Recent, în discuția publică din România s-a regăsit din nou tema reducerii numărului de parlamentari, sub două forme principale. În primul rând, un proiect de lege depus de USR a propus ca numărul total de aleşi în cele două camere să fie redus la 300 (faţă de cele circa 465 în prezent) – proiect care a fost adoptat tacit de Senat la 3 noiembrie 2025, fără dezbatere efectivă. În paralel, în cadrul coaliţiei de guvernare s-ar fi convenit o reducere mai moderată, de circa 10 % din actualul număr de parlamentari, cu aplicare estimată pentru legislatura ce va urma (din 2028) – variantă discutată ca un compromis între forma USR şi reticenţele partidelor mai mari. Această abordare reflectă atât presiunea publică pentru „mai puţini aleşi”, cât şi reţinerea actorilor politici faţă de schimbări rapide ce pot destabiliza raporturile de forţă.
Dezbaterile recurente privind reforma electorală din România se concentrează adesea asupra unei teme aparent simple și spectaculoase, dar false: numărul parlamentarilor. Încă din 2009 și chiar și mai înainte, ideea reducerii acestora la 300 a fost transformată într-un simbol politic al eficienței: sunt prea mulți parlamentari „care nu fac nimic”, chiar și prea multe camere, ceea ce ne și costă mulți bani, deci, dacă le vom reduce numărul, măcar facem o economie. Cei care, până azi, ne servesc ideea reducerii numărului de parlamentari ca pe o soluție simplă, un glonț de argint care e foarte la îndemână, asumă cumva implicit și faptul că un Parlament cu mai puțini membri echivalează și cu mai multă eficiență: mai puțini înseamnă, implicit, și mai buni. Profitând de antipatia generală a românilor față de politicieni, sentiment existent, într-o măsură poate mai mică, în toate democrațiile, promotorii acestei idei nu mai trebuie să explice mai departe cum anume ar fi garantată această îmbunătățire a calității Parlamentului. De la referendumul din 2009, s-a adăugat acestui narativ și argumentul foarte la îndemână al referendumului, un referendum care a avut succes pe aceeași premisă a antipatiei față de politicieni, bine instrumentalizat, la vremea respectivă, de un Traian Băsescu care trebuia să se folosească de orice mijloc pentru a-și maximiza șansele mici de realegere pentru al doilea mandat – o strategie care a dat roade maxime!
În tot acest timp, problema de fond, aceea a calității reprezentării politice și a mecanismelor prin care cetățenii pot influența comportamentul aleșilor, au rămas pe un plan secundar. Această focalizare asupra dimensiunii numerice a legislativului exprimă o formă de „populism instituțional”: oferă impresia unei soluții rapide la o problemă complexă, dar nu adresează cauzele structurale ale neîncrederii în Parlament și ale deficitului de reprezentare democratică.
Numărul de parlamentari este un indicator relevant pentru proporționalitatea sistemului și pentru costurile administrative ale democrației. Însă premisa că există o corelație între dimensiunea legislativului și calitatea reprezentării politice și a guvernării este ușor de demontat la o privire doar un pic mai atentă în jurul nostru. State cu parlamente mici (de pildă, Portugalia: unicameral, 230 deputați; Ungaria: unicameral, 199), nu pot fi din oficiu asociate cu o calitate mai bună a democrației – iar despre Ungaria se pot spune multe în privința (lipsei) calității democrației de acolo; după cum parlamente mai numeroase (Suedia: unicameral, 349; Germania: Bundestag, cameră inferioară a unui sistem bicameral, plafon legal 630 de membri în urma reformei din 2023, vezi aici) nu sunt asociate din oficiu cu țări care ar avea probleme mari de calitate a democrației, mai ales comparativ cu România.
Diferența esențială o face modul în care sunt selectați și responsabilizați („held accountable”) aleșii, nu câți sunt ei. Reducerea numerică nu schimbă automat calitatea deliberării și dezbaterilor din Parlament, calitatea conținutului legilor sau gradul de integritate al reprezentanților. Dimpotrivă, un parlament mai mic, ales prin mecanisme partizane la fel de opace ca cele de azi (și dintotdeauna după 1990), poate accentua dependența față de centrele de decizie ale partidelor și poate reduce pluralismul reprezentării.
Această distincție între cantitate și calitate se află în centrul unei reflecții mai ample despre sensul reformei electorale. Dacă scopul unei democrații reprezentative este ca parlamentele să reflecte preferințele politice ale cetățenilor și să ofere mecanisme de control asupra celor aleși, atunci schimbarea ar trebui să vizeze instrumentele care fac posibilă această legătură –selecția candidaților de către partide, structura mandatului reprezentativ privind relația dintre partid – individul ales – alegătorii din circumscripție (și nu numai), structura buletinului de vot în ce privește interacțiunea alegătorilor cu listele de candidați, criteriile după care un candidat sau un partid ajunge pe buletinul de vot sau elemente privind finanțarea partidelor și campaniilor electorale. În absența acestor ajustări, orice discuție despre numere rămâne un exercițiu cosmetic.
Originea discuțiilor despre numărul de parlamentari
În România, critica la adresa „prea multor parlamentari” a apărut pe fondul frustrării populare față de performanța clasei politice, nu dintr-o analiză instituțională – cu toate că cifra de 300 de parlamentari corespunde rădăcinii cubice din numărul de locuitori, teoretizată de Rein Taagepera, un autor bine cunoscut în lumea politologilor. Având la vremea respectivă printre consilieri politologi remarcabili ai României, este posibil ca numărul de 300 să nu fi apărut din neant, însă acest lucru are sens pentru breasla noastră și a fost mai puțin pentru populația largă de către Traian Băsescu și susținătorii actuali ai ideii.
Ce înseamnă un „parlament funcțional” este, în bună măsură, o percepție normativă a fiecărui cetățean: un construct greu de standardizat și dificil de cuantificat în afara unor proxy-uri (productivitate legislativă, calitatea deliberării, transparență, control parlamentar). În România, trăim cu o percepție veche și adânc înrădăcinată potrivit căreia „Parlamentul nu face nimic”, reflectată în seriile de sondaje care arată niveluri scăzute de încredere în Parlament, recurente în ultimele trei decenii. Un sondaj recent INSCOP (iunie 2025) indică un nivel de încredere de doar 14,5%. În 2018, tot INSCOP dădea încrederea în Parlament la 16%, în 2015 la 10,9%. Practic, exceptând entuziasmul primelor alegeri libere din mai 1990, încrederea în Parlament a gravitat în jurul valorii de 20% încă de la începutul anilor 1990 (https://rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/view/8 și https://drive.google.com/file/d/162ahlkOwIqiTh-0Uw3v3mtveaIkXEdvq/view).
Desigur, nu neg că prestația unor parlamentari, a partidelor care au populat Parlamentul de-a lungul timpului sau a liderilor acestora, sau calitatea legislației emanată din Parlament nu ar oferi motive care să alimenteze într-o anumită măsură (greu de cuantificat, însă) această percepție. Generalizările sunt, totuși, nedrepte față de actuali și foști parlamentari care și-au exercitat mandatele cu competență și onestitate.
Reforma din 2008, care a introdus o componentă de colegii uninominale pentru alocarea mandatelor, a fost justificată la momentul respectiv tocmai prin promisiunea unei apropieri între ales și alegător. Unul dintre efecte a fost, mai ales după alegerile din 2012, creșterea numărului de parlamentari la 588 (de la 470 înainte), fix pe dos față de ținta „300” de la referendumul anterior. Din acest motiv, percepția publică a fost că sistemul produce un parlament „supradimensionat”, ignorând faptul că mecanismul matematic de redistribuire a mandatelor a fost responsabil de creștere, nu intenția de a avea mai mulți aleși. Ca reacție, discuția s-a mutat și mai mult pe terenul simbolic al „reducerii numărului”, cu și mai multă pasiune în contextul referendumului, fără a pune în discuție logica internă a reprezentării.
Perioada de reformă electorală din 2015, premergătoare alegerilor din 2016, a prilejuit revenirea la formula anterioară lui 2008, prin eliminarea colegiilor și revenirea la listele închise de partid, deci o revenire la valori de 460-470 de parlamentari. A fost, din păcate, o ocazie ratată de a aduce îmbunătățiri serioase în sistemul electoral. Un sistem cu oricâți parlamentari, dar ales prin aceleași liste închise care au în ele candidați selectați și ordonați prin aceleași proceduri interne de partid, nu modifică relația dintre cetățeni și instituții. În fapt, reduce și mai mult șansele de reprezentare a minorităților din societate, a formațiunilor locale sau a curentelor noi de opinie. Astfel, eficiența nu crește, ci se diminuează, pentru că pluralismul devine mai slab.
Din această perspectivă, reforma reală trebuie să pornească de la felul în care se realizează selecția și responsabilizarea aleșilor. Iar aici intervine discuția despre listele deschise.
De la liste închise la liste deschise: mutarea centrului de greutate
Sistemul electoral proporțional cu liste închise, moștenit din perioada imediat post-revoluționară, a avut inițial un rol de stabilizare a partidelor. El a încurajat instituționalizarea organizațiilor politice și a oferit coerență internă în contextul unei democrații fragile. După trei decenii, efectul este însă invers: centralizarea excesivă a procesului de selecție a candidaților și menținerea „locurilor sigure” pe liste. În circumscripțiile unde partidele mari anticipează câte mandate pot obține, pozițiile de început ale listei devin practic garanții de accedere în Parlament, indiferent de campanie sau de contactul cu electoratul. Alegătorul votează partidul, nu persoana, iar controlul politic se mută complet către liderii de partid aflați în fruntea listelor sau care decid cine sunt candidații și ordinea lor pe liste. Această formulă reduce motivația candidaților, slăbește responsabilitatea individuală și accentuează percepția unei elite politice autoreferențiale.
Propunerea introducerii listelor deschise vizează tocmai corectarea acestui dezechilibru. Într-un sistem proporțional cu liste deschise precum cel pe care l-am propus încă din 2015, centrat în continuare pe principiul proporționalității alegătorul poate opta pentru un anumit candidat de pe lista unui partid, influențând astfel ordinea finală a aleșilor. (A nu se confunda, deci, cu formula folosită în 2008 și 2012 sau cu „votul uninominal” simplu, profund disproporțional, care avantajează exclusiv partidele mari!) În această variantă de listă deschisă, partidul își păstrează identitatea și formula de distribuție proporțională a voturilor, dar competiția internă devine reală. Candidații sunt stimulați să își câștige preferința alegătorilor, iar cetățenii capătă sentimentul că votul lor are o consecință directă asupra persoanelor care îi vor reprezenta.
Acest tip de sistem este folosit cu succes în mai multe democrații europene, indiferent de numărul de parlamentari – de la Suedia (Riksdag: 349) și Finlanda (Eduskunta: 200) până la Slovenia (Adunarea Națională: 90 + Consiliul Național: 40, bicameral) sau Croația (Sabor: 151, unicameral) – și poate echilibra două nevoi fundamentale: stabilitatea partidelor și responsabilitatea individuală a candidaților.
Argumente instituționale și politice pentru listele deschise
Argumentele pentru adoptarea listelor deschise pot fi grupate pe trei niveluri: calitatea reprezentării, funcționarea partidelor și cultura politică democratică.
În primul rând, din perspectiva reprezentării, listele deschise sporesc legătura dintre alegător și reprezentant. Cetățenii pot identifica și sprijini candidații care le inspiră încredere, iar aceștia, la rândul lor, au o motivație directă de a menține contactul cu electoratul. Într-un context de neîncredere cronică față de clasa politică, această mod de repersonalizare a votului poate reface parțial sentimentul de eficacitate politică individuală.
În al doilea rând, în planul intern al partidelor, listele deschise stimulează competiția și meritocrația. Ele reduc influența exclusivă a conducerilor centrale asupra ordinii listelor și încurajează implicarea reală în campanie a tuturor candidaților. Chiar dacă există temeri legate de posibila „dezordine” internă pe care o poate produce o competiție intrapartid, experiențele internaționale arată că partidele pot gestiona acest proces prin mecanisme transparente de selecție și prin coduri interne de conduită.
În al treilea rând, din perspectiva culturii politice, listele deschise cultivă participarea și deliberarea. Ele presupun o informare mai atentă a alegătorilor, dar și o ofertă politică mai clară, centrată pe persoane cu profil public. În locul campaniilor colective dominate de lideri naționali, se pot dezvolta campanii locale mai substanțiale, care să discute probleme concrete de politici publice.
Argumente științifice
Literatura comparativă oferă argumente consistente în favoarea sistemelor proporționale cu liste deschise, considerate un compromis optim între stabilitatea partidelor și responsabilitatea individuală a aleșilor. Potrivit lui Pippa Norris (2004), deschiderea listelor „depersonalizează mai puțin votul” și consolidează legătura directă între alegători și reprezentanți, crescând participarea și încrederea în instituțiile reprezentative. Arend Lijphart (1999) subliniază că sistemele proporționale deschise promovează incluziunea și reduc „distorsiunile majoritare” fără a sacrifica controlul alegătorilor asupra candidaților. În analiza lui Shugart și Carey (1992), deschiderea listelor atenuează centralizarea partidelor și stimulează competiția internă, un factor asociat cu selecția mai meritocratică a elitelor. David Farrell (2011) arată că aceste sisteme sporesc transparența și calitatea deliberării, deoarece candidații trebuie să se adreseze direct electoratului, nu doar conducerii de partid. În Europa Centrală și de Est, cercetări precum cele ale Sarah Birch (2003) și Margit Tavits (2005) confirmă că listele deschise favorizează profesionalizarea partidelor și reduc percepția de „cartelizare” a scenei politice.
–-
Îmbunătățirea performanței instituționale a Parlamentului și a prestației individuale a fiecărui parlamentar, precum și redobândirea treptată a încrederii populației în Parlament nu se pot realiza printr-o operațiune contabilă privind câți parlamentari are România. Aceasta este o falsă soluție, un soi de pedeapsă pentru păcatele politicienilor aplicată unei instituții fundamentale a democrației reprezentative. Ea oferă un mesaj politic ușor de comunicat, dar nu schimbă nimic în profunzimea sistemului. Adevărata reformă ar trebui să urmărească reconectarea dintre reprezentanți și reprezentați, nu reducerea fizică a unui corp legislativ. În logica unei democrații mature, cetățeanul trebuie să aibă nu doar dreptul de a vota un partid, ci și posibilitatea de a alege persoana care îl va reprezenta în acel partid. Listele deschise nu sunt un panaceu, dar oferă un cadru coerent pentru atingerea acestui scop. Ele combină avantajele proporționalității cu cele ale responsabilizării individuale, întărind competiția fără a slăbi partidele. Dincolo de orice cifră – 300, 400 sau 500 de parlamentari – esențial este ca fiecare loc în Parlament să fie rezultatul unei alegeri informate, competitive și transparente. Aceasta este, de fapt, reforma reală a democrației reprezentative.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Deci, carevasăzică, „boborul” știe mai bine decât partidele care candidat este bun sau rău. Adică partidele „e” tâmpite, poporul este bun, deștept și moral.
Nu mai bine desființăm parlamentul? Ce ne trebuie nouă parlament? Idem, să desființăm și partidele. Ce ne trebuie nouă partide?
„Diferența esențială o face modul în care sunt selectați și responsabilizați („held accountable”) aleșii, nu câți sunt ei.”
Tocmai un număr mai mic de parlamentari, adică de subiecți selectați, face selecția mai riguroasă. Nu ideală, dar cu siguranță mult mai atentă.
Pe de altă parte, s-ar reduce risipa de resurse publice, adică [inclusiv] din banii mei.
Nu cred că un număr redus de reprezentanți poate acoperi proporțional toate opțiunile din societate: o parte din alegători rămân nereprezentați, iar ca urmare voturile se disipă, permițând candidaților cu influență în partide să-și elimine contracandidații de pe liste.
În plus, cu cât locurile disponibile sunt mai puține, cu atât vor deveni mai scumpe: cererea și oferta funcționează și aici. Un număr mic de parlamentari face posibilă cointeresarea de clan între privilegiațîi respectivi. Odată aleși, își vor putea menține mult mai ușor vizibilitatea în circumscripțiile din care provin, eliminând concurența prin diverse metode. Să nu uităm că ei au acces și pot influența numirea posturilor cu greutate din circumscripție. Cu cat sunt mai puțini, cu atât influența lor este mai cuprinzătoare.
@Hantzy _ „Nu cred că un număr redus de reprezentanți…”
„Numărul redus” este totuși mare și foarte reprezentativ. ..300 (trei sute) …Încercați, vă rog, așa ca exercițiu, să-i numărați. Până la 300. Apoi, numărați și menționând și numele fiecăruia. Mai numărați-i o dată menționându-le numele și partidul din care fac parte. În fine, numărați-i pe cei 300 de parlamentari menționându-le numele, partidele din care fac parte și circumscripția electorală pe care o reprezintă fiecare, așa cum se prezintă public în mod uzual.
Sunt mulți. Vă zic eu, sunt mulți! Și reprezintă formal o mulțime de cetățeni și interesele lor. În realitate își reprezintă doar propriile interese.
…Dar cred că trebuie menținute două camere în parlament, cu responsabilități distincte.
Constantin,
Nu este vorba de un număr. Din partea mea pot fi doar 20 parlamentari, câte unul pentru fiecare milion, ca să fie pragul electoral de 5% asigurat.
Ceea ce voisem să arăt este ca numărul redus (adică redus de la 500 la 300) nu rezolvă problemele indicate. Ba chiar le poate agrava.
Tichia de mărgăritar care-i lipsește chelului! Suntem vai mama noastră, rupți în fund, gălăgioși, neproductivi, dezbinați, blazați, dar mândri, nevoie-mare, că suntem „românași”! Capră râioasă, dar cu coada sus…
Avem o clasă politică sub-mediocră, care, indiferent de „ideologie”, și-a dezvoltat reflexul de a da la cap celor care fac și de a-i promova și proteja pe cei ce fură orice și doar mimează că fac.
Am răsucit democrația în moduri inimaginabile, am făcut-o „originală” și ne mirăm că, astăzi, democrația în România e șchioapă, chioară și cocoșată. Și are și o sclipire de nebunie, în singurul ochi rămas.
Puterea judecătorească s-a aliat cu majoritatea puterii legislative și, împreună, lovesc minoritatea puterii executive care ar vrea să facă ceva coerent.
Dacă parlamentul e dominat de politruci putrezi, la ce ne-ar ajuta să fie mai puțini?…
Nu sunt un admirator al lui, dar Viktor Orban, în Ungaria, guvernează, de 10 ani, în stare de urgență și nu se prea împiedică de parlament. Pare prieten și cu Trump și cu Putin, Ungaria e în UE si-n NATO și nu-l acuză nimeni că-și vinde țara. Oare nu ăsta e modelul câștigător, care ar trebui aplicat și la noi?… 😁 Poate că democrația chiar nu e pentru noi… 🫢
@Decebal _ „Poate că democrația chiar nu e pentru noi…”
Decât o democrație bolnavă, oare nu-i de preferat o dictatură sănătoasă? Este?!
@ Constantin
Niciodată nu e de preferat o dictatură. Și nu exstă „dictatură sănătoasă”.
Problema e că foarte rar viața îți dă ce-ți dorești. E drept că nici nu-ți dă, neapărat, ceea ce meriți.
Iar democrația poate fi privită ca „dictatura majorității”…
Stimate domn, in primul rand as atentiona ca in speta problemei natia s-a pronuntat prin referendum, si, in consecinta, constitutia obliga ca decizia luata prin referendum sa fie pusa in practica. Orice modificare prin lege a structurii camerelor care ignora rezultatul referendumului respectiv este din punct de vedere al respectarii principiilor democratice NECONSTITUTIONALA. Vrem nu vrem, asta este situatia.
Daca alegem sa ignoram cele explicate mai sus si aruncam o privire asupra multora dintre actiunile( sau inactiunile) parlamentului roman de-a lungul existentei sale post-decembriste, concluzionam ca numarul de parlamentari nu are nicio importanta daca ne raportam la cat de bine s-au miscat lucrurile din punct de vedere legislativ in acesti ultimi 35 de ani.
Asa ca, ignorand orice fel de explicatii de oricare natura ar fi acestea, ar fi o chestiune de bun simt ca numarul de parlamentari sa fie cat mai mic posibil, luand in considerare aportul acesora de-a lungul celor 35 de ani la aducerea cetatenilor Romaniei la un nivel de trai cel putin decent. Si cum o imbunatarire a situatiei nu este previzibila, economia de bani la buget care s-ar produce prin micsorarea numarului de parlamentari ar fi benefica sanatatii natiei.
Subscriu.
Referendumul a fost unul consultativ, nu unul decizional, convocat in temeiul articolului 90 din Constituție și rezultatul său nu este obligatoriu pentru parlament.
articolul 90 din Constituția României: “Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”. Deci exprimarea voinței, după consultarea parlamentului. Unii poate își mai reamintesc în ce a constat acea “consultare”: Băsescu a informat de fapt parlamentul ce intenționează să facă. Poporul și-a făcut cunoscută voința și cu asta s-a încheiat acțiunea. Frumos ar fi fost ca reprezentanții să țină cont de această voință, dar nu e niciun articol în constituția României care să ceară acest lucru.
• Prin urmare, Parlamentul nu a fost obligat legal să modifice Constituția sau legile pentru a aplica rezultatul.
@LS _ „Stimate domn, in primul rand as atentiona ca in speta problemei natia s-a pronuntat prin referendum…”
Întocmai, acesta nu este un proiect de reformă al USR, deși respect demersul USR, ci decizia cetățenilor români, prin Referendumul național din anul 2009.
Iar această decizie trebuie pusă în aplicare întocmai și în cel mai scurt timp.
Nu era decizia, ci voința poporului român. Decizia aparține reprezentanților poporului.
Referendumul nu era decizional.
@Hantzy _ „Nu era decizia, ci voința poporului român.”
Da.
Constantin,
Mulțumesc, dar nu e singurul “da” din cele ce-am scris.
Ma uimeste faptul ca in aceasta analiza nu se vorbeste si despre faptul ca Ro se afla in EU!
Este stiut ca o mare parte din legi, decizii, recmandari sunt initiate de EU, unele cu caracter obligatoriu. Drept urmare ce nevoie mai e de un parlament national stufos atita timp cit lucruriile de baza vin de sus?
Si nu numai parlamentul e vizat, normal ar trebui sa fie vizata intreaga administratie. Am auzit ca Romania are cinci vicepremieri, oare e nevoie de ei? Oare de citi consilieri e nevoie? Dar de secretari de stat? Nu ajung si la primari. Oare numarul destul de mare a fuctionarilor de stat garanateaza democratia?
Nu, nu dati exemple din Germania, nu, si aici se discuta in acelasi mod, se doreste reducerea administartiei, cancelarul Merz a propus chiar scaderea numarului ministerelor, si a reusit partial (Ha, ha, ha) inainte erau 16, acum sunt 17.
Si sa nu uitam ca germania e federala, deci exista inca un fel de guverne la nivel de Land.
Se poate întreba și invers: oare numărul suficient de mic al aleșilor poate garanta democrația? Sau nu cumva îi transformă pe toți în niște mici Putini sau un fel de regi locali, cu încă mai multă putere decât actualii baroni?
Dar în Germania, cel puțin în landul în care locuiesc, voturile sunt pe liste deschise: fiecare candidat al unui partid are căsuța lui. În circumscripția mea sunt 13 parlamentari, deci am dreptul la maximum 13 voturi, pe care le pot împărți cum doresc. Le pot da pe toate unui singur candidat sau le pot distribui câte unul, două sau trei mai multora, chiar de la partide diferite.
În plus, pe lângă Bundestag, Bundesrat și Landtage mai există și administrațiile locale: o droaie de aleși, nu-i așa?! Când ar ajunge un singur “the king”!
„dreptul la maximum 13 voturi, pe care le pot împărți cum doresc”.. discutia nu era daca ai sau nu dreptul sa alegi ci care e numarul optim de parlamentari? 13, numar cu ghinion, e mult sau putin?
Intre un „the King” si multele mii si mii de kingi, pot exista multe combinatiii de n luate cite m.
Citeam pe undeva ca functia face organul, atunci cind infiintezi o organizatie, comisie, consilieri etc. sa fii sigur ca acela, aceia vor cauta sa se afle in treaba, nu, nu pt a perfectiona treburile cetatii ci, pur si simplu, pt a-si justifica existenta.
Pot exista combinații. Dar cred ca există aranjamente. Adică de n! (factorial) ori mai multe. 😉
Parlamentul e o mașină de vot. Această mașină de vot trece banii publici în domeniul privat. Sistemul este evident falimentar, iar deficitul actual al României este rezultatul funcționării perfecte și la parametri maximi ai mașinii de vot de care vorbeam. Sigur, poți dezvolta mii de teorii cu limbaj zăpăcitor și pe tema unui băț de chibrit. Poți scrie biblioteci pe tema unei scobitori din bambus sustenabil. De fapt, Parlamentul României e imaginea perfectă a rupturii între cei votați și care care au votat. În procesul de degradare, de rataj complet al unei societăți, mintea mea nu a putut vedea lucruri mai rele, mai urâte, mai dezgustătoare decât parlamentul și mass-media. Se vede treaba că dacă le ai pe acestea două poți coborî oricât o societate.
,,adoptat tacit dă senst fără o dezbatere efectiva”
Parcă a fost un referendum pe această chestiune, ar fi trebuit pus în aplicare!
Cred ca aveti o viziune gresita.
Un numar (prea) mare de parlamentari face ca trierea celor ce ajung pe lista electorala (in pozitii eligibile) sa fie foarte lejera. Si sa se accepte multa mita. Aducand in Parlament oameni ce nu au nici o chemare pentru activitatea legislativa. Dar care au multe interese in afara politicii. Interese pe care le rezolva incalcand legea, caci au imunitate, In plus, numarul prea mare de alesi duce la cheltuieli prea mari, de la un buget saracit premeditat.
Cu alte cuvinte, un numar prea mare de alesi e de natura sa scada increderea electoratului in politicieni si democratia parlamentara.
In ce priveste eficienta parlamentarilor, nu uitati ca s-a votat un Parlament cu o singura Camera. Sistemul bicameral complica inutil actul legislativ.
Corect! Ca gandire nu sunteti mongol ci mai degraba japonez!
Oarecum xenofoba intervenția asta: mongolii nu pot gândi corect?
Și eu cred că aveți o viziune greșită. Un număr mic de poziții eligibile, ușurează alegerea candidaților loiali partidului sau șefului acestuia. Un număr mic de locuri eligibile reduce cercul privilegiaților, asigurând succesul celui preferat. Un număr mic de locuri eligibile reduce numărul de surse ale mitei, dar nu și cuantumul acesteia. Ori cel care acceptă sau așteaptă mită se simte mai în siguranță când o primește de la mai puțini.
Un număr mic de locuri eligibile îngreunează accesul în parlament al noilor veniți, lipsiți de mijloace, de sponsorizare independentă și îi favorizează pe cei care au prins deja cheag. Oricât de controversat ar fi un ales, el este deja cunoscut și va fi preferat unui neica-nimeni care nu are mijloace să se prezinte alegătorilor.
Gresit! Daca se practica un set de criterii obiective, parlamentari mai putin inseamna mai multa eficienta, mai buni profesionisti, mai putin bani cheltuiti. Unde sunt prea multi este si prostie, nesimtire, coruptie multa.
Ce set de criterii obiective vreți să impuneți, dacă ii considerați pe toți politicienii niște javre corupte, interesate doar de bunăstarea proprie?
Alegătorii nu pot alege decât dintre opțiunile oferite. Numele care nu apar pe buletinele de vot, nu le poate alege nimeni. Chiar și să fie lăsate căsuțe libere pentru a fi completate direct de alegători nu asigură succesul vreunui imaculat, pentru că opțiunile sunt mult prea multe.
Parlamentari mai puțini nu asigură idealurile dumneavoastră. Dimpotrivă, cei cinstiți și corecți vor dispare din Parlament și rămân doar lichelele. Vă garantez!
Vreți un parlament de genii? Atunci scrieți în Constituție ca doar cei cu doctorate au dreptul să fie aleși! Cine credeți că vor avea asemenea diplome în CV?
Cum măsurați eficiența unui parlamentar? Câte legi votează într-o sesiune? Oare a citit și s-a documentat înainte de vot?
Câte audiențe in teritoriu a acordat? Dacă reprezintă 100 mii de români, câte zile ar trebui să petreacă în teritoriu? Câte birouri și câte secretare are nevoie ca să asigure necesarul de timp?
Băsescu spunea ca democrația perfectă este în Elveția, unde alegătorii aprobă sau nu legile adoptate în Parlament prin referendum. Practic intreaga țară votează. La polul opus este dictatura, în care trăsnăile lui Ceaușescu sau ale lui Putin sunt trecute prin MAN sau prin Dumă și gata e legea, practic la decizia unuia singur.
De care pol ați dori să fiți mai aproape?
Pe partea cantitativă :
Reducerea numărului de parlamentari la 300 a fost votată de cetățeni prin un referendum.
Ca atare , dacă trăim în o democrație și nu o dictatura soft camuflată, rezultatul validat de CCR trebuie transpus OBLIGATORIU în practică.
Că place sau nu unora.
Din păcate , in tara unde portarul are nevoie de cazier curat dar parlamentarul NU , a fost și este evitată constant aceasta transpunere.
Pe partea calitativă :
NU EXISTA absolut o măsură .
Adică ( și din experiența altor națiuni unde democrația e reala și funcționează ) :
– Nu avem interzicerea de a fi ales pentru cei cu condamnări definitive ( cu executate sau suspendare, indiferent )
Chiar daca unii zic că au plătit prin execuția pedepsei, NU POATE FI EGALITATE VECI între respectivul și cetățeanul care NU A FOST niciodată condamnat .
Adică cum poți pune egalitate în drepturi între majoritatea cetățenilor și o minoritate care a stat după gratii ? Basca nu a plătit nici măcar sumele de bani decise definitiv de justiție .
Doar in Romania originala se manipulează chestii de bun simt sau popular ” cei 7 ani de acasă” pentru că niște borfași cu cazier să poate propune și vota legi. Evident un fost pușcăriaș va vota pentru binele mulțimii. Nici un caz pentru binele personal . 🥺🥺
– Interzicerea turismului electoral.
In Romania 2025, se evita voit ” legarea de glie” a deputatului sau senatorului.
Respectivii se rotesc ca candidați din o circumscripție in alta . Cum bate vântul statisticilor și a aranjamentelor din culise.
Ca atare , cetățeanul nu are veci un parlamentar legat de problemele circumscripției in care a fost ales. Azi deputat de la Cluj, la următoarele alegeri deputat de Iași.
Ia sa se implementeze o măsură mica dar extrem de eficienta :
” Candidații la postul de deputat și senator pot concura doar și exclusiv în circumscripția unde au domiciliul stabil de cel puțin 2 ani. ”
Deci când se discuta despre reducerea numărului de parlamentari trebuie aplicata decizia cetățenilor.
Fara ” să vedem” , ” să analizăm” .
Suplimentar trebuie o curățenie generalizată in aparatul de stat numit și bugetar. Inclus parlament, guvern , județene de partid, primarii, firme de stat
– Cazier judiciar curat. Inclusiv când ai fost peste hotare și în tara unde ai fost .
– Candidat doar acolo unde ai domiciliul de 2 ani.
Așa și doar așa ieșim din rușinea UE unde niste ex pușcăriași ajung să facă legi .
Nimeni nu se întreabă de ce nu prea ne baga în seama nimeni și de ce batem oricare record de deficite bugetare și bugete de stat prost făcute voit ?
Referendumul a fost inițiat de turnătorul Băsescu -Petrov ca să mai câștige un mandat de președinte. Poporul ar fi votat și desființarea partidelor și a Parlamentului, că așa e poporul….
A fost un referendum ticălos care nu a rezolvat și nu va rezolva nimic. Se pare că POPORUL s-a săturat de democrație, de partide, de Europa, și de toate…vrea Georgescu Simion Șoșoacă….
Ce-ati zice dacă POPORUL ar vota ieșirea din UE și NATO?
Vox Populi vox (derbe)Dei.
@Lucifer _ „Referendumul a fost inițiat de turnătorul Băsescu -Petrov…”
Turnător, turnător…Fiecare cu bunele și cu relele lui.
Dar, pentru că ar fi necesară Revizuirea Constituției…
https://www.dw.com/ro/greu-de-modificat-o-istorie-a-e%C8%99ecurilor-de-schimbare-a-constitu%C8%9Biei/a-50276122
De unde ati scos asertiunea asta ? „asumă cumva implicit și faptul că un Parlament cu mai puțini membri echivalează și cu mai multă eficiență: mai puțini înseamnă, implicit, și mai buni.” Nu asuma nimeni implicit acest lucru. Mai putini parlamentari înseamna pur si simplu un numar mai mic de parlamentari. Deci o cheltuiala mai mica. Asta-i tot.
România are nevoie de o noua Adunare Constituanta. Asta după desființarea tuturor (da, tuturor) partidelor prezente și înregistrarea altora noi, fără nici un ban de la stat. Un nou start.
Și o noua lege a lustrației. Toti parlamentarii care au votat în ultimii 35 de ani deficite bugetare mai mari de 3% isi pierd dreptul de a candida. Sa nu mai vorbesc de cei care au suferit o condamnare. Fără locuri rezervate minorităților.
Și fără Senat. O instituție inutila care nu face altceva decât sa încetinească procesul legislativ.
@Ali Pasa _ „România are nevoie de o noua Adunare Constituanta. ”
Din câte îmi amintesc, în vara lui 2013, Comisia Parlamentară pentru Revizuirea Constituției condusă de președintele PNL, Crin Antonescu, a demarat în forță o tentativă de modificare a legii fundamentale.
Văd că nimeni nu-l mai întreabă nimeni despre asta.
Context
Referendumul pentru reducerea numărului de parlamentari a fost organizat la 22 noiembrie 2009, la inițiativa președintelui Traian Băsescu, în temeiul art. 90 din Constituție, adică un referendum consultativ.
Întrebările au fost:
„Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral?”
„Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300?”
Ambele au primit răspuns „DA” cu o majoritate clară (peste 77%).
🔹 Ce spune Constituția (art. 90)
Articolul 90:
„Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să își exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.”
🔸 Așadar, acest referendum a fost doar consultativ, adică nu a avut efect juridic obligatoriu.
Rezultatul nu modifică automat Constituția și nu impune Parlamentului să adopte legi în sensul lui.
🔹 Ce a spus Curtea Constituțională
În Decizia nr. 682/2012, CCR a subliniat că:
„Rezultatul referendumului organizat potrivit art. 90 din Constituție are caracter consultativ; el exprimă voința politică a poporului, dar nu produce efecte juridice directe.”
Totuși, Curtea a adăugat că:
„Parlamentul are obligația morală și politică de a ține seama de voința exprimată de corpul electoral.”
Cu alte cuvinte:
nu e obligat juridic să reducă numărul de parlamentari la 300;
dar ignorarea completă a rezultatului contravine principiului suveranității naționale (art. 2 din Constituție).
Ai scris doar bulshituri! Faptul că președintele a ,,consultat” parlamentul nu înseamnă că referendumul a fost doar consultativ! E interpretarea pe care o dă cecereu, trepăduși politici, unii ,,analiști politici” și o parte din ,,presa/jurnaliști independenți”. Cei cărora le convine de minune această stare de fapt.
Nimeni, da’ absolut nimeni n-a ținut cont și n-a dezbătut continuarea frazei prin sintagma ,,voința poporului”! Nu! Ce vrea poporul nu contează pt. cei care au acces nelimitat la resursele statului, vedeți cum casta magistraților se opune reformelor de bun simț și absolut normale in oricare democrație.
Perfecta analiza si o propunere mai mult decat interesanta. Sigur ar creste calitatea parlamentarilor si dupa aceea a partidelor. Nu pot sa nu remarc ca toti antecomentatorii au comentat pe langa subiect.
Dând-o pe glumă, voi spune că așa cum facem legi proaste cu 600 de parlamentari, legi convenabile hoților, că doar de avocați sunt făcute legile, legi proaste se pot face și cu numai 300 de parlamentari, doar că se mai răresc javrele, cum spune proverbul.
Vorbind serios voi spune că e nedrept eu să pun garanție la bancă proprietatea (mult subevaluată!) pentru că, pentru mine, nu mai funcționează prezumția de nevinovăție și sunt bănuit că voi înșela banca; deci mie, pârlitului din stradă, i se cer garanții câinești pentru câteva mii de lei luate ca împrumut, dar unui bandit pus de partid șef de autoritate a statului sau ministru, funcție din care părăduiește miliarde, fie furate, fie risipite, nimeni nu-i cere nicio garanție și la putoarea aia mai funcționează și prezumția de nevinovăție și de bună credință că, deh, a jurat pe biblie!
Iar treaba asta funcționează în complicitatea cu magistrații teribil de sensibili și orgolioși la statutul lor de infailibili precum papa, care-i iartă pe bandiți cu o milostenie cu totul necurată…
Nu vi se pare mai cinstit ca partidele să fie solidare la plata pagubelor cauzate de cei urcați în funcții iar când oamenii lor fură, partidele să acopere paguba integral ca, apoi, să recupereze banii de la banditul protejat de ele?
Am mai scris despre asta și, sigur, că nu s-a schimbat legea, dar, de-a mirării, nici mie nu mi s-a întâmplat nimic (încă!) pentru ”obrăznicia” mea. Rămân mai departe insul care nu dă doi bani pe acest tip de democrație și care, în continuare, nu votează! Deja mi se face și frică să-mi dea careva dreptate!
calculati si ca, fiecare parlamentar are tot aparatul adicent inutil: secretara, sofer, birou in teritoriu plin de rudele lui; toti cu salarii bune pentru care nu muncesc mai mult de doua ore/ saptamana. Incercati sa contactati biroul din teritoriu..
Daca 300 fura cat 600..nu am rezolvat nimic…in plus cei 300 pot fi cumparati mai ieftin
Gen Oprea _ „nu am rezolvat nimic…”
Ba, eu cred că atunci când selecția elementelor se face dintr-o mulțime mai mică, se face cu mult mai multă atenție.
Presupuneți că vreți să cumpărați mere de la piață. Țăranii țin marfa în coșuri. Unii au multe dar le puteți lua doar pe cele de deasupra. Alții au puține și le puteți lua pe singurele din coș.
Dacă veți cumpăra mai puține mere, care variantă vă avantajează? Nu puteți cumpăra decât merele expuse, atât! Nu aveți libertate deplină de alegere.
Ca urmare, in loc să cumpărați 5 mere din care poate două sunt fără viermi, cumpărați doar trei mere, din care unul singur e intact.
Autorul are dreptate: contează mai puțin cantitatea cumpărată, mai mult modul în care se face alegerea.
Renuntarea la sistemul bicameral ar fi o mare greseala. Sa ne amintim cat de usor a capturat Dragnea aproape toate institutiile statului. Daca reusea si planul PSD de transformare in republica parlamentara, aveam un presedinte decorativ, ales de parlament, si practic trei institutii controlate de acelasi partid, printr-un singur proces electoral. Departe de o situatie normala intr-o democratie.
Reducerea numarului de parlamentari in sine, nu este o idee rea (oricum la modul cum functioneaza astazi, ca masina de vot, 10 parlamentari ar fi suficienti). Dar mai importanta e reforma actualului parlament pentru a preveni situatii de genul celei de mai sus. Ar trebui sa mergem mai departe si sa accentuam diferentele dintre camere. Una din variante ar fi ca Senatul sa fie ales prin vot nominal, sa nu mai aiba grupuri parlamentare, iar senatorii sa devina independenti dupa alegere (sa-si dea demisia din partid ca si presedintele). Raspunderea senatorului ar fi individuala, nu de partid.
Pentru Camera votul deschis ar fi o solutie buna, dar se poate aplica si alta. Daca tot avem vot pe lista de partid (ceea ce nu e neaparat rau, pana la urma putini stiu cine candideaza, voteaza „programul”), locul sa ramana al partidului in caz de demisie. In acest fel eliminam traseismul politic, iar raspunderea ramane a partidului votat. Practic acum votezi un partid, dar „alesul” isi alege singur partidul dupa interese personale, fara ca alegatorul sa aiba ceva de spus. Nu e normal, ori locul trebuie sa ramana al partidului (pentru ca a fost votat), ori sa se reia alegerile.
Motto:
„Vox populi, vox Dei (Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu)”
Nimic mai simplu. Pentru reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 este nevoie doar de transpunerea într-o lege a rezultatului referendumului ce a avut loc în România la 22 noiembrie 2009. La întrebarea de pe buletinul de vot nr. 2 „Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?, 88,84% dintre voturile valabil exprimate au fost favorabile iar prezența la vot a fost de de 50,95%, asigurând cvorumul de validare a rezultatului referendumului .
Asadar, legea respectivă poate să prevadă în contiuare parlament bicameral, însă cu 300 de parlamentari, respectiv 100 senatori si 200 deputati.
Bicameral nu ne ajuta cu nimic. Pentru ca se amana problemele si voturile legiferarilor. In plus bani cheltuiti aiurea.
Un numar prea mare de parlamentari, intareste afirmatia ca Ro este un stat mafiot. Prin politruci mafioto.
Trebuie sa adresez sincere felicitari autorului nu pentru cantitatea si calitatea valorii adaugate a articolului ci pentru faptul ca acest articol se constituie intr-o foarte promitatoare platforma de discutie prin intermediul careia oricine doreste sa contribuie la mai bunul mers al Romaniei, in general, si al institutiei supreme in stat in subsidiar, o poate face.
Autorul vorbeste despre solutii (ex. liste inchise versus liste deschise) pentru imbunatatirea activitatii Parlamentului Romaniei inclusiv despre eventualele consecinte ale aplicarii rezultatelor referendumului cu privire la numarul de parlamentari.
Totusi autorul nu identifica si nu propune o solutie pe care el o considera viabila. De ce? Foarte simplu. Pentru ca generarea unei solutii incepe cu definirea problemei. Autorul nu defineste problema desi prezinta unele efecte ale acesteia (ex. parlamentari care nu fac nimic pe perioada intregului mandat).
Eu cred ca activitatea parlamentarului roman este definita de suma evenimentelor care au comunalitati relevante devenind astfel probleme precum:
1. Seful grupului parlamentar impune grupului parlamentar cum sa voteze pe intreaga durata a mandatului ignorand atributul imperativitatii;
2. Dupa ce sunt alesi prin vot membrii grupului parlamentar se reprezinta doar pe ei pe intreaga durata a mandatului. Aceasta conduita este organic legata de fibra si tesutul social al romanului care nu resimte deranjat de stima de sine atunci cand decide sa se faca frate cu dracul (a se citi electorat) pana trece puntea.
3. Cred ca 80% din parlamentari nu au nici o vocatie pentru politica motiv pentru care dupa depunerea cu balbaieli a juramantului dintr-un costum mult prea stramt fata de burta expusa, nu mai auzi de ei pana la urmatoarea campanie electorala.
4. Cred ca 80% din parlamentari se gasesc in Parlamentul Romaniei doar pentru a produce mai mult decat au platit pentru postul de parlamentar.
5. Activitatea de legiferare este in proportie de 80% axata pe rezolvarea intereselor de grup.
6. Cand activitatea de legiferare nu intereseaza nici un grup parlamentar calitatea legiferarii poate fi observata in numarul de modificari ale aceluiasi act legislativ.
7. Efortul eventualului parlamentar roman, ajuns din neatentia partidelor in Parlament prin efort propriu si meritocratie, de a nu fi ingropat de ceilalti 80% este sisific si de obicei dupa un mandat dus la capat cu onoare cred nu mai vrea sa auda de o noua candidatura.
8. De cate ori ati intalnit senatorul sau deputatul ales in circumscriptia dumneavoastra in cei 4 ani ai mandatului?
9. De cate ori ati auzit ca senatorul sau deputatul ales in circumscriptia dumneavoastra sa isi faca publica prezenta la cabinetul de circumscriptie?
10. Din vreo 500 de parlamentari romani doar vreo15 sau 20 ies in media pe durata intregului mandat.
Daca am considera ca numai 30% din cele 10 evenimente si probleme precizate mai sus reprezinta realitatea din Parlamentul Romaniei atunci putem gandi o solutie accesibila oricarui roman cu drept de vot indiferent ca vor fi liste deschise sau inchise si indiferent cat il duce mintea, botii si tiribotii.
Si aceasta solutie este foarte simpla si relativ indestulatoare pana cand ne-om invata sa umblam ca oamenii adevarati. Cu capul sus.
Orice roman care doreste sa fie declarat eligibil pentru a candida la Senat sau la Camera Deputatilor trebuie sa aiba domiciliul de cel putin 5 ani, la momentul depunerii candidaturii, in circumscriptia electorala arondata domiciliului sau.
Aceasta solutie simpla are 80% avantaje in termeni de reprezentativitate electorala si vreo 20% dezavantaje in aceiasi termeni dar numai pe perioada primului mandat. Ce rezolva cu adevarat aceasta solutie? Exact ce nu s-a dorit a fi rezolvat in Romania prin aplicarea Punctul 8 de la Timisoara.
Lucruri perfect reale si bine argumentate. Acum un an, am trimis legea 196/2018 cu multe aspecte legiferate prost si care numai sunt de actualitate. O lege facuta din birou, fara puncte comune cu realitarea. Am primit de la minsterul de resort si comisia de specialitate niste raspunsuri evazive. Si nimic nu s- a schimbat. In Ro, se moare cu dreptatea in mana iar majoritatea legilor date dupa clanuri de interese. Stat corupt, mafiot si esuat in toata structura sa.
Agreez cu dumneavoastra. din pacate asa vom ramane. astea sunt cum li se spunea.. Act1. Act2. din teatru si atit.. doar acte.
Aplicați rezultatul referendumului de pe vremea lui Băsescu si terminați cu jocurile astea, al căror unic scop este „să ne facem că facem” (sau cum zicea un personal al lui Nenea Iancu: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esențiale”)