luni, mai 27, 2024

Reforma fără sfârșit. Cei care pot nu prea vor, iar cei care ar vrea nu prea știu cum

Găsim zilnic articole și opinii diverse privitoare la starea educației din România și (eventual) impostura din Universități. Analize mai mult sau mai puțin avizate radiografiază fără concesie o stare de lucruri care devine pe zi ce trece o evidență în curs de banalizare. Conceptul de „analfabetism funcțional” e folosit cu sete și, dacă suntem atenți, îl folosesc mânios tocmai unii dintre cei cărora (cu puțin efort) l-am putea aplica cu destulă îndreptățire (l-aș lipi dedesubtul plăcuței de pe ușa din antecameră și pe care secretara personală o șterge cu sfințenie cel puțin o dată pe săptămână.) Nu-s cel mai potrivit să vorbesc despre asta – mai întâi fiindcă nu am date statistice relevante și, mai apoi, fiindcă am și eu (lângă ușă, e drept) o placă relativ lustruită.

Fiindcă s-au spus nenumărate lucruri privitoare la subiect – și eu însumi am făcut-o uneori cu sentimentul că așa ceva ar fi necesar, mi se pare acum că nu s-au spus încă unele dintre lucrurile elementare care ar putea face mai clar motivul declinului constant înregistrat de sistemul național de educație – asta în ciuda încercărilor (adesea lăudabile și bine fundamentate teoretic) ale unor miniștri a căror anvergură nu avem motive să o punem sub semnul întrebării. Sunt atât de ferm fiindcă unii mi-au fost remarcabili dascăli iar cu alții am avut discuții particulare de câte ori s-a ivit ocazia. Nu fac aici o evaluare în devălmășie a măsurilor luate, poate că nu am fost mereu de acord cu ceea ce s-a legiferat, dar sunt convins că, judecând sumativ, competența sau prestigiul intelectual al persoanelor în discuție poate fi contestată doar conjunctural. Acestea fiind premisele pe care le propun – să ne aplecăm puțin asupra motivelor pentru care educația națională pare înglodată într-un un proces interminabil de reformă. Nu e cazul să reluăm aici stări de lucruri – asta se face și s-a făcut – mă gândesc că o analiză a contextului care le-a făcut posibile ar limpezi întrucâtva bazinul soluțiilor. (Va trebui să dezamăgesc preventiv – nu am pretenția că ceea ce mie îmi apare ca soluție – poate fi aplicată imediat în actuala situație politică.)

 Mai întâi – efectul „diplome multe, cunoaștere puțină” are drept cauză formală (vezi Aristotel) un mod clasic de funcționare a societății: sistemele de educație derulează formal cunoștințe și informații pe care elita decizională le consideră utile ideologic. Nu cunoașterea – ci competența (cât mai specializată cu putință) e fructificată politic, deci cu umanioarele – „a se slăbi nenicule”, nu avem nevoie de teorii. Legea educației – își repetă obsesiv obiectivul – centrarea pe student (de parcă ar putea fi centrată pe grauri) și formarea de competențe. Puterea politică nu finanțează niciodată comunități de cunoaștere care o contestă sau îi pun în pericol autoritatea. Ordonatorii de credite din Universitate legitimează un establishment politic, iar politicul livrează și formalizează juridic cadre procedurale care perpetuează cercuri loiale de influență intelectuală. Fidelizarea acestor cercuri de putere academică are drept primă consecință introducerea în Legile educației a unui set de reglementări pentru care ministerul de resort produce uneori argumente discursive penibile. Nu trebuie să ne facem iluzii – acestă politizare nu e o găselniță dâmbovițeană, originală e doar lipsa de asumare la nivelul decidenților. Aparent, soluțiile sunt firave, dar recentrarea critică a gândirii în Universitate poate oferi o speranță: dacă inginerii se pot întreba (kantian) „la ce bun” cutare cercetare aplicată ? – asta nu poate face rău nimănui și e posibil chiar să facă un mare bine. Deci, oricât de riscat ar părea, Zurück zu Kant. Mai clar zis, Universitatea are misiunea de a învața studentul să gândească nu să asambleze soluții practice.

În al doilea rând, eficientizarea, randamentul financiar și alte considerente de linie nu fac decât să accelereze declinul educației academice – al cărei scop nu este și nu poate fi masificarea. (Spun asta cu riscul de a contrazice statisticile comunitare privitoare la numărul nostru de studenți la mia de locuitori). Apariția educației la distanță (platformele online) și progresele IA (chat GPT) fac tot mai evidentă inutilitatea unei forme de educație pe palier  informativ. Universitatea – nu are în nici un caz rolul de a oferi cursuri pe suport electronic și bibliografii obligatorii. Epoca amfiteatrelor cu sute de studenți care se adapă din înțelepciunea catedrei e un scenariu absurd. Studenții nu au nevoie de profesori doxa (doxografii pun în ordine cunoștințe, nu produc cunoaștere) care răspund la întrebări elementare și livrează algoritmi. În Universitate nu cauți achiziționarea de competențe profesionale specifice – cine vrea așa ceva merge la o scoală de maiștri. (Studiile universitare de 2 ani din noua Lege a educației pot fi eventual – cam așa ceva) Universitatea trebuie să recupereze dimensiunea ei humboldtiană – și dacă (pentru anumite specializări cel puțin) acest lucru implică grupe de 10 studenți – atunci asta trebuie să fie posibil. Soluția firească este să acceptăm cu toții că aceiași bani pot fi cheltuiți cu mai mare folos pentru 10 studenți care vin la universitate pentru că pot și vor, decât pentru 100 care, câteodată nu pot și, de multe ori, nici nu prea vor. (Cred că Proust spunea undeva – „ce nenorocire că oamenii mediocrii sunt întotdeauna dispuși să muncească, câtă vreme cei ce ar fi în stare nu vor….”)

În ultimul rând – dar nu cu mai puțină greutate – trebuie să acceptăm că Universitatea e un reflex al culturii unde se mișcă întreaga comunitate. Vulnerabil și lipsit de recunoaștere profesorul nu poate recupera defazajul față de școlile europene de prestigiu printr-un decret prezidențial. Am văzut cândva un registru fiscal unde un învățător (dintr-un sat din Bihor – Valea de Jos) avea în perioada interbelică un salariu lunar echivalent cu prețul a 2 boi (enorm în raport cu venitul unui om simplu), venit care îi permitea să țină în casă guvernată și să își petreacă vacanța de vara la Paris. Desigur, asta trebuie explicat cumva: ca tânăr profesor am primit de la un amic (distinsul istoric bihorean Blaga Mihoc) o scrisoare în copie – analiză pe text (la Existența tragică a lui DD. Roșca) a unui învățător de țară (un sat din Salaj) – și la acea vreme mă întrebam câți dintre colegii mei ar fi fost în stare să o facă la acel nivel. Motiv pentru care sunt convins până în ziua de azi că salariul învățătorului din epocă nu era deloc mare (evident nu avea să primească vreo pensie specială). Mediul universitar nu e pasibil de a fi reformat câtă vreme acestă reformă apare decuplată grav de realitățile românești. „România educată” nu e numele unui eșec guvernamental, ci mai degrabă, privind în profunzime, falimentul unui mod de gândire. O reformă a educației nu e un proiect tehnic în care schimbăm proceduri (metodologii), chiar dacă schimbarea procedurilor este o componentă necesară a reformei. Parlamentul poate reglementa sistemul și o poate face mai bine sau mai rău – potrivit conștiinței și înțelegerii celor pe care i-am votat și i-am lăsat să vorbească în numele nostru. Despre reformă – să tot vorbim, fiindcă de făcut, deocamdată cei care pot nu prea vor, iar cei care ar vrea nu prea știu cum.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Bine zis( despre învățământul românesc) ” falimentul unui mod de gândire”. Eu mă îndoiesc că cineva știe, dar nu vrea/ nu poate. Iar chestiunea este generală, chiar în statele mult mai dezvoltate.
    În definitiv, pentru ce pregătim generațiile viitoare?
    Aici aș zice că ar trebui să o pregătim pentru a IV-a Revoluție Industrială, respectiv pentru revoluția IA+Genetică. Numai că….cine, în momentul actual, poate face așa ceva?
    Trebuie o altă paradigmă, o altă filozofie pentru Lumea Viitorului.

  2. Pertinente si fine observatii. Felicitari autorului. Ca fost profesor de gimnaziu, liceu, facultate, pot afirma ca dupa 1990 nu am avut nicio reforma adevarata in invatamant. Doar mici schimbari cosmetice, formule de forma fara fond, aservirea unor grupuri de interese. Lipseste raportarea la baza demografica, sociala si economica. Cei care au dorit sa faca ceva serios au fost imediat inlaturati. Proiectul „Romania educata” este un esec clar pe care nu si-l va asuma nici presedintele.

  3. Eșecul sistemului actual de învățământ este simultan predictibil și explicabil. Învățământul comunist era calat pe sistemul economic de comandă/industrial. Odată ce acesta s-a prăbușit… și nu a fost înlocuit cu NIMIC – economia actuală este o himeră în sensul biologic al cuvântului, o împreunare pestriță de supraviețuitori comuniști, bugetofagi oportuniști și baroni de industrie – capitaliști de tip pirateresc; o economie care oglindește starea societății românești, oameni care sunt de acord cu capitalismul, cu condiția ca să aibă avantajele comunismului – o societate a absurdului.
    O astfel de societate și economie nu pot induce schimbări în sistemul de învățământ din simplul motiv că nu există principii de dezvoltare corespondentă a invățământului.
    Soluția este una dezavuată implicit de politic: home schooling – școala acasă. Principii și teste trimestriale, cu un monitor care să supravegheze din timp în timp dezvoltarea școlarului și să examineze impromptu elevul, cu anumite teme care să implice colaborarea online în echipă cu alți școleri, activități sportive cu examinare la două săptămâni pe tăpșanul comunal sau terenul de sport al celei mai apropiate școli.
    Ne place sau nu, Toffler a avut dreptate: suntem în plină tranziție (aproape terminată) către non-industrie, ceea ce el numea Societatea Post-Industrială, cu principala ei caracteristică: demasificarea. Acum toate – produse, servicii sunt personalizate…. atunci de ce sistemul de învățământ să rămână masificat? Pentru a servi la îndoctrinarea politică a copiilor?
    Eșecul sistemului actual de învățământ este cauza, și nu efectul refugierii copiilor în spațiul virtual.

  4. @dl.Sorin Borza: ”…deocamdată cei care pot nu prea vor, iar cei care ar vrea nu prea știu cum….”

    DAR
    mai sunt si unii care ”ar sti, dar nu pot din cauza celor nu prea vor”…

    de exemplu unii care stiu ce vor: recenta informatie publica a reformei invatamintului din CHINA.
    Partidul Comunist a stabilit ca obiectiv pe termen mediu DOMINATIA MONDIALA (TEHNOLOGICA) A CHINEI,

    drept care tot invatamintul va fi reorganizat in acest scop, incepind din gradinite…
    Noi ce vrem ???

    QED

  5. Cei care ar vrea sa reformeze sistemul stiu foarte bine insa nu sunt lasati s-o faca, totul se impotmoleste in parlament, acolo este „buba” majora.
    Este problema democratiei parlamentare cu care Romania se lupta din 1990 incoace insa stati linistit, nici la altii nu este totul roz, sistemul de educatie este un santier continuu in care cel care „ingropa” ceva drept rezolvat, vin alti si dezgroapa totul pt .ca doreste „altceva”, de parca actul educational s-ar fi schimbat, a ramas de mii de ani acelasi.
    Rezolvarea problemei invatamantului , a reformarii sanatoase poate fi numai in afara parlamentarismului, a intereselor politice dintre partide iar o reforma a data adoptata terbui sa ramana cel putin 10 in picioare, doar cu modificari minime altfel este dupa cum vedem doar haos si se pierd generatii de tineri.
    Reformele ar trebuie facute „pe bucati” , fiecare pe felia lui de la ciclul primar pana la universitate co conexiunile de rigoare.
    Sunt convins, spre exemplu 10 oameni de pe acest formum, care comenteaza la diferite subiecte ar fi capabili de o reforma excelenta.

  6. 1.Romania educata nu este un esec guvernamental sau a unui mod de gindire, deoarece nu este ,,proiect tehnic” care sa aiba un mod de realizare cu ,,limite tehnice” caracteristic unei constructii sau masini!
    Romania educata este esecul si masura calitatii societatii economice romanesti esuate…
    2.Ea este esecul modului de gindire estic al ,,societatii economice moderne”, in care nu se intelege ca partile sint la fel de avansate sau esuata ca ,,intregul” edificiu politic, social si economic national!
    Pacatul analitic suprem care nu lipseste niciodata este viziunea ,,singulara” asupra fiecarei componente bugetare si economice a societatii economice nationale, cu toate ca ele constituie si trebuie analizate ca un ansamblu sistemic unitar cu conexiunile si determinarile care asigura succesul fie esecul functional si de performanta general.
    3.In acest ansamblu sistemic exista componente ,,speciale” care ,,tracteaza” spre performanta toate celelalte sisteme bugetare sau economice, fiind vorba de componenta economica a tarii.O economie aflata in prima faza a ,,revolutiei industriale” caracterizata de lohn general (IT, confectii si industrie usoara, produse industriale simple (cu suta la suta manufactura doar in orasele mari), industrie de materiale de constructii energointensiva, etc. si o mare de supermarketuri, asigura o valoare adaugata minora care poate sustine material si financiar doar un sistem de educatie submediocru.
    4.Intreaga floare analitica a domeniului educatiei dezbate si se bate cu consecintele esecului economic-industrial, adica decaderea generala a tuturor sistemelor nationale, de la educatie la sanatate si zona sociala, iar saiturile economice si culturale ramin condamnate sa se multumeasca perpetuu cu aceasta scurtatura analitica.Dupa criza din 2009 Liviu Voinea concluziona asupra nevoii de un nou model economic, industrial, care sa practice politici industriale (Reindustrializarea Romaniei – Politici si Strategii, 2010).
    Cred ca de aici ar trebui sa inceapa orice analiza a sectoarelor bugetare, educatia avind ca factori determinanti pe cei economici, incepind cu plata profesorilor, dotarile scolilor, situatia sociala a parintilor ai caror copii abandoneaza scoala, etc.
    Mai mult ca atit, elevii nu considera necesar sa invete la nivel satisfacator, deoarece lipsa locurilor de munca industriale cu salarii de la 5000 de lei in sus, inseamna o piata a muncii lipsita de competitie, pentru care simpla prezenta la scoala le pare suficienta.La fel si cu universitatile, care produc pe banda rulanta mai ales ceeace nu cere piata muncii, care nu este a unei tari industriale ci a unei tari ,,de unica folosinta”.Mai departe, tinerii vor invata ceeace este necesar in Vest…
    5.Lipsa problematicii economice in anlizele domeniilor bugetare si a solutiilor programatice de iesire din starea de economie cu ,,perspectiva doar de viitor”, este generata in mare masura de ,,strategiile economice si industriale” nationale ale academiilor.Realizate pe termene mari (10, 20 sau 40 de ani), ACESTE STRATEGII sint falsul substitut al ,,programelor concrete” de dezvoltare economica-industrioala cu caracter operational, care sa poate deveni integrabile si realizabile in ,,Programele de Guvernare” ale PSD-PNL in legislatura viitoare.
    In lipsa lor unica tema a Guvernantilor (si UE) ramine problema pensiilor speciale si a deficitului bugetar, iar a analistilor intoarcerea pe toate partile a problemelor educatiei, sanatatii, etc., cind stie toata lumea, ca unica criza a tuturor sistemelor nationale este subfinantarea, iar tot ceeace se mai face, este pe bani imprumutati tot mai scump…

  7. mai exista o a treia categorie, alaturi de cele doua amintite in titlu: cei care stiu si nu sunt lasati sa faca….; (credeti ca aia care declara ca vor reforma si nu stiu… chiar vor?)

  8. „dacă inginerii se pot întreba (kantian) „la ce bun” cutare cercetare aplicată ? – asta nu poate face rău nimănui și e posibil chiar să facă un mare bine. Deci, oricât de riscat ar părea, Zurück zu Kant. Mai clar zis, Universitatea are misiunea de a învața studentul să gândească nu să asambleze soluții practice.”
    invatarea asta de a gandi se cam face urmand totusi niste proiecte demonstrative (curs, seminar, proiect); iar cand inginerii se intreaba „la ce bun ?” au in vedere si decuplajele de la realitatea actuala; spre exemplu si limbajul de programare FORTRAN (ala cu cartele perforate) te poate invata sa gandesti, dar ramanem in epoca respectiva ? apropo si de: „Mediul universitar nu e pasibil de a fi reformat câtă vreme acestă reformă apare decuplată grav de realitățile românești.”

    „În Universitate nu cauți achiziționarea de competențe profesionale specifice – cine vrea așa ceva merge la o scoală de maiștri. (Studiile universitare de 2 ani din noua Lege a educației pot fi eventual – cam așa ceva)”
    eventual om muri si om vedea

  9. Eu unul nu iau foarte în serios eforturile naționale pentru dresul Educației.
    Caragialian zicînd, văd un moft într’însele.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Borza
Sorin Borza
Conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro