Mi s-a întâmplat să văd admirabilul spectacol cu Rinocerii lui Ionesco, montat pe scena Teatrului de Comedie de regizorul Vlad Massaci, la sfârșitul lunii ianuarie a anului 2026. Adică la aproape două luni de la momentul premierei oficiale și la ceva mai mult de când montarea a ieșit la public într-o suită de avanpremiere.
În răstimpul scurs de la prima ridicare de cortină, s-au scris deja câteva cronici, mai toate laudative- de data aceasta chiar pe merit–, o bună parte dintre ele fundamentându-și aprecierile pe argumente. Firește, majoritatea amintesc detaliul că montarea lui Massaci este jucată exact pe aceeași scenă pe care a putut fi montat în 1964 aproape miticul spectacol regizat de Lucian Giurchescu. Văzut și apreciat de Ionesco însuși cu ocazia unui turneu în Franța, menit să reconfirme o anumită deschidere spre Occident a guvernării de la București și a mai tuturor regimurilor comuniste est-europene. Deschidere căreia i-a pus capăt zdrobirea în august 1968 a Primăverii de la Praga. O operațiune specială, cum s-ar spune astfel, la care România nu a participat, fapt ce i-a adus lui Ceaușescu o anumită glorie pe care Conducătorul de la București o va exploata în folos propriu, în delirul cultului personalității, în socialismul dinastic și național-comunismul, toate devenite tot atâtea semne ale recidivării în rinocerita ce e în specificul autoritarismelor și al dictaturilor de toate felurile.
Ionesco a scris Rinocerii în 1959. La sugestia lui Geneviève Serreau, cea căreia i se datorează conceptul de nouveau théâtre ca și o carte de istorie a fenomenului artistic cu pricina, dramaturgul a rescris scenic o nuvelă publicată doi ani mai devreme în Lettres nouvelles și mai apoi în Les Cahiers Barrault –Renaud. Rinocerii venea la câțiva ani după Victimele datoriei, la rându-i rescriere pentru teatru a unei nuvele, și prima apariție publică a lui Bérenger, personaj ce va scrie istorie, de foarte mulți exegeți socotiți un dublu, un alter-ego al dramaturgului. Interesant e că la noi Victimele datoriei a ajuns să se joace doar în 1968, într-un spectacol regizat de Crin Teodorescu. Venind după Cântăreața cheală, Scaunele și Regele moare, montarea lui Crin Teodorescu a fost un sfârșit de serie. Ionesco devenise iarăși incomod. Vorbea și știa prea multe despre regimul de la București. Și nu vorbea deloc de bine.
Încă din 1960, într-o Prefață la Rinocerii, Ionesco atrăgea atenția că piesa nu pune la zid un totalitarism anume, ci are în vedere primejdia reprezentată de orice sistem teribil ce înflăcărează și îndobitocește omenirea. Doi ani mai târziu, în mult mai celebrele Notes et Contre-notes, Ionesco revenea asupra ideii, subliniind că scrierea lui are în vedere nu doar nazismul, ci toate totalitarismele contemporane, de dreapta sau de stânga. Sigur că în Bucureștiul din prima parte a anilor ’60 s-a accentuat caracterul antinazist al piesei. Numai așa scrierea lui Ionesco, scriitorul pus la zid de însuși G. Călinescu în anii realismului socialist, a putut fi publicată în 1963 în revista Secolul XX și montată în 1964. Simptomatică din acest punct de vedere cronica scrisă pentru revista Teatrul (nr. 5/1964) de Florin Tornea care bătea monedă, și nu chiar fără temei, pe inaderența la legionarism a lui Ionesco. De altfel, trebuie amintit că termenul rinocerită apare în vocabularul lui Ionesco încă de pe vremea în care se afla în țară. Cert e că a fost atunci, în 1963-1964, un proces de negociere între creatorii de teatru și puterea politică, operațiune bine sesizată de Monica Lovinescu în cronica ei care insistă asupra relevantului detaliu că monologul final al lui Bérenger era rostit de Radu Beligan cu spatele la public, în felul acesta personajul adresându-se nu oamenilor simpli asemenea lui, simbolizați de sală, ci mărimilor, nomenclaturii care impuneau masificarea.
De data aceasta, în spectacolul lui Vlad Massaci, lucrurile stau cu totul altfel. Respectivul monolog, exemplar, fără nici cea mai mică urmă de retorism rostit de Tudor Chirilă (nu cred că azi s-ar fi putut găsi in Teatrul de Comedie un interpret mai bun pentru rolul cu pricina, și nu doar din motive ce țin de expunerea publică binecunoscută a actorului), ni se adresează nouă, publicului, adică oamenilor simpli, supuși unui multiplicat asalt al rinoceritei. Care vine și din Rusia lui Putin, și din America lui Trump, ca și din Bucureștiul deloc scutit de tentația revenirii la totalitarism. Această rinocerită ce atacă la ora actuală din mai multe puncte mi se pare a fi motivul ce l-a determinat pe Vlad Massaci să pună în scenă Rinocerii. Text transferat pe scena Teatrului de Comedie în epoca telefoanelor mobile și a atotputerniciei, uneori distructive, a rețelelor sociale. La un moment dat, însemnele tick tock se văd mai clar decât toate celelalte. Nu cred că doar din întâmplare și fără legătură cu o mare primejdie pentru echilibrul politic actual. De altfel, una dintre piesele esențiale ale decorului creat de Andu Dumitrescu este o ușă a cărei formă amintește de designul unui telefon mobil. Pe al cărui ecran vedem amploarea luată de masificare, de stimularea mediatică a fenomenului, de transformarea lui în isterie colectivă, în marș spre nicăieri. Câteva practicabile plasate pe un plan înclinat sunt folosite spre a marca mai întâi spațiul public, cafeneaua, băcănia în care trecerea primului rinocer, bine marcată de alarma de tipul Ro-alert creată de Vlaicu Golcea, semnatarul sound-designului, aproape că nu provoacă nici o reacție, iminența primejdiei fiind bagatelizată de mai toți participanții la discuție. Mai degrabă preocupați de durerea doamnei a cărei pisică este prima victimă a rinocerului. Logicianul fanfaron, cu mare savoare jucat de Dragoș Huluba perorează pe mai departe, producând false silogisme, în voie acompaniat fiind de curiozitatea Domnului Bătrân (Lucian Pavel). Băcanul (Alin Florea), soția lui (Simona Stoicescu), Patronul Cafenelei (Sorin Miron), Chelnerița (Domnița Iscru), Gospodina (Mihaela Măcelaru) își văd de afacerile și interesele proprii, Daisy (Andreea Alexandrescu) își poartă inocența și frumusețea ce îl farmecă pe Bérenger (Tudor Chirilă).Interesant e că primul care sesizează anormalul apariției unui rinocer e locvacele, scorțosul Jean, prietenul îmbrăcat la patru ace al lui Bérenger. Ochii lui Jean, jucat impecabil de Liviu Pintileasa, lasă impresia că ar vedea, chiar că ar contempla deja viitoarea rinocerizare. E primul care alertează autoritățile publice ca mai târziu să strălucească prin non-acțiune și teoretizarea ei. Aceleași practicabile marchează mai încolo spațiul editurii în care domnul Papillon ( e foarte bun în rol Lucian Pavel) își cheamă la lucru subordonații. Pe veșnicul revoltat Botard, expresie preliminară a rinocerismului stângist, violent afirmat de jocul deliberat încrâncenat al lui Sorin Miron (acesta scoate periodic și cu schepsis un corn(et) din hârtie pe care și-l apropie de frunte), pe îmburghezitul, suficientul, impozantul și obtuzul domn Dudard, pesemne o anticipare a rinocerismului de extremă dreaptă, învelit pentru moment în găunoasă înțelepciune (apăsat și eficient desenat de Alin Florea), pe îndatoritoarea Daisy (Andreea Alexandrescu) și pe veșnic neglijentul Bérenger.
Întreg mecanismul scenic își amplifică turația ( Vlad Massaci administrează fără cusur tempo-ritmul spectacolului), lucrurile încep să se precipite odată cu sesizarea absenței domnului Boeuf, cu intempestiva sosirea a soției acestuia (Simona Stoicescu). Care, la un moment dat, își va zări soțul în groapa plantată în mijlocul scenei. Loc în care vor ajunge rând pe rând toți cei ajunși în condiția de rinoceri. Adică de suboameni. Scena întâlnirii și a confruntării dintre Bérenger și Jean, consumată la domiciliul acestuia din urmă, mai apoi aceea dintre Bérenger și Dudard mi se par a însemna vârfuri de tensiune a spectacolului. Și cu toate că știu foarte bine piesa (nu de alta, dar am vorbit despre ea la cursuri vreo 30 de ani la rând) le-am urmărit cu sufletul la gură. Ambele sunt magistral susținute actoricește. Întâlnirea dintre înșelător rezistenta Daisy și Bérenger funcționează asemenea unui fals contrapunct. De pseudo-cădere de tensiune. Ideea relevată bine către final de încleștarea dintre cei doi protagoniști.
Cum nu intenționează nici măcar un singur moment să facă din Bérenger o fantoșă, un declamator de lozinici, un rezistent infailibil, cum ține să sublinieze umanitatea personajului, Vlad Massaci îi cere inspirat lui Tudor Chirilă să se apropie de marginea gropii, subliniind astfel ideea că soluția abandonului conjugată cu tendința totalitară există în fiecare dintre noi, că trebuie să le contracarăm și că avem datoria să nu ne lăsăm semenii să fie singuri. Ori în cazuri extreme să ne asumăm noi înșine singurătatea. O singurătate nicidecum pasivă. Cu speranța că în acest fel vom izbuti să nu fim ultimul om.
Teatrul de Comedie din București
RINOCERII de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
Regia: Vlad Massaci
Scenografie, light &video design: Andu Dumitrescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Sound design: Vlaicu Golcea
Cu: Tudor Chirilă (Bérenger), Liviu Pintileasa (Jean), Andreea Alexandrescu (Daisy), Alin Florea (Dudard,Băcanul),Sorin Miron (Botard, Patronul cafenelei), Dragoș Huluba (Logicianul), Lucian Pavel (Domnul Bătrân, Papillon), Mihaela Măcelaru (Gospodina), Simona Stoicescu (Băcăneasa, Doamna Boeuf), Domnița Iscru (Chelenerița)
10 plus, maestre !