De cativa ani lumea este strabatuta de o energie a schimbarii si a reformei. Multi ar spune ca e din pricina crizei mondiale economice care se prefigureaza pentru cei mai pesimisti intr-o forma de W (adica ar putea urma o a doua cadere dupa recuperarea din ultimul an).
Romania nu face exceptie, insa aici necesitatea reformelor pare ca abunda in toate domeniile: clasa politica, educatia, economia, agricultura, industria, institutiile… Se vorbeste foarte mult despre ce ar trebui sa se reformeze, putin mai putin insa despre cum. Reforma ar trebui sa fie cand de dreapta, cand de stanga, cand de centru in functie de orientarea ideologica a celui care o propune sau/si o analizeaza. Cand cineva are curajul sa faca ceva punctual si care tine de bune practici (vezi cazul bac-ului), actiunea este imediat politizata/ chiar ideologizata. E adevarat, avem nevoie de reforme – insa in primul rand ar trebui sa fie clar ca de la inceput ca orice repunere in forma va cauza victime. Multi asteapta intr-un fel ca reforma sa vina automat prin simpla primenire demografica. Desi ne indreptam cu pasi repezi catre iarna demografica (in cazul in care nu devenim putin mai relaxati in ceea ce priveste rolul imigratiei in primenirea populatiei, caci natalitatea nu va spori dupa tranzitia demografica), sansa pare a fi tineretul. Poate fi adevarat, insa pentru ca acest tineret (din care ma consider si eu parte) sa poate aduce reforma, are nevoie de formare.
Incerc sa deschid o conversatie despre acele lucruri mici si nesemnificative, care sunt trecute cu vederea in dezbaterile ideologico-politice dar care in opinia mea sunt hotaratoare tocmai pentru a pune fundamentele posibilitatii unei reforme (si a unei conversatii inteligibile). Astazi despre punctualitate.
De cate ori vi s-a intamplat sa intarziati? – nu la o intalnire cu prietenele sau prietenii la mall sau la cinema, nu o data pe an din cauze imprevizibile, ci sa intarziati in mod regulat la intalniri informale dar si la cele formale, sa intarziati (voit) raspunsuri la emailuri sau sa ratati deadline-uri “uitate”. Si de cate ori in loc sa va cereti scuze ati evitat sa raspundeti la telefon sau ati invocat cauze elucubrante?
Lumea modernitatii occidentale asa cum arata ea acum – cea la care aspiram fie ideologic fie ca stil de viata – este construita in jurul timpului inteles ca fiind predominant liniar si deci construit social ca o resursa neregenerabila. Pana si petrolul se regenereaza daca are suficient timp geologic, timpul vietii noastre insa nu. Si nici al celorlalti care traiesc in interdependenta cu noi. Acest lucru l-a inteles cu aproape 140 de ani in urma regele Carol I cand a facut cadou din banii sai cate un ceas portabil inaltilor functionari publici. Putem spune fara teama de a gresi ca, in mare parte datorita acestui mic gest, o schimbare fundamentala a raportului la timp a avut loc in institutiile de stat nou formate. O reforma institutionala a fost posibila atunci si a continuat in perioada pe care multi o considera “de aur” a Romaniei moderne. Institutiile sunt facute din si de oameni, la fel ca si reformele. Raportarea la timp in respect fata de sine si fata de celalalt face ca relatiile moderne de tip contractual si interinstitutional sa functioneze corect si cat de cat previzibil. Cei dintre dumneavoastra care lucrati in mediul privat stiti foarte bine cat de frustrant este daca furnizorul nu livreaza la timp, daca contractorul intarzie plata (ceea ce cateodata este de inteles) dar nici nu raspunde la telefon sau mail cu o simpla explicatie corecta. Cei care sunteti implicati in organizari de evenimente care implica parteneri multipli cunosc la fel de bine momentele de panica si politica paguboasa a “ultimului moment.”
Mai mult, cei care necesita sa abordeze o planificare strategica pe termen mediu si lung stiu ca aceasta se face doar daca exista capacitatea de a gandi timpul in chip coerent, posibil predictibil, si comun acceptat. Iar acest lucru incepe la nivel individual. Cand spunem “vin/te sun intr-un sfert de ora cu un raspuns” stiind clar ca e vorba de mult mai mult decat atat, sau in cel mai rau caz deloc, in primul rand nu suntem corecti fata de sine si subminam baza de incredere cu celalalt. (Despre incredere in articolul viitor).
Daca timpul este organizat haotic si fara a fi predictibil (pentru ca un sfert de ora inseamna pentru cineva ceva, pentru altcineva altceva si neintelegerea se rezolva printr-o gluma eschivatoare) atunci ziua ni se pare scurta si nesatisfacatoare. Traim cu impresia ca nu avem timp. Pentru toata lumea ziua are 24 de ore in care vrem sa traim, sa muncim, sa petrecem timp cu familia si prietenii si sa si reformam Romania daca se poate. Oare se poate? Eu cred ca se poate mai ales daca incepem cu lucrurile mici care ii fac pe oameni Mari. Unul ar fi punctualitatea. Si reglarea ceasurilor in acelasi ritm si pe acelasi fus orar. O mica observatie de final: la un prim contact cu o institutie, cu orice institutie, un indicator al functionarii sale (si de multe ori a modului in care veti fi tratat) este ceasul de pe perete. Daca acesta nu functioneaza sau arata o ora aleatoare, preparati-va pentru ce e mai rau dar lasati loc sa fiti si placut surprinsi.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Uff! Complicate mai sunt lucrurile simple!
„Cand cineva are curajul sa faca ceva punctual si care tine de bune practici (vezi cazul bac-ului), actiunea este imediat politizata/ chiar ideologizata.”
Pentru a asigura reformarea instituţiilor de Stat şi private în sensul obţinerii bunăstării pentru populaţie, trebuie gândit tehnocratic, nu ideologic. Cu înţelesul ca fiecare resursă să fie folosită pentru a crea şi a obţine beneficii, conform cu drepturile şi obligaţiile stabilite de lege ale fiecărui cetăţean sau fiecărei instituţii.
Conducerea bazată pe respectarea strictă a unei ideologii nu este eficientă, fiindcă este gata să abandoneze beneficiile care s-ar putea obţine în numele unei „fantasme”. Au probat-o catolicii, musulmanii, comuniştii şi probabil au s-o mai probeze şi alţii de-a lngul timpului, fiindcă prostia omenească tinde să se repete.
Conducerea de tip tehnocratic are însă defectele ei, fiindcă nu ţine seama de avantajele şi dezavantajele (văzute din perspectiva unor anumite categorii sociale) care nu se pot exprima direct, în bani sau în altă resursă materială. (Aici se văd cel mai uşor dezavantajele sistemului legal bazat pe Codul Civil, care judecă orice formă de obligaţie sau răspundere în bani, în funcţie de avantajul obţinut sau prejudiciul creat. Judecătorul poate decide despăgubiri în bani pentru împricinatul dezavantajat, să-i spunem „Mitică”, dar aici se termină puterea autorităţii judiciare.)
Exemplul: bula creşterii economice.
Cât timp judeci strict financiar, este avantajoasă pentru toată lumea: Stat, care încasează impozite, omul de afaceri, care are oportunităţi de a produce şi vinde, cetăţeanul obişnuit, care găseşte uşor job şi vede cum îi creşte în valoare proprietatea, fără ca el să facă prea multe pentru asta, bancherul şi orice alt furnizor de servicii. Trecem peste faza de societate a faianţei căzute, troleibuzului ruginit şi berii proaste la PET.
Răspunsul populaţiei este, aparent paradoxal, cel pe care l-a transpus în cuvinte Victor Ciutacu: faptul că am trecut peste faza de societate a faianţei căzute, troleibuzului ruginit şi berii proaste la PET nu înseamnă decât că suntem acum o societate de manelişti, beţivi, curve, derbedei, farsori şi escroci. Căreia îi opun ei „respectul, cinstea şi moralitatea” comunistului cu pulovăraş rivuluţionar deşirat.
Între anumite limite, răspunsul lor se reflectă în realitate: în epoca pulovăraşului deşirat, calitatea de manelist, derbedeu, farsor, escroc sau curvă era neproductivă, fiindcă nu existau bani şi mărfuri, sau nu destule. Nu merita efortul, fiindcă nu aveai ce câştiga în schimb.
Cam greu să explici unui tehnocrat că pentru un „Mitică de la colţul blocului” A NU CÂŞTIGA nimic reprezintă un avantaj din punctul de vedere al menţinerii relaţiilor sociale conservatoare. Unul gândeşte în termenii banului, celălalt în termenii conservatorismului. Unul vrea să producă, celălalt să îşi menţină situaţia stabilă.
~Nautilus
Capacitatea de a vorbi aparent simplu despre lucruri complicate este inca destul de rara pe la noi . In acelasi timp, cred ca sunteti perfect constient si de faptul ca ati deschis deja cutia Pandorei. Ati scris : „ aici necesitatea reformelor pare ca abunda in toate domeniile: clasa politica, educatia, economia, agricultura, industria, institutiile… ” dar cred ca sunteti la fel de convins ca si noi ca necesitatea reformelor in toate domeniile este una vitala , deci complet diferita de o iluzie. De fapt la noi, nici un domeniu nu merge bine, iar pentru acest lucru care sfideaza orice logica, nici o instanta oficiala nu a putut oferi vreodata o explicatie credibila . Mai mult decat atat, nici un domeniu si nici un minister nu a fost complet reformat pentru ca nimeni nu a definit clar ce ar trebui reformat , si cum , pentru ca de fapt nu exista interesul ca ceva sa fie dus vreodata pana la capat .
Afirmati : „Raportarea la timp in respect fata de sine si fata de celalalt face ca relatiile moderne de tip contractual si interinstitutional sa functioneze corect si cat de cat previzibil. ”. Intrebarea in acest caz este una punctuala . De unde aveti certitudinea ca , in realitate si dincolo de declaratiile formale , se si doreste cu adevarat acest lucru ? Daca va intrebati numai in ce masura sunt respectate la noi relatiile contractuale ( ex: in cazul autostrazilor… ), relatiile inter- institutionale ( cazul pacientilor care mor plimbati intre spitale de exemplu ) sau legile incalcate chiar de functionarii care le aplica ( cazul vamesilor de pe granita si arestati teatral cu elicopterele , de exemplu ) aveti deja un raspuns . De mentionat, nu am luat de loc in calcul ambiguitatea si dezordinea legislativa care se mentin de 20 de ani in mod intamplator, bineinteles … Este foarte adevarat ca „institutiile sunt formate de oameni si din oameni ” dar la fel de adevarat este ca in acest caz „ intregul este ceva diferit de suma partilor” cum ar zice Aristotel , si ca atare ceva cu totul diferit de gramada de oameni care sta la baza functionarii lor.
Ne apropiem putin de esenta problemei cu acest enunt : „cei care necesita sa abordeze o planificare strategica pe termen mediu si lung stiu ca aceasta se face doar daca exista capacitatea de a gandi timpul in chip coerent, posibil predictibil, si comun acceptat. Iar acest lucru incepe la nivel individual. ”. Dar si acest enunt trebuie nuantat . Sa nu uitam ca pana in anii `90 la noi se faceau „ planuri cincinale” cu termene mobilizatoare si fantasmagorice dupa principiul patului lui Procust si conform celebrului dicton al lucrului de mantuiala : „ Cand trebuie sa fie gata ? Ieri ! ”. Cei care le faceau atunci prin guvern si ministere, etc. sunt cam tot pe acolo . ( Dovada recenta si amuzanta este gazonul deja celebru al recentului megastadion bucurestean despre care primarul Bucurestiului afirma textual ca nu poate ordona firului de iarba sa creasca , dar nu a putut sa explice totusi de ce gazonul arata dupa meci exact ca un camp de pe care s-au scos cartofii ) . Este exact aceeasi situatie din universitatile noastre unde acum predau capitalismul si democratia exact aceeasi oameni care ceva mai inainte predau cu totul altceva . Ca atare, la noi timpul ( inclusiv „planificarea strategica” ) este gandit social si incoerent, nu este predictibil, nu este comun acceptat si nu poate incepe la nivel individual ( variabila individ nu are nici o semnificatie sociala in acest caz ).
In sfarsit, ajungem la adevarata problema a societatii romanesti, asa cum o definiti dvs :
”Daca timpul este organizat haotic si fara a fi predictibil …. atunci ziua ni se pare scurta si nesatisfacatoare. Traim cu impresia ca nu avem timp. ”
Mai intai, nu este o impresie ci o certitudine, deoarece la noi activitatile si procesele evolueaza in cascada . Nu exista timp individual , deoarece exista haos temporal social . Haosul temporal social la randul lui, provine din superbul haos social si organizational autohton care , e adevarat, e mult mai greu de creat decat o stare de ordine , dar 50 de ani plus un bonus de inca 20 , au fost mai mult decat suficienti pentru a realiza acest lucru la cele mai inalte cote .
Va propun un experiment ideal . Sa ne imaginam de exemplu cum ar raspunde institutiile noastre la intrebarea : „ Ce este secret in activitatea unei institutii publice ?! ” , dar nici macar nu este necesar sa aflam raspunsul. O simpla trecere in revista a modului in care sunt formulate obiectivele unor institutii de stat ( nu mai vorbesc de obiectivele managerilor lor …) poate fi extrem de instructiva pentru o gandire independenta si o minte deschisa , specifice tinerilor instruiti in Occident . Mai departe, si in ideea reformarii lor, daca de exemplu incercati sa obtineti ( daca aveti dreptul , bineinteles ) listele de obiective ale unor institutii importante , regulamentele de ordine interna ( de fisele posturilor nici nu poate fi vorba ) , veti vedea cum se profileaza amenintator la orizont sintagmele : „ confidential ”, „ interzis persoanelor neautorizate” si ” secret de serviciu ” . Pentru o astfel de transparenta si „ deschidere sociala” , cam orice proiect se va termina practic inainte de a incepe.
In realitate, nu „ respectul de sine si respectul de celalalt ” face ca „ relatiile moderne de tip contractual si interinstitutional sa functioneze corect si cat de cat previzibil ”. Este exact invers . Relatiile sociale nu functioneaza de la sine si numai pe baza „respectului” ( functiei …) , ci pe baza unor reglementari clare si a unor drepturi reciproc garantate care pot genera ulterior respect si pot constitui bazele comunicarii si colaborarii. Daca relatiile contractuale , relatiile interinstitutionale, relatiile intrainstitutionale si legile unei tari sunt functionale ( adica nu sunt numai „ pe hartie ” ) in sensul ca toti sunt egali in fata legii si reglementarilor , atunci institutiile ei devin functionale, cetatenii au drepturi care vor fi respectate , pot capata respect de sine deoarece sunt respectati de catre institutii, de catre ceilalti si atunci ii vor respecta la randul lor, si invers.
Pe de alta parte, sustineti de fapt ca o adevarata reforma ( a planificarii strategice si a timpului social,etc. ) poate incepe „ la nivel de individ ” adica daca se poate sa ne schimbam toti ( dar eventual sa nu se modifice nimic in rest…) , si cam atat. ( Ar fi foarte interesant de exemplu daca ati putea aplica aceasta teorie intr-un caz punctual in care un functionar de stat de la noi castiga mai mult decat preşedinţii SUA şi Comisiei Europene , dar continuă să îşi ascundă veniturile salariale şi faptul că, deşi e şef la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, este şi manager într-o firmă de asigurări. – http://www.adevarul.ro/actualitate/Regina-_asigurarilor-salariu_de_29-000_EUR-luna_0_548345507.html ) . E ca si cum pe tabla de sah a unei societati corupte de exemplu, schimbam vitejeste toti pionii , dar mentinem fix aceleasi reguli care mentin aceleasi piese importante. Si cu asta ce-am facut ? Cred ca mult mai simplu ar fi sa schimbam radical regulile jocului de sah social , si in loc sa periem intreaga societate de la stanga la dreapta sau invers, sa schimbam deocamdata numai piesele importante de pe tabla. Utopie, nu ?
Dupa opinia mea , trei generatii de romani au pierdut deja pariul cu istoria. In acest caz, intrebarea este ce va mai putea face , si cum , generatia dvs . Pana atunci , astept cu maxim interes articolul anuntat de dvs ( cel despre incredere ).
Va multumesc pentru comentarii – intr-adevar, lucrurile simple sunt complicate, sau cu alte cuvinte, simplitatea este geniala… @Sergiu Simion – va multumesc pentru analiza detaliata (am mers si pe blogul dvs.). Aveti dreptate in cea mai mare parte din argumente, si sunt, asa cum stiti deja, de acord cu ele. Fraza cheie a articolului meu o consider insa „Incerc sa deschid o conversatie despre acele lucruri mici si nesemnificative, care sunt trecute cu vederea in dezbaterile ideologico-politice dar care in opinia mea sunt hotaratoare tocmai pentru a pune fundamentele posibilitatii unei reforme […]” Sunt departe de a crede ca punctualitatea, printre altele, ar aduce automat reforma. Evident, este nevoie de reformarea politicilor publice, etc. etc. – insa cred ca este unul din „pre-rechizitele” ei (scuzati barbarismul). Poti emite oricate legi, chiar bune (si noi avem si legi bune) daca modul in care se aplica este tributar unei culturi a status-quo-ului (asa cum evidentiaza Nautilus in povestea lui Mitica). Acum, ca tot am ajuns la cultura (in sens antropologic): intotdeauna m-am intrebat – de ce comunismul a luat forma pe care a luat-o in Romania? pe ce tip de structuri culturale s-a calchiat pentru a deveni un totalitarism nationalisto-autarhic? Cred ca in procesul comunismului ar fi interesant de intors intrebarea cu susul in jos, adica nu neaparat „ce a facut comunismul Romaniei?” ci „de ce in Romania comunismul a avut acest chip hidos?” dar asta cu alta ocazie… Despre incredere, in curand :)
Pentru ca e doar o prima parte, cred ca nu se pot trage inca niste concluzii, care au dezavantajul ca pot fi definitive. Dar in orice caz punctualitatea e o conditie de baza, care a devenit in societatile vestice o constanta a vietii economico-sociale, incat desi nimeni nu o abordeaza, este totusi omniprezenta. Alaturi de alte conditii cu acelasi statut formeaza acel imperios concept de predictibilitate, atat de necesar in vederea oricarei reforme.
” Incerc sa deschid o conversatie despre acele lucruri mici si nesemnificative”. Confirm inca o data ca sunt de acord cu importanta care trebuie acordata lucrurilor ” marunte ” ( diavolul se ascunde in detalii, nu ? ) dar in acelasi timp am subliniat necesitatea adecvarii formelor la fond , si invers pentru ca nu putem cere numai cetatenilor sa fie corecti . Sa ne amuzam : ca cetateni , teoretic cei mai multi am putea ajunge daca vrem in gara cu 15 minute inainte de sosirea, respectiv plecarea trenului ( social ). Dar la ce ne foloseste de exemplu , daca noi ne comportam asa, dar aflam ca acesta a plecat …cu 3 ore mai inainte ? ( dar unii l-au prins, bineinteles …) sau daca vom gasi in gara un anunt conform caruia trenul pleaca la ora stabilita , dar …din alt oras si , din nou, altii l-au prins ?!
In privinta modul in care se aplica legile , respectiv cultura status-quo-ului si povestea acelui Mitica, lucrurile sunt putin mai delicate. Mai intai, mi se pare trivial sa echivalezi un om instruit cu adevarat , cu un ” tehnocrat ” ( in presa anilor `90 termenul era un eufemism pentru politruci si securisti ) si sa-l opui pe acesta lui ” Mitica de la coltul blocului ” . Nu cred ca un ” Mitica de la coltul blocului ” ( eventual, de profesie fara …), si oricata galagie ar face, ar putea fi luat vreodata drept etalon pentru politicile publice intr-o tara care doreste sa ramana in Europa. Mai simplu, intr-o instanta de judecata , si in general in societate, cultura status-quo -ului pe care dvs o supralicitati , nu este niciodata un argument valid ( da, l-am calcat cu masina , dar nu l-am vazut pentru ca eram beat si cum asta fac de obicei, nu sunt vinovat ) ci o circumstanta agravanta . E ca si cum ai spune ca nu poti condamna un functionar public pentru ca a luat mita deoarece , prin traditie , acesta nu face decat sa repete un comportament existent inca de pe vremea fanariotilor .
Totalitarismul comunist a avut acest chip hidos dintr-un singur motiv: fiindcă era nevoie de el.
„Alternativa Dej”, adică un regim militarist-birocratic asemănător cu cel din URSS, nu ar fi satisfăcut această nevoie. URSS era un „capitalism de Stat”, în care Statul era singurul patron, iar ceilalţi îşi trăgeau puterea şi situaţia din asocierea cu el, dar aici se termina rolul Statului. Regimul era tot cvasi-meritocratic şi tehnocratic, între anumite limite, parvenirea şi ascensiunea socială erau posibile, inovarea era posibilă, deşi greu de pus în practică. (Luxul era şi el posibil pentru cei care se ridicaseră în societate. Generalii sovietici ştiau asta prea bine.) Pentru un regim de acest tip, conta „achievement-ul”, cum îi spuneau prietenii noştri de peste Ocean – lucrurile se măsurau în bani, oţel, petrol, nave maritime, trupe, avioane, Volgi, funcţii, apartamente „clasice” sau „hruşcioviste”, succese în sporturi şi alte competiţii. Şi, bineînţeles, exista şi latura negativă a capitalismului (de Stat), sărăcia lucie, extremă, africană a acelor regiuni şi provincii care scăpau ochiului Moscovei şi în care nu se construiau niciun fel de întreprinderi industriale şi nu se investea nimic. (Jurnaliştii moderni au dat de sate cvasi-medievale în prezent, care au trăit în mizerie pe vremea ţarilor, a comuniştilor, a lui Elţân şi a lui Putin şi tot aşa trăiesc şi acum. Abia dacă merită să fie trecute pe hartă.)
Un regim de acest tip ar fi fost „ceva mai liberal”, dar ar fi scos imediat la iveală orice defect, aşa cum pe o suprafaţă curată se văd imediat toate zgârieturile.
Regimul de teroare adoptat de Piticul notru Creţ avea caracteristicile lui, ceva mai speciale.
Unul dintre puţinii care le-au reprodus ca material didactic şi probabil singurul care a făcut-o cu o minuţiozitate de maniac a fost regizorul lui „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Filmuletele nu era atât de interesant prin subiect, la urma urmei toată lumea ştia că avortul a fost interzis şi care au fost consecinţele. Adevăratul motiv pentru care şoca era minuţiozitatea realizării, până la cel mai mic amănunt: clădirile, peisajul, îmbrăcămintea, maşinile, LIMBAJUL (“L-am pus să dea la Politehnică, fiindcă un inginer nu poate fi repartizat la ţară”), vinul roşu prost la sticle de 1 litru, tortul de bezele şi salamul de biscuiţi, totul. Un documentar al jegului comunist, mai precis decât cel mai precis documentar făcut vreodată de Discovery.
Este relevantă o scenă din film, care rezumă caracterul regimului: scena cu miliţianul în uniformă soioasă care bea vin ieftin la sticlă de 1 litru şi flirta cu unul din cele 2 personaje feminine. Deşi avusese multe motive să fie suspicios şi să îşi pună la lucru vigilenţa de Sherlock Holmes de carton presat.
Nu de miliţian, securist, funcţionar de partid sau alt om al Statului trebuia să te temi.
Nu uniforma lor semnifica pericolul. Ci pulovăraşul deşirat al lui „Mitică de la colţul blocului”, adoptat ca un fel de uniformă de loviluţionarii noştri.
Turnătoria, invidia, spartul geamurilor, zgâriatul maşinii, spionajul pe la uşi erau vârfurile vizibile ale icebergului comunist.
Oricine, până la cele mai înalte funcţii din Stat, putea fi turnat, persecutat, demis, declasat şi deposedat, sub cine ştie ce acuzaţie absurdă, ca Trofin. Iar singurul care nu avea nimic de pierdut era cel care “nu avea” nimic (şi care nu avea nicio responsabilitate când îi turna pe ceilalţi, din moment ce el oricum nu avea nimic de pierdut).
Pentru unii, totalitarismul în care puterea nu mai e împărţită pe clase sociale era şi el o formă de democraţie originală.
~Nautilus