joi, decembrie 2, 2021

Recorder, biserica și pandemia: o viziune întortocheată asupra libertății și autonomiei religioase

N-aș fi scris despre recentul reportaj Recorder – care nu-mi pare să aibă nevoie de comentarii și a avut, oricum, destule – dacă Cătălin Raiu, colegul meu de la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și expert internațional în chestiunea libertății religioase, nu ar fi publicat pe hotnews.ro o analiză a investigației. Și, în plus, dacă aceasta nu ar fi venit în siajul unei serii mai lungi de analize ale comportamentului statului român vizavi de biserici în vremea pandemiei. Cum din ambele se desprinde o perspectivă asupra relației dintre stat și biserică care, în viziunea mea, ratează coordonatele potrivite ale acestei interacțiuni, o glosă în marginea investigației Recorder mi se pare potrivită.

Firul roșu comun al analizelor invocate este că problemele de azi ale relației dintre autoritățile și cultele din România, inclusiv derapajele BOR ca actor al vieții publice legat ombilical de stat, reprezintă în primul rând consecința eșecului celui din urmă. Mai precis, eșecul de a se raporta cum trebuie la culte și la biserica majoritară în mod special, de a face politici publice în domeniu, de a obține încrederea și susținerea cultelor, de a le acorda autonomia cuvenită, de a respecta libertatea religioasă ș.a.m.d. În chestiunea concretă ridicată de Recorder – lucruri cunoscute în linii mari, nu în detaliile lor sordide –, eșecul statului, așa cum îl vede Cătălin Raiu, ține de impredictibilitatea finanțării cultelor. Astfel, reportajul ar avea „parțial” dreptate, anume, ilustrând „cât de slab este statul în a ordona riguros din perspectivă legală” soluțiile de finanțare a cultelor. Unde greșește, în schimb, investigația? Omite să menționeze ce n-a făcut tot statul – cine altcineva?! – după legea din 2006 care reglementează statutul organizațiilor și grupurilor religioase.

Dincolo de cazul din investigație, problemele relației dintre stat și culte ar ține, mai general, de „anchilozarea” celui dintâi. Dizabilitatea statului se distinge, de pildă – și aici ajungem la analizele anterioare semnate de CR privind autonomia cultelor în pandemie –, din „valul de restricții aplicate abrupt și comunicate stângaci” și din „insuccesul statului de a obține sprijinul cultelor religioase în campania de sănătate publică”. Urmând aceeași logică, problema comportamentului bisericii majoritare în pandemie – mesajele de la înalți ierarhi care acoperă un spectru de poziții în privința vaccinării, deși cu precădere cele reținute sau sceptice, organizarea și justificarea de evenimente de masă problematice epidemiologic etc. – ar avea drept sursă (citez acum dintr-un articol anterior) faptul că „statul nu a livrat empatie cu credincioșii în timpul pandemiei, ci valuri de restricții formulate birocratic și pe un ton bățos, supra-reglementarea pelerinajelor, monitorizarea agresivă și disproporționată a lăcașurilor de cult” etc.

În acest tablou, voința bisericii pare să lipsească cu desăvârșire. („Este obligația statului, nu a Bisericii, de a face ordine în relația stat-culte”, notează CR.) Ca și cum această imensă organizație, în ciuda prezenței ei active în viața societății și a interacțiunii sale constante cu actorii politici de tot felul, ar fi lipsită de orice capacitate de agent. În esență, BOR s-ar comporta pur reactiv: dacă statul are politici de finanțare proaste, Biserica n-are încotro și ia puținul ce i se dă, cum i se dă; dacă statul nu reușește să educe populația în privința pandemiei, Biserica nu poate să se pronunțe despre temă decât într-un cor eteroclit, pentru a fi apoi, tot ea, agresată de presă din pricina unor voci marginale (sau doar neoficiale?!). Nu-mi pot reține o analogie riscantă: ca și când Biserica Catolică, ai cărei slujitori de rând și potentați au fost găsiți în multe colțuri ale globului vinovați de infracțiuni sexuale și/sau de mușamalizarea lor, ar da vina pe politicile publice deficitare în materia abuzului sexual.

Sigur că, de fapt, bisericile au o datorie morală, care poate fi judecată separat de cât de jalnic se comportă statul (deși o judecată adecvată ia în considerare și comportamentul acestuia). Avem, ca cetățeni, dreptul de a evalua activitatea bisericilor în societate, iar ce dezvăluie Recorder nu arată bine. Dar nu ignorarea obligațiilor morale ale bisericilor mă preocupă la analiza lui Cătălin Raiu. Ci trecerea cu vederea a faptului că modul în care s-a comportat statul român vizavi de culte și de restul grupurilor religioase în ultimii 30 de ani reprezintă o consecință directă a acțiunilor BOR. Politicile publice în domeniu, bune sau proaste sau mediocre, îi pot fi imputate bisericii majoritare în măsură cel puțin egală.    

De trei decenii încoace, Biserica Ortodoxă nu a acționat ca un actor modest, silit să joace după cum îi dictează autoritățile. Cu o infrastructură care, chiar și în vremea comunismului care a prigonit-o și a controlat-o, se întindea până aproape în fiecare sătuc ortodox al țării – capacitate depășită, pe-atunci, doar de forțele de ordine ale regimului represiv –, BOR nu s-a sfiit să se folosească după 1990 de instrumentele sale de influență politică. Nu a asistat pasiv la politicile publice în materie de libertate religioasă, ci și-a promovat activ agenda maximalistă de dominație a vieții religioase și, în domeniile relevante, de maximizare a puterii politice. Faptul că, de un deceniu și jumătate, viața religioasă din România curge, din fericire, pe un alt făgaș se datorează prea puțin liderilor bisericii dominante, deși poziții moderate precum cea a actualului Patriarh, activate în momente cheie, nu trebuie ignorate. Succesul reformei vieții religioase, așa parțial cum a rămas, aparține mai ales unor culte minoritare mânate de spirit misionar și câtorva activiști laici capabili să mobilizeze, în preajma aderării, reacții și presiuni internaționale – împotriva presiunilor BOR. Actualele relații discutabile dintre stat și culte, implicit politicile în domeniu, reprezintă în bună măsură rezultatul activismului Bisericii, nicidecum povara pusă pe umerii acesteia, sau ghiuleaua care i-a fost atârnată de picior, de un stat – e adevărat – deseori incompetent și „anchilozat”.

Finanțarea cultelor oferă un bun exemplu. Pe de-o parte, constă într-un sistem, precar și cu hibe serioase de implementare, de susținere salarială a personalului cultelor. Logica acestei scheme de finanțare nu pare ușor de justificat, dar să zicem că reprezintă continuarea unei practici vechi căreia, de altminteri, BOR nu i s-a opus. Dincolo de ea, sursele și mecanismele de finanțare rămân multiple, incluzând scutirile fiscale și de la plata unor drepturi de proprietate intelectuală, înstrăinarea de facto a proprietăților statutului (de la terenuri la clădiri date în utilizare gratuită pe termene de ordinul unui secol), sau foarte profitabila administrare a cimitirelor publice, temă care a ridicat constant probleme de libertate de credință pentru alte grupări religioase. Chiar și așa, a înțelege finanțarea cultelor – care reprezintă, de fapt, finanțarea BOR – doar în dimensiunea sa strict financiară reprezintă o perspectivă limitată. Fondurile pentru reparații și restaurare distribuite prin Secretariatul de Stat pentru Culte, la care preoții de rând au acces doar cu acordul ierarhilor, le asigură acestora din urmă controlul asupra celor dintâi, cimentând structura internă piramidală, autoritaristă, a BOR. Preoți de succes în parohia lor, dar cu porniri autonome nu teologice, ci financiare, devin ușor de controlat și de penalizat.

La fel, alocările administrațiilor locale, al căror cuantum nu poate fi decât imaginat (exercițiul de calcul din investigația Recorder este instructiv, dar limitat) nu doar că subțiază visteriile locale. Dincolo de costurile propriu-zise suportate de public, practica consolidează o rețea de interese comune între decidenți, oameni de afaceri și vârful BOR, rețea care nu se limitează la finanțarea lucrărilor de construcție și care, prin natura sa ocultă, șubrezește practica democratică. Departe de a constitui doar un exemplu de politică publică defectuoasă datorită „impredictibilității” sale, sistemul de finanțare a cultelor are biserica dominantă drept parte cointeresată și principală coautoare. Reportajul Recorder „nu va genera schimbări profunde”, observă CR, acuzând imobilitatea statului. Dar ce împiedică biserica majoritară să genereze astfel de schimbări respectând acele principii sugerate de Raiu care i se aplică (transparență, competiție)?

Comportamentul autorităților față de biserici în vremea pandemiei pune în lumină și o altă față a interacțiunii dintre stat și BOR: impunitatea de care se bucură cea din urmă atunci când încalcă restricțiile legale, sau ușurința cu care obține derogări. Există un spațiu de controversă legitimă în privința limitărilor impuse de autorități în faze diverse ale pandemiei. Dar rămâne indiscutabil că acestea n-au vizat bisericile în mod particular, ci au afectat toți cetățenii în viața lor privată și comunitară, în forme diverse de asociere – afaceri, educație, loisir. În măsura în care anumite acte religioase au fost interzise temporar (bisericile nu au fost închise, cum s-a spus), aceasta s-a întâmplat pentru că aglomerările de o anumită dimensiune – inclusiv, dar nu în mod special, cele religioase – ridică probleme epidemiologice evidente. Se prea poate ca autoritățile să se fi achitat prost de misiunea lor de a explica și justifica public aceste restricții temporare, ori să fi oferit sugestii inadecvate despre cum trebuie organizate anumite practici. CR critică, de exemplu, sugestia de a utiliza lingurițe de unică folosință la împărtășire sau amendarea unor enoriași care participau la slujbă în număr excesiv în timpul carantinei. Într-adevăr, statul s-a comportat inabil, cum ne-am obișnuit: ar fi fost mai bine dacă nu ar fi făcut sugestii în privința obiectelor și ritualurilor de cult, interzicând pur și simplu practicile problematice în context, sau dacă ar fi dat amenzile în afara porților bisericii, nu în interiorul lor. Dar Cătălin Raiu critică statul pentru a eluda tocmai responsabilitatea actului folosirii în biserici de lingurițe cu utilizare multiplă, ori organizarea de slujbe în carantină sau de pelerinaje. Trece cu vederea și modul în care oamenii bisericii – nu și unii enoriași – scapă neatinși legal și neadmonestați măcar verbal de autorități atunci când încalcă legea. Din nou, analiza sa sugerează că problema reală ar fi lipsa de rafinament în materie de libertate religioasă a unui stat care nu știe că nu se fac recomandări sanitare privind practicile liturgice, și nu comportamentul bisericii majoritare de stat în stat în stare de urgență.

Ultima observație mă aduce la chestiunea cea mai preocupantă pentru mine: evoluția unei anume concepții despre libertatea religioasă, dinspre o poziție care combină autonomia grupurilor religioase și separația (relativă) față de stat, către o perspectivă care îmbină autonomia și conectarea la stat. Aminteam mai sus legea din 2006 privind libertatea religioasă și succesul real, deși limitat, al reformei vieții religioase din România începând cu perioada respectivă, la convergența câtorva evenimente cruciale (aderarea, înscăunarea noului Patriarh, reforma organizațională a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării). Am amintit și efortul important de atunci al unor grupuri religioase minoritare și al unor activiști seculari de a regândi relațiile dintre stat și religie. Pentru aceștia, doctrina americană a libertății religioase – pe scurt, celebra combinație dintre autonomie și separație – a constituit o sursă importantă de inspirație, mai importantă decât perspectivă franceză a laicității, altminteri mai apropiată cultural ori din perspectiva înrudirii generale (nu și în privința religiei) de sisteme juridice. Desigur, libertatea religioasă à l’américaine a reprezentat doar un reper conceptual, adaptat substanțial la realitățile locului – recunoașterea oficială pentru anumite grupuri (cultele), finanțarea lor publică ș.a.m.d. Dar, pentru o vreme, mai ales printre organizațiile religioase din România active în reforma legislației și a practicilor în domeniu, a persistat concepția unei tensiuni reale între autonomie și racordarea la stat: un plus de autonomie implică renunțarea la unele dintre beneficiile conectării; ca alternativă, a prefera racordarea la beneficii publice înseamnă a accepta un minus de autonomie.

De un deceniu și mai bine ecuația – nu neapărat simplu de pus în practică, dar utilă ca ideal regulator – a autonomiei în trade-off cu separația se află în criză. Și nu doar în România, ci chiar în țara de origine. Începând cu administrația Bush-fiul (sau, mai corect, accelerând în vremea sa), bisericile americane au început să ceară și să primească mai multă conectare – la surse de finanțare publică (prin contractare), la asocierea simbolurilor religioase cu spații sau organizații publice. Și au solicitat și primit, totodată, mai multă autonomie prin exceptarea de la regulile generale care guvernează viața cetății. Reguli privind, de pildă, non-discriminarea în angajare pe criterii precum dizabilitatea, ori chiar exceptarea de la solicitarea exceptării din motive de conștiință. Noua ecuație, în care autonomia si separarea de / conectarea la stat au fost decuplate, a ajuns și în Europa. Un caz celebru de la CEDO, care privește chiar România (Păstorul cel Bun), a fost montat argumentativ tocmai de brațul juridic al organizațiilor americane care au susținut în primele decenii postrevoluționare reforma vieții religioase (încă active astăzi în privința politicilor sexuale și „familiale”). În Păstorul cel Bun, CEDO a susținut că autonomia bisericilor acoperă și limitarea dreptului de asociere al angajaților prin formarea de sindicate (limitare inaccesibilă, conform legii, altor categorii de organizații) – chiar și atunci când personalul bisericilor respective este plătit de stat printr-o schemă care, de facto, îi transformă în salariați public. E în regulă, pe scurt, ca statul să plătească angajații bisericilor ca pe proprii angajați, dar nu și să țină bisericile să respecte reguli pe care le impune oricăror alte organizații din societate, inclusiv acelora fără profit și/sau care nu primesc bani publici.

Acestei viziuni asupra libertății religioase, care decuplează autonomia de separare / conectare, îi dă glas Cătălin Raiu, expertul României la OSCE în tema libertății de religie, prin câteva dintre scrierile sale recente. Statul e bun să dea bisericilor – foloase, dar nu reguli. Are datoria să le ofere cooperare – dar nu să o ceară înapoi. Invers, biserica (a se citi: BOR) este îndrituită la colaborare din partea statului când o dorește; având dreptul de a refuza (orice) colaborare când nu îi priește. Nu are cum da sfaturi despre vaccinare, „subiect aflat la periferia vocației [sale] teologice” în privința căruia „nu poate decât să încurajeze oamenii să se consulte cu medicul”, însă poate sfătui și îndemna credincioșii în mai orice altă dimensiune a vieților lor private sau publice, pesemne fiindcă un temei teologic va fi oricând accesibil – la urma urmelor, doar bisericile pot judeca când au temeiuri și când nu, sau care sunt acestea.

Conform acestei perspective despre libertatea religioasă, biserica sălășluiește și în societate, și în afara ei. Când se află în societate, statul ar trebui să o urmeze, printre altele financiar; când iese în afara ei, ar trebui să o lase, cum se spune, în plata Domnului.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. De-a lungul timpului, s-a vădit că nici Elena Ceaușescu, nici foarte apropiatul domniei-sale colaborator cultural-științific Aurelian Bondrea nu au fost persoane foarte religioase. De la o vreme, însă, religia este înjurată cu foc în spațiul acestei platforme.

    Sunt multe lucruri de criticat în legătură cu unele instituții religioase, dar investigația Recorder cuprinde erori care au cauzat un șir de scuze, despre care se vede că toți cei care fac referire la ea uită să le menționeze.

    După cum am mai spus, repet pentru că este un risc social important, fundamentalismul antireligios este TOT ATÂT de periculos precum fundamentalismul religios.

    În fine, ca să lăsăm puțin la o parte manipularea care distrage atenția publicului de la tragedia sanitară pe care România o trăiește, de ce nu este criticat cel care conduce campania de vaccinare pentru nereușita sa uriașă?!

    De ce nu i se impută eșecul domnului Valeriu Gheorghiță neatingerea obiectivului pe care domnia-sa și l-a asumat?

    De ce nu i se cere demisia? De ce nu este demis?

    • Dupa mine, cine ar trebui tras la raspundere este onorabilul SRI. Si iata de ce cred eu asa ceva:

      Proportia de prosti in orice popor este constanta (si mult mai mare decat oricine se poate astepta).
      Asa ca nu sunt nici romanii mai prosti ca altii (sigur, nici mai destepti). Exista si o teorie sociologica a prostiei (Bonhoeffer, 1944, Carlo Cipolla, 1970 intre altii) care spune in esenta ca proportia de prosti este mult mai mare decat isi poate oricine imagina, ca prostia nu depinde de nivelul de educatie si ca prostii se caracterizeaza prin capacitatea lor de a face rau altora fara ca ei sa castige ceva).

      In conditiile in care propaganda anti-vaccin si conspirationismul face valuri pe social media cu rezultate incredibile in ROmania, asta nu inseamna decat ca avem actori statali sau parastatali care cheltuiesc fonduri pentru asa ceva.

      Cine altcineva poate coordona o campanie atat de bine pusa la punct impotriva vaccinarii? Elevul de liceu Ghita de pe un laptop din dormitor? Contabilul Vasilica vajnic spectator al Discovery si „discoperitor” al atacului martienilor furnici?

      Si cine sa o contracareze? Academia Romana? Serviciul de Ambulanta?

  2. Intr-adevar, biserica nu are cum sa dea sfaturi sau sa emita opinii referitor la vaccinare sau la oricare alte subiecte de ordin pur medical ce tin de abordarea pandemiei Covid. Biserica ar trebui sa se situeze complet in afara statului, complet in afara politicii, ar trebui sa se tina departe de orice fel de publicitate prin mijloace media. Asta daca isi intelege rolul pe care si l-a asumat singura de-a lungul timpurilor( rol pe care-l clameaza doar atunci cand acest fapt este favorabil ei si pe care-l ignora si-l incalca extrem de des, functie de interese pur umane ale reprezentantilor sai).

    Din nefericire pentru bisericile crestine din oricare tara de pe planeta Terra( si in detrimentul milionelor de credinciosi crestini), lucrurile stau cu totul si cu totul altfel. De-a lungul timpului bisericile crestine au incercat sa domine, sa acapareze statul, sa fie statul insusi, daca se poate, sa fie un jucator extrem de activ pe plan politic, lucru care releva imoralitatea profunda a bisericilor crestine si care ar trebui sa dea de gandit sutelor de milioane de credinciosi crestini.

    Precizez ca personal nu cred in Dumnezeu in acceptul niciuneia dintre religiile monoteiste existente pe aceasta planeta, precizez ca nu accept scrierile biblice ca fiind credibile, considerand ca marea majoritate a scriiturilor continute in biblie sunt de veridicitate ZERO, anacronice, invitand la o gandire rudimentara, antistiintifica si rupta de realitate.

    Incriminez crestinismul si islamismul ca fiind curente ce nu pot fi numite spirituale, ci curente extremiste care au adus de-a lungul timpului moarte si obscurantism la nivele extrem de ridicate. Nu accept pareri de genul celor care apara crestinismul ca fiind generator de moralitate, atata timp cat in societatile noncrestine, regulile morale au fost si sunt aceleasi ca si cele de oriunde in lume!

    Religia crestina induce in eroare mase populationale needucate imense, promitandu-li-se acestor oameni lucruri imposibile, inducandu-li-se ideea ca exista o forta situata pe undeva, nu se stie bine pe unde, care aduce bunastare, sanatate, iarta netrebnicii, infractorii si criminalii, etc Daca asta nu inseamna imoralitate la nivel inalt, atunci ce inseamna?

    Nu am facut nicio referire particulara la BOR, aceasta organizatie antinationala provocandu-mi greata, mai ales din cauza faptului ca peste 90% dintre reprezentantii acestei clici au un IQ cu mult sub nivelul unei pasari de curte(gaina, curca, etc)

    Rog autorul acestui articol sa nu-mi cenzureze comentariul, in virtutea dreptului la libera exprimare, in virtutea dreptului eventualilor cititori de a observa lucrurile cu mult altfel decat in mod obisnuit(traditional)!

    • Dar realitatea este ca exista un numar mare de credinciosi crestini in Romania. Asta este situatia.
      Tendinta in lume este de estompare a fenomenului religios, in Romania nu sunt sigur cum e.

      Istoria ne arata o alta fata a religiei monoteiste fata de cea a propagandei religioase a cultelor. Si nu o fata prea placuta.

      Dar, cum spunea cineva, pentru cine are nevoie de El, Dumenzeu exista!

      Ceea ce ma indispune este ca BOR are o pozitie supra-statala, in virtutea practicilor, nu neaparat a legilor. Cum ar putea un credincios crestin politician la putere sa actioneze impotriva BOR? Valabil si pentru orice institutie a statului, acestea fiind formate din oameni si nu din roboti. Oamenii sunt credinciosi…

  3. Susținerea financiară a cultelor ( oricare) se poate face exact ca în alte țări.
    – Se stabilește un procent din sumele vărsate ca taxe și impozite prin declarația anuală de câștig a fiecărui contribuent.
    – cu respectivul procent in declarația de câștig/ venit anuală , contribuabilul are la alegere :
    A- lasă la latitudinea statului cărui cult sa verse suma respectiva.
    B- scrie clar cărui cult oferă suma procent.
    C- refuza sa acorde acest procent cultelor.

    Astfel se știe la începutul fiecărui an citi bani trebuie virați fiecărui cult de strângătorul de taxe care e statul. ( Poate livra cultelor banii in rate sau in un unic versament )

    Primăriile NU pot dona bani cultelor sub nici o forma. ( se evita alocarea preferențiala, clientelară a unor bani care ar fi mai folositori in alte domenii. Gen grădinițe, spitale, scoli, ajutor persoane sărace. )

    Tot la alții , exact aceiași modalitate se folosește pentru finanțarea de la buget a oricărei ONG oficial recunoscuta.

    Evident că această formă legală de finanțare, nu împiedică donarea benevolă , suplimentara de bani, bunuri , patrimoniu către cultul preferat de fiecare contribuent .
    Deci variante exista.
    Problema e daca BOR accepta așa ceva .
    ( nasol să trebuiască să justifici enoriașilor pe ce ai cheltuit banii)
    Vrea clasa politică o astfel de abordare ? ( care taie sau subțiază mult firul contractelor cu dedicatie)

    PS.
    Biserica Ortodoxa Română NU E unicul cult oficial recunoscut de statul laic românesc.

  4. Nu cedeti ca oferiti prea multe alibiuri givernelor din timpul Covideniei ?

    Sarcina de a „administra” epidemia revine guvernului ca d’aia e guvern! Si tit a givernbului ii revine si „propaganda” pentru vaccinare!

    Cat despre recomandari privind lingirite …. Tomitanu a folosit o unica lingurita .. dar peste o saptamana nu s-au inregistrat un numar suspect de mae de cazuri noi … cestie ce face de ras pe titi ingrijoratii societatii „civile” cica scoliti si cumasterate. De ce scriu acestea ?
    Pen, ca orice absolvent de liceu ar fi trebuit sa retina ca argintul (lingurita, potirul) are un efect biocid . Ca sucul de struhuri (must prpoaspat stors, vin sau otet) are proprietati dezinfectante …

    Orice absolvent de liceu .. de dinainte de „reforma” lu’ Marga – care Marga numa popa ortdox nu este el!!

    Ei bine si multi anti”vaxeri” sunt din astia cu studii superioare despre … ?!!! sa zicem „studii europene” care habar nu au de nimic! Compelt inoicenti nu stiu nici macar timpii ciclului Otto!

    • Argintul are un efect redus asupra virusurilor (daca are).
      Si nu e activ nici impotriva tuturor bacteriilor.

      Doar ca bietul COVID se ia preponderent pe care aeriana, mai rar orala :-).

      In plus, nu avem de unde sti cine si ce a luat pe „calea linguritei” din motivul simplu ca nu exista investigatii in acest sens, ar fi si destul de dificil.

      Insa, cu sau fara COVID, ideea unor persoane care ling o lingurita una dupa alta, din indiferent ce motiv, este de natura sa intoarca stomacul pe dos.

    • Intr-o comunitate oarecare drepturile vin la pachet cu oarece obligații. Despre asta e vorba in articol. Dacă o entitate vrea finanțare de la stat exista o moraliceasca obligație de a recompensa respectiva susținere, dacă nu activ, măcar prin evitarea negării campaniei guvernamentale.

      Biocid nu are nicio relevanță in cazul unui abiotic, așa cum e virusul.

  5. „Sigur că, de fapt, bisericile au o datorie morală, care poate fi judecată separat de cât de jalnic se comportă statul (deși o judecată adecvată ia în considerare și comportamentul acestuia). Avem, ca cetățeni, dreptul de a evalua activitatea bisericilor în societate, iar ce dezvăluie Recorder nu arată bine….”

    Domnule draga, nu exprimarea lasa de dorit, cat increderea ca ceilalti pot intelege ceva din amalgamul prezentat.

  6. Cultele religioase si partidele nu trebuie sa primeasca bani din bugete publice . Adica sa fie interzis prin lege .

    In plus , pentru responsabilizarea cetatenilor romani consider ca ar fi benefice :
    – eliminarea virstei de pensionare
    – eliminarea salariului minim pe economie
    – eliminarea obligativitatii contributiilor la FNUASS
    – eliminarea obligativitatii contributiilor la pensia publica .

    Sistemul public trebuie sa se ocupe de stabilizarea pacientilor veniti pe calea sistemului de urgenta . De la acest nivel sa intre in actiune asigurarea / asigurarile de sanatate facute de catre pacient din banii proprii . Pentru sistemul de urgenta public banii trebuie sa vina din taxarea consumului .

    Fiecare cetatean se poate ,,pensiona ” ( adica sa reduca activitatea profesionala sau sa o intrerupa total ) in momentul in care decide singur . Investitiile personale in fonduri de pensie ( si toate celelalte sisteme de investire ) incepind cu prima zi de salariu sint cele pe care trebuie sa se bizuie cind ia o astfel de decizie .

    Nivelul salariului trebuie sa fie stabilit intre angajat si angajator prin negociere . In lipsa unui ,,salariu minim pe economie ” sint convins de faptul ca salariul mediu brut / net national va creste . Oamenii trebuie responsabilizati si educati sa valorizeze capacitatea lor de munca .

    Din taxarea consumului poate fi asigurata o pensie sociala ( de 1000 lei de exemplu ) pentru fiecare cetatean care dovedeste rezidenta pe o perioada se 25 de ani ( de exemplu ) . Aceasta pensie ( care poate sa poarte un alt nume ) o poate completa fiecare cu sumele investite in fondurile de pensie private pomenite mai sus pentru a se putea sustine dupa iesirea din activitatea profesionala .

    Sigur ca ar fi benefica reducerea numarului de functionari bugetari la jumatate ( concomitent cu reducerea beneficiilor acordate celor ramasi tot la jumatate ; de exemplu ) .

    Sistemul public de asigurari de sanatate si cel public de pensie ofera oricaror guvernanti oportunitatea de a fura . Sistemul privat trebuie sa dispuna de bani , in cea mai mare parte , nu sistemul public . Mai ales ca mediul privat este cel ce produce valoare adaugata si PIB .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Liviu Andreescuhttps://www.researchgate.net/profile/Liviu_Andreescu.
Liviu Andreescu este profesor la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București, unde predă (mai ales) politici publice. Până în 2014, a predat, timp de 13 ani, Studii Americane la Universitatea Spiru Haret. În 2005-2006 a petrecut, ca bursier Fulbright, un an academic într-o universitate conservatoare din Texas, unde a studiat libertatea academică în învățământul superior cu afiliere religioasă.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

Cât costă viața ta? Ar trebui statul să plătească despăgubiri pentru decedații de Covid?

După ce mor 4-500 de oameni pe zi în timp de pace, iar România este astăzi pe locul 10 la număr de...

Lașități românești, profituri maghiare (2)

LEGENDA, MITUL ȘI CULTUL LUI DRACULA Să fim serioși, legenda, mitul și mai ales cultul lui Dracula nu au...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro