptat de marea masă a cetățenilor germani este ceea ce merită analizat. iar din punct de vedere biografic, natura opiniilor și a mesajelor (și diferențele dintre ele) sînt relevante.

      În al doilea rînd, dacă o majoritate a proletariatului și a marginalilor debusolați și frustrați de finalul Marelui Război împărtășeau național-socialismul organicist pe care și l-a însușit Hitler (de fapt un ghiveci de idei primite, un fascism doar parțial digerat, plus elemente de antisemitism și xenofobie germană, cu spirit centralizator autoritar-militar prusac), o parte încă mai radicală și mai activă se alăturase Partidului Comunist, dirijat explicit de la Moscova. Miliții comuniste acționau violent în stradă și în întreprinderi, iar propaganda comunistă acționa agresiv și eficace în sensul destabilizării societății tradiționale, a întreprinderilor burgheze și pentru revoluția comunistă. Puținul pe care îl știau despre regimul sovietic și despre bolșevism germanii în general și publicul de bază al lui Hitler în particular era suficient ca să îi alarmeze pe de o parte și să încerce să identifice resorturile succesului adversarilor lor politici, în același timp interni și externi.

      În fine, succesul lui Hitler s-a bazat pe faptul că a știut să spună auditorilor săi ceea ce voiau să audă, înr-un mod mai convingător decît ar fi putut să articuleze ei înșiși. Acest lucru este important în opiniile vagi și instabile ale lui Hitler și în discursurile sale. Orice problemă complexă (așa cum era supraviețuirea fizică a națiunii germane în acel moment) are o soluție, simplă, clară și elegantă, care este greșită. Hitler s-a prezentat în fața poporului german cu o astfel de soluție. Acest lucru a făcut în mare parte posibile extremismul și totalitarismul nazist.

      Prin comparație, Stalin este copilul ansamblului mișcării socialiste extremiste ruse, pe care a reușit să o unifice grefînd-o pe trunchiul birocrației imperiale ruse uniformizatoare. Ascensiunea lui Stalin nu poate fi înțeleasă fără Lenin, Troțki, fără Soviete, pe cînd Hitler a jucat în Germania rolul tuturor acestor actori.

      • Nu am citit cartea dar se pare ca din recenzia domnului Avram,autorul neglijeaza (sau subestimeaza)importanta lui Stalin mai ales,din cite tin minte, momentul decisiv al alegerilor din dec.1932 cind national-socialistii singuri erau pe primul loc dar nu avea majoritatea absoluta necesara pt. a forma noul guvern si a da tarii un nou cancelar.Social-democratii si comunistii impreuna avea majoritatea absoluta DAR tenebrosul (si mai ales genialul, un geniu absolut al raului) Stalin (pt. victoria Revolutiei Mondiale Bolsevice Hitler era absolut necesar ca sa dea foc Europei astfel incit URSS si Stalin personal sa joace rolul de inger al pacii care cica intervine pt. a „salva” Europa la timp din ghearele lui Hitler-absolut genial planul in complexitatea lui) a dat ordin lui Thalmann sa NU se alieze cu social-democratii ci cu national-socialistii,chiar daca stia prea bine ca Hitler mai tirziu nu-i va ierta pe comunisti (si Thalmann insusi si-a dat seama ca o sa fie sacrificat,dar s-a supus ordinului).Si astfel nazistii au invins, iar restul e..istorie.

      • @Lamuritorul
        F.bun comentariu !! In acelasi sens am postat si eu unul inainte sa-l fi citit pe al dvs.
        Am cartea si am frunzarit-o putin. Merita citita. Multe detalii semnificative despre politica si atmosfera pre ianuarie ’33.
        Din pacate, dar cumva de asteptat, nu sufla o vorba despre ordinul dat de Stalin comunistilor KPD de a nu colabora cu social-democratii SPD chiar si in fata situatiei f.periculoase a castigarii puterii de catre nazisti.
        As putea spune ca situatia era inca si mai rea. KPD a initiat in ’32 o motiune de cenzura, impotriva guvr.Papen, la care s-au raliat nazistii…… Guvr.a cazut si instabilitatea politica a crescut. Al treilea rand de alegeri in ’32, etc.
        Interesant ptr.istorie ca la alegerile din noiembrie ’32 NSDAP a pierdut 2-3 milioane de voturi si 34 locuri in Reichstag. S-a observat repede dezamagire&oboseala din partea electoratului simpatizant NSDAP. Trendul era clar ptr.profesionisti.
        Partidul era, practic, in faliment si doar nervii de fier ai lui AH au tinut lucrurile la un loc…..
        Concluzia e ca o colaborare onesta, chiar si conjuncturala, a KPD&SPD ar fi dus la esecul major al NSDAP. Dar Stalin urmarea altceva, cum bine cunoastem.
        Ca o curiozitate f.interesanta dar bulversanta, regasita in cartea lui Simms, citez un pasaj unde apar niste coincidente teribile cu sit.&pozitionarile actuale: „in the second half of 1932, Hitler never ceased to think about the crucial international context to events in Germany. He sought to break up the circling coalition by developing an alternative global vision for Germany and Anglo-America. In an interview with the New York American conducted by Karl von Wiegand he called on ‘the big powers of the Western World to combine under a “world economic dictatorship” to stave off the growing power of Russia, China, India and the east’. Hitler wanted the western powers – of which he named America, England, Germany, France, and Italy – to agree to deny their competitors the ‘machinery’ and ‘technical experts’ they needed to develop their economies. ‘Once these countries with their low wages and low standard of living become industrialized,’ he warned, ‘then the Western industrial nations will be economically destroyed.’ ”
        A bon entendeur salut !

  2. Boahh, o zi de luni tare grea. Dupa atitea incendii, accidente vin aceste articole, ba cu Hermeneutica endogenă, ba cu Hitler.

    Si totusi o fraza remarcabila „Indiferent de epoca și contextul istoric în care au trăit, oamenii nu s-au născut adepți ai democrației sau ai totalitarismului, apărători ai drepturilor omului sau antisemiți ș.a.m.d. Individul devine într-un fel sau altul, experiențele sale biografice, dar și lecturile jucând un rol important în acest sens.”

    Daca ne uitam la copii, din cei mici, inca needucati, vedem ca intr-adevar democratia nu e preferinta lor, dar nici totalitarismul, ci mai degraba egoismul. Nici antisemitism nu am vazut la copii mici si nici rasism.

    Revenind la Hitler al nostru, mie mi se pare ca nu a stiut de la inceput ce vrea, dar a mers pas cu pas, pe masura ce vedea ca o anumita ideologica avea succes o promova. Antisemitismul era o reteta veche de sute de ani, unde mai pui ca ii dadea ocazia sa puna mina si pe multi bani.

    Mai interesant ar fi de studiat cum de a reusit Hitler sa fascineze atitea milioane si nu numai nemti.

    • Mai interesant ar fi de studiat cum de a reusit Donald Trump sa fascineze atatea milioane si nu numai americani.
      Si aici nu vorbesc despre oportunistii care stiau exact cine este si ce poate Donald si au ales sa-l slujeasca ca sa obtina niste avantaje. Si aici nu vorbesc despre ”dezmostenitii” Americii, ce-i care au gasit in Donald o figura paterna care sa-i razbune pentru esecul din viata lor si care au crezut naivi ca solutiile simple si clare ale lui Donald pot rezolva problemele complicate in care ne gasim.

      Pentru mine fascinant este ca, in secolul 21, Donald a reusit sa cucereasca atatia oameni inteligenti si realizati profesional. Cum sa crezi sincer ca acest individ carismatic, dar ciudat, narcisist, lipsit de rusine si empatie poate rezolva problemele Americii?
      De fiecare data cand cineva indrazneste sa-l critice, acesti domni inteligenti si bine educati, si care cunosc, se pare, si ceva istorie, iti insira liste intregi cu lucrurile bune pe care le-a facut Donald. Mie mi-e greu sa inteleg cum poti sa vorbeste despre lucrurile bune facute de Trump si sa nu pomenesti ceva si despre ”canistra cu benzina” pe care o cara tot timpul cu el?

      In alta ordine de idei, imi place mult si recenzia domnului Avram si mi se pare interesanta si cartea lui Brendan Simms. Adolf Hitler a fost un individ ciudat, singuratic si care a cunoscut suferinta. Apare intr-o poza din WW1 tinand in brate un caine si stand un pic stingher, separat de camarazii lui. Nu a reusit niciodata sa-si faca prieteni.
      Printr-o nesansa a istoriei, acest individ plictisitor a fost propulsat spre varful puterii si acolo lucrurile au luat-o razna. Nu a fost vorba aici doar despre discursul lui carismatic, isteric, amplificat de medicamente si amfetamine. Germania a trecut printr-o serie de crize succesive dupa WW1, prin hiperinflatie si, cand credeau ca totul s-a terminat, a venit marea criza fianciara din 1929. Germanii doreau razbunare pentru despagubirile enorme pe care au fost pusi sa le plateasca dupa WW1 si, in acelasi timp, tanjeau dupa ordine in tara.

      Aceasta lectie a istoriei se repeta mereu si mereu, crizele aduc la putere indivizi carismatici si extremisti, dar lipsiti total de empatie si gata sa provoace incendii.

      • Nu mi-a placut niciodata de „personajul” Trump, dar mi s-a parut un politician f bun, mai ales in zilele de azi cind ajung la conducere atitia… Intre Ursula si Trump l-as alege neaparat pe Trump. De altfel cine a ales-o pe Ursula?

        Trump poate fi considerat raul cel mai mic.

  3. Studiile postbelice despre Fascism reflectau razboaiele ideologice si culturale din Razboiul rece. De-o parte marxistii cu tovarasii lor de drum, de cealalta conservatorii si liberalii ´razboinici reci´. Aceasta colaborare intre liberali si conservatori, foarte adesea si unii si altii fosti comunisti, se poate vedea in dialogul dintre E. Nolte si ´revizionistul´ F. Furet. Conservatorii cautau sa se delimiteze de fascism, prin exorcizari sumare si la fel de ridicole ca cele marxiste : Hayek, Voegelin, Kuehnelt-Leddihn , care au lansat mitul ´Fascismului stangist´, desi cu totii iesisera din mediile intelectuale austriece foarte apropiate de austrofascism ( Voegelin scrisese o carte despre autoritarismul austriac, doua eseuri despre rase- o versiune mai spiritualista si non-biologica de rasism, pe care spera sa le publice in Germania). Existau ostilitati intre diferite specii de fascism, la inceput chiar Mussolini era un inamic declarat al lui Hitler, la fel cum a fost si Maurras, pe baze confesionale si nationaliste. Erau curente rivale de Fascism chiar si in Germania ( sinistrul ´National-bolsevism´ al fratilor Strasser si Niekisch, cu care au simpatizat intelectualii rev.- conservatoare, Spengler, Junger si insusi Heidegger, dar si tanarul Goebbels).
    Nolte a scris, la indemnul fiului lui Heidegger, o apologie a acestuia, despre care cineva comenta ironic : ´cu o asemenea aparare nici nu ar mai fi avut nevoie de dusmani´. Era un heideggerian mai ciudat, pe jumatate hegelian, in traditia Istorismului german. S-a propagat insa teoria Fascismului/Nazismului ´iluminist´, cauzat de excesele ´totalitare´ ale ratiunii iluministe si astfel ingemanat cu Comunismul in genul foarte cetos si distopic al ´totalitarismului´. Inamicul era totusi Comunismul sovietic iar liberalii ´realisti´ nu ezitau sa recruteze sau sa imprumute de la fostii inamici fascisti, cum era C. Schmitt ( aparat si de R. Aron ). Astfel, Fascismul ar fi fost ba un efect in oglinda al Comunismului, ba o forma heterodoxa si hibrida de ´colectivism´ sau ´socialism´, ambele in genealogia Iluminismului radical si ´rousseauismului´, a Rev. franceze si Iacobinismului, din care a iesit, pe alta cale, Liberalismul european de tendinte subtil ´totalitariste´, socialiste, ´interventioniste´, pe cale de consecinta – inrudirea Liberalismului ´neo-marxist´, cum se spune azi, cu Fascismul si Comunismul, asa cum sustin conservatorii fundamentalisti si neo-conservatorii americani.
    Aceste teorii sunt acum foarte obisnuite si la postmodernisti, desi cu alte intorsaturi. Dar cam la fel a interpretat I. Berlin – fascinat de contra-iluministi, nu in ultimul rand pt. ca teoriile relativiste si organice ale acestora conveneau Sionismului sau – cam la fel si J. Talmon, dar si H. Arendt, care vedea cauzele totalitarismului – ca si maestrul ei – in ´platonism´, tehnologie si in ´uitarea politicului´, M. Jay remarcand foarte just ca Arendt se inspira din ´criticii culturali´ neo-conservatori de la Weimar. In Italia R. de Felice scotea best-sellerul mamut despre Mussolini, aproape eroizat, incercand sa disocieze Fascismul italian, mult mai benign ( ´paranteza´ lui Croce ) de Nazism, a carui ´esenta´ unica ar fi fost antisemitismul. Fascismul italian sau regimul lui Franco aveau multi admiratori in epoca McCarthyismului, precum fostul trotskyst J. Burnham ( de asemeni mult laudat de Aron … ), cel care voia sa fie bombardati nuclear, preventiv, comunistii.
    Z. Sternhell a provocat un adevarat scandal in Franta anilor 80-90 cu teza sa despre ´Fascismul francez´, ceva destul de asemanator cu ceea ce s-a intamplat si la noi cu descoperirea fascismului ´uitat´ al intelectualilor interbelici. De fapt el nu sustinuse ca Fascismul – termen renumit prin echivocitate si plasticitate, fiecare largindu-i sau ingustandu-i sfera dupa interese – ar fi fost de origini franceze, ci ca formele de fascism francez erau autohtone si ´autentice´, anterioare Comunismului si Primului razboi – pregatite de ´contra-iluminism´ ( si, desigur, nu in Iluminism !, ceea ce e o falsificare brutala si sfidatoare) nu exogene si superficiale, cum sustinuse, pudic, conservatorul R. Remond. Fascismele, forme de populisme ´palingenetice´ ( intre care si sinistrul ´Fascism clerical´, nu numai Legiunea , ci si sutanele negre , Ustasa sau Falangismul spaniol si probabil si K.K.K. ), aparusera simultan in mai multe locuri, erau formatiuni ´rizomice´, ca ciupercile, dupa R. Griffin, facandu-si aparitia si in lumea extra-europeana, in Japonia, China, India, Brazilia etc. Chiar si in Israel, el a scris o lucrare despre miturile etniciste sioniste, a si fost si ranit intr-un atentat terorist din partea unui extremist de dreapta israelian. Tanarul L. Strauss fusese membrul unei formatiuni cvasifasciste de sionism-politic, ´muscular´, Blau-Weiss , copiata dupa Bundurile pan-germanice. Dealtfel Strauss era explicit intr-o scrisoare adresata lui K. Lowith, referindu-se la o cale fascista anti-nazista, celebra lui sintagma, reductio ad hitlerum ar trebui luata mult mai literal, intr-adevar, extrema-dreapta, numita uneori, prin extensie, ´fascism generic´ ( ´ceva mai larg decat Fascismul´, spune Griffin, genul proxim), nu poate si nu trebuie redusa la cazul particular al Nazismului. Ceea ce evenimentele contemporane o confirma din plin.

  4. În ceea ce privește comparațiile dintre fascism, cu varianta lui extremă național-socialismul, și comunism, eu sunt destul de înclinat să-i dau dreptate lui Jonah Goldberg cu al său Fascism Liberal (carte tradusă și în română), care afirmă că între fascism și comunism există doar o foarte mică diferență: fascismul se vroia național pe când comunismul are ca misiune internaționalizarea. Este cunoscut faptul că Mussolini a fost un socialist convins la început și că Lenin a regretat enorm că n-a reușit să-l mențină în zona socialistă/comunistă. Fascismul, cu originea lui italiană, plecând de la teoreticianul Gentile și apoi la Mussolini, a migrat spre național-socialismul german, o culme greu de imaginat pentru precursorii lui. Iarăși este binecunoscut că Hitler și Stalin s-au simpatizat reciproc (păstrând proporțiile, asemănător cu simpatiile dintre Trump și Putin) și că, deși fusese avertizat cu luni bune înainte că Germania nazistă va invada Uniunea Sovietică, Stalin nu a crezut nici măcar în noapte invaziei. Pentru Stalin a fost o mare dezamăgire că nu a putut împărții Europa cu Hitler, așa cum i se promisese (împărțirea a făcut-o mai târziu cu Roosevelt și Churchill, din păcate). Așa că am mari rezerve asupra cărții recenzate, pornind de la opoziția dintre nazism și comunism: cele două ideologii sunt aproape identice.

    • Hitler și Stalin aproape se înțeleseseră și URSS urma să se alăture Axei Roma-Tokio-Berlin(+Moscova). Dar Stalin s-a lăcomit și a cerut și Iranul, moment în care lui Hitler i-a sărit țăndărika de la zvastika și i-a cerut lui Ribbentrop să înceteze negocierile…

  5. Cartea lui Brendan Simms despre Hitler este o mitologizare politica radicala. Ea nu este deloc surprinzatoare din partea unui produs specific al University of Cambridge, cat si al genealogiei reale a lui Hitler. Originea lui Hitler devenise jenanta pentru marii bancheri si corporatisti din Statele Unite si din Marea Britanie. Acestia erau si sunt pusi direct in cauza drept complici la antisemitismul comandat si de conjunctura al lui Hitler. Pentru a indeparta si ascunde aceasta realitate, ideea, desi falsa, de a-l reevalua pe Hitler ca anti-anglo-american pare mai convenabila politic decat realitatea ca a fost antisemit si anticomunist. Cu atat mai mult cu cat relatia iudaism-comunism se probeaza istoric prin originea iudaista a lui Marx si a agentilor revolutiei bolsevice si raspandirii comunismului.

    Pentru reabilitarea discreta a lui Hitler prin crearea de „noi continuturi” – o teorie din SUA care instiga le rescrierea deformata a istoriei, v. „perlele” progresismului toxic din campania electorala a lui Joe Biden, care neaga istoria si cultura Americii -, Brendan Simms este foarte potrivit, ca profil ideologic slefuit doctrinar in etpale educational-formative. Pentru influentele sale, pe care fatalmente le toarna si in scriituri, semnificativa este pozitia lui Brendan Simms de președinte al Societății Henry Jackson, care promoveaza activ democrația liberala și intervenționismul liberal.

    Evident, democratia si interventionismul sunt antagaoniste, dar aceste idei adamsmithoniene au facut Imperiul Britanic Mare. Desi, azi, aceste idei sunt depasite, Simms sustine, desuet, reinvierea lor si reincorporarea in politicile externe occidentale. Nu in ultimul rand, Brendan Simms susține că zona euro ar trebui să creeze Statele Unite ale Europei (SUE) și că aceasta ar trebui să continue tradițiile Sfântului Imperiu Roman, numind un împărat ales. El propovaduieste, in afara noilor vremuri si a mersului inainte al umanitatii, nu numai un salt dezastruos intr-un trecut ireversibil mort, dar si moartea natiunilor europene, care inevitabil ar urma nasterii unui monstru totalitar, SUE.

  6. Fara sustinirea nemtilor, Hitler, un austriac, nu putea ajunge unde a ajuns.
    „Mintea” din spatele sau diabolicul Goebbels a fost poate conducatorul din umbra, propaganda extrem de bine pusa la punct de acesta la facut pe Adolf , mare.
    Hitler fascineaza in continuare, nu este dat uitarii, avem destui adepti intr-o forma sau alta care mai cred in ideile propagade de ideologia nazista.
    Astazi unii vorbesc deschis de eco-fascism incercand sa gaseasca legaturi intre fascismul lui Adolf si cel de astazi pe seama idologiei ecologiste, crede fiecare ce doreste.
    Suntem o lume libera, asumarea lui Adolf este necesara, dupa aproape 100 de ani democratiile consolidate trebuie sa-l „suporte” si sa evite / combata toate excesele care pot aluneca in forme ale acelasi ideologii.

  7. Un Hitler care nu a premeditat cucerirea întregii Europe, ci care s-a lăsat, nu de puține ori, în voia hazardului și care se remarca printr-o atitudine dubitativă referitoare la capacitatea poporului german de a se ridica la standardele rasiale impuse de Führer.
    Imi pare rau dar in Mein Kampf chiar de la inceput Hitler ( pag5) declara Ca dorete unificarea tuturor teritorilor locuite de germani si daca acest teritoriu nu ii va asigura resursele de a exista isi rezerva dreptul de asi ataca vecini. Acest lucru scris in anul 1924. Franta si Marea Britania au stiut ce isi doreste Hitler dar au lasat sa curga istoria si am ajuns la al doilea razboi mondial. O fi Hitler un nebun dar a fost lasat sa faca ce vrea. 50 milioane de victime asta a fost nota de plata pentru ca un nebun a fost lasat in pace inca din 1924.

  8. Apropo ” anteriorității <> sovietic în raport cu cel nazist”
    Nu vreti sa studiati mai intai Holocaustul lui Antonescu & co si cu intelectualitatea care l-a sprijinit?
    Care este anterior celui industrializat de nazisti.

    • Domnule Durak
      Din pacate, istoricii seriosi nu s-au lasat sedusi de ideea unei „anterioritati a Holocaustului romanesc” in raport cu originalul nazist, necum s-o studieze. Parerea mea, cazul Antonescu nu vinde. E de altfel si foarte greu sa sustii asa ceva din moment ce evreimea europeana din teritoriile supuse crucii incarligate era manata spre lagarele de exterminare, in timp ce Romania aparea ca un soi de rai, celor ce obtineau un pasaport romanesc. Iar din Constanta doritorii puteau pleca legal in Palestina.

      • Nu aveau pasaport ci „titlu de calatorie”.
        Inclusiv in anii ’50.
        Adica erau siliti sa fie apatrizi.
        Una dintre matusi mi-a aratat documentul.
        Alta a stat in lagar vreo doi ani in Cipru. Nu lagar nazist.

  9. Multe comentarii, care dovedesc o buna cunoastere a literaturii de specialitate; dar ce pareri aveti domniile voastre?
    Nu uitati ca si comunismul, si fascismul au aparut ca reactie la capitalismul „iudeo-masonic”; si aveau o platforma comuna; comunismul a fost initial internatioanlist (teza marxista), dar Stalin a trecut la comunismul nationalist, subordonindu-si miscarea internationala pentru scopuri imperialiste; exemplul Stalin a fost urmat de toti dictatorii comunistii nationalisti(Mao, Ceausescu).
    Deci, ce ne puteti spune despre Hitler din acest punct de vedere?
    (Interesanta intrebarea lui Durak.)
    Putin se declara -iar- impotriva capitalismului international… si a noii sale miscari, globalizarea.
    Un articol cu „va urma”? De mai bine de 100 de ani ne invirtim in acelasi cerc? Nimeni nu invata nimic, din greselile trecutului?

    • Exact.
      Comunism si (national) socialism.
      Nu este nimic rau sa fii patriot.
      Dar sa omori, exilezi si marginalizezi oponentii politici si sa ii persecuti este inacceptabil intr-o democratie.
      Si Ovidiu fusese exilat.
      Cand intr-o sedinta un boss l-a mentionat pe Ovidiu, am comentat imediat.
      Boss-ul a trecut repede la alt subiect.

    • Despre originea antisemitismului lui Hitler
      Acesta a fost martor la evenimentele din Munchen care au dus la instaurarea Republicii Sovietice bavareze, inspirata de cea ungureasca. Excesele guvernului rosu si faptul ca absolut toti ministrii (parca vreo 8) erau de origine evreiasca, cred eu ca i-a intarit antisemitismul incipient aparut dupa „tradarea” din noiembrie 1918.

  10. Pentru o mai buna informare a cititorilor si a autorului, poate ar trebui mentionat ca Hitlerul lui Ian Kershaw, lucrare fundamentala, canonica, a aparut in formula originala, in doua volume, in acest an la Litera. Traducere Diana Popescu-Marin. Varianta foarte bine tradusa a lui Dan Criste se refera la varianta prescurtata, bind-up.

  11. Aspecte esențiale, in opinia mea, ptr.intelegerea „chestiunii AH&ww2”.
    1. A-l psihanaliza continuu pe AH înseamnă să desconsiderăm opinia exprimată, prin vot, de electorat și să minimizăm efectele păcii de la Versailles și mai ales ale crizei începute in ’29.
    2. AH nu ajungea la putere fără sprijinul indirect dar esențial al lui Stalin care a interzis comuniștilor să se alieze, post-electoral, cu social-democratii ptr.a bara NDSAP. Info.este sigură și cunoscută, dar tratată fugitiv sau deloc de către istorici.
    Stalin citise Mein Kampf și cunoștea evaluările NKVD cu privire la peisajul politic și consecințele lipsei unei alianțe a stângii germane în parlament. De aceea e f.probabil ca exact asta să fi fost scopul lui.
    3. Din septembrie ’39 pană la 22 iunie ’41 URSS/Stalin a învinovățit UK&FR, direct, public si fără echivoc ptr.declansarea războiului european ce urma să devină ww2. Toate, dar absolut toate, comunicatele și declarațiile menționează explicit răspunderea occidentului ptr.razboi.
    Evident că era „hoțul care strigă: Hoții !” Anexele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov o dovedesc cu asupra de măsură.
    3. Anterioritatea, evocata in art., a Gulagului, a represiunii sălbatice din URSS, este evidentă. Și mai trebuie adăugat că represiunea și crimele s-au prelungit, pe toate continentele, decenii întregi după decesul nazismului.
    4. Alan Bullock, Hitler: A Study in Tiranny e f.greu de citit. Câteodată reaua credință acoperă toate meritele cărții. Personajul AH e negru ca talpa iadului și fără îngroșări și interpretări tendențioase.

    • JB
      de acord, e la mintea cocosului dar tot nu s-a mers si pe aceasta pista.
      Germania si Rusia erau marile perdante ale pacii versailleze, asa ca era cumva natural sa se alieze, si chiar au facut-o. Stalin ca legatar al ideii leniniste de creare a unei uniuni mondiale de state comuniste, actiona taman in acest sens. Dar Rusia bolsevica nu putea de una singura sa arunce in aer stavilele ridicate la Versailles, asa ca pentru Stalin Hitler a fost omul ideal. I-a citit c.v-ul, cartoiul ala gros (Lupta Mea), nu s-a nelinistit de ideile cuprinse in el precum necesitatea obtinerii spatiul vital din est sau teoria supra-omului german. In cei 20 de ani de pace, Stalin s-a pregatit foarte serios pentru razboi. Pentru un razboi de eliberare a Europei de capitalisti, nu pentru un razboi de aparare.
      Victor Suvorov a scris suficient de mult pe aceste teme, dar ghinion, el nu este considerat istoric de catre breasla.

    • @hex
      Ce pot să spun ?!? Suvorov rule !! 👍😉 Istorici și geopoliticieni, mai puțin political correct, vorbesc cu mare respect despre el.
      Noi ro.&Europa de est suntem niște privilegiați ptr.ca s-au editat toate cărțile lui. Realmente.
      Dar estul Europei (RUS included) este o excepție, deși e posibil să mă înșel deoarece nu cunosc situația edițiilor in germana&it. In eng, fr…..f.putin. Păstrez ptr.mine explicațiile/motivele ignorării lui Suvorov…..
      In opinia mea, cărțile lui sunt cele mai importante care au fost scrise in ultimii 40 de ani pe aceste teme. Nu atât prin info cât prin sintetizarea acesteia, argumentare/interpretare, punere in context și lipsa prejudecăților.
      Există o adevărată literatură de combatere a lui Suvorov. Am răsfoit niște lucrări ale unor fr. Reaua credință e la max.

      Chestiunea ordinului stalinist către comuniștii germani este un fel de cutia Pandorei sau a can of worms. Subiect de mare, mare, sensibilitate. Istoricii sunt și ei oameni, au și ei griji privind cariera, prestigiul, etc.
      Recomand: Ernest Nolte – Războiul civil european 1918-1945.

  12. Brutusii vremurilor noastre…Hitlerii vremurilor noastre…Figuri nefaste de politicieni… Toate aceste fenomene catastrofice amintesc declarațiile făcute de Hitler generalilor săi, in aprilie 1939: ” Totul se bazează pe mine, totul depinde de existenta mea…Nu cred că va mai exista vreodată un bărbat de stat care să aibă mai multă autoritate decât mine. Aceasta face că existența mea sa fie un factor politic de cea mai mare valoare”. Aceeași necuprinsă și acerbă megalomanie o întâlnim în declarațiile sadicului și în același monstruos de cinic, Herr Putin. Parcă ar spune: Destinul Rusiei depinde de mine și numai de mine. Sunt de neînlocuit. Niciun ministru, niciun călău nu e capabil să-mi țină locul. Sunt conștient de cruzimea și de infailibilitatea hotărârilor mele. Nu voi termina războiul meu decât prin distrugerea totală a Ucrainei. Voi lovi în stânga și în dreapta…Prin urmare, Putin este un derivat al fascismului rus. Or, prin insasi natura lor, rușii sunt fasciști din fașă. Cred că ar trebui să lămurim un lucru esențial. Practic Hitler a fost creat de Stalin. Fiorosul Stalin i-a creat pe naziști prin înarmarea și instruirea Wermachtului si prin dezbinarea intenționată a electoratului german în momentul alegerilor din 1932. Caci Stalin se referea la Hitler ca la „spărgătorul de gheață al revoluției”. Acesta a fost planul. Hitler trebuia sa distrugă „ordinea veche” in Europa și apoi Stalin avea să intre în scenă și să „elibereze” lumea de naziști. Mania persecuției, combinata cu mania grandorii și suspiciunea patologică, este specifică dictatorilor din lume. Faptul este posibil in Fascistă Rusie, pentru că structura acesteia, in devenirea ei istorica, a rămas
    aceeași: sălbatică, despotică, izolată, colonizatoare, Fascistă. Apropo de Herr Putin. Discipolul nazi-comunismului vrea sa schimbe ordinea mondială, însă a pornit pe acest drum cu o economie în declin, cu o societate persecutată, cu o armata sovietică și cu o sete patologică de exterminare a tuturor. Pe scurt, „operațiunea specială” e o tactică teroristă hitleristă stalinistă. Revendicarea „spațiului vital” ( Libersraum ) este comuna fascismului, nazismului și putinismului. Sub vechea lozinca „Drang Bach Osten”, pentru a justifica acțiunile militare fasciste putiniste. De unde reiese că fenomenul „putinism” desemnează în același timp fascismul, nazismul, comunismul și KGBismul.

  13. Nu trebuie urmarit pattern-ul istoric din ultimul secol si jumatate?
    1870, WWI, WW II si aurolac-ismul recent la gazele rusesti.
    Intr-o forma militara sau economica, impotriva galicilor sau impreuna cu ei ajung cum, necum sa distruga Europa.
    Doua tari-huiduma impreuna cu cea de a treia tara-huiduma – Rusia

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Avram
Andrei Avram
Profesor de Istorie, doctor în Istorie, autor al lucrării „Emil Cioran - de la radicalismul politic la refuzul Istoriei”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro