duminică, iunie 16, 2024

Refuzul de a judeca

Hotărârea – definitivă – a Înaltei Curți de Justiție și Casație în procesul intentat de Andrei Ursu celor direct responsabili de moartea tatălui său, inginerul Gheorghe Ursu, în 1985 (într-o închisoare a Statului comunist și într-o anchetă a Securității) e scandaloasă. Și aceasta din cel puțin două perspective: mai întâi pentru exonerează poliția politică a României ceaușiste de o crimă perfect documentată și, în al doilea rând, pentru că afectează în mod negativ deopotrivă memoria victimei și încrederea urmașilor – și a întregii populații – în justiție.

            Inginerul Ursu a fost arestat – sub un pretext de circumstanță (faptul că i s-au găsit acasă, la percheziție, 17 dolari!) – pentru opiniile sale cu privire la politica lui Nicolae Ceaușescu și ca urmare a unui denunț provenind din mediul în care lucra. La percheziție i s-a confiscat jurnalul manuscris în care se exprima liber și care a fost apreciat de Securitate ca având un ”conținut dușmănos”. A fost anchetat ”prin metode specifice” de către ofițeri de Securitate (ale căror nume și prenume se cunosc și care au fost acuzați direct de fiul lui) și, în același timp (ca o sinistră continuare a vilențelor din anii ’50 de la Pitești), a fost pus în celulă cu condamnați pentru fapte penale cu un comportament violent, care – în plus – au fost instruiți să-l bată. Prin urmare, inginerul era bătut zilnic și de ”organele de anchetă”, și de ”colegii” de celulă. În mai puțin de două luni se alege cu leziuni interne garve și i se refuză – până în ultimul moment – asistența medicală. În aceste condiții, la 17 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu moare în custodia statului comunist român și sub supravegherea Securității care îl ancheta. Corpul, restituit familiei pentru înmormântare, are contuzii și urme de traumatisme vizibile. Situația inginerului, atât după arestare, cât și după moarte, face obiectul unor proteste internaționale cu privire la respectarea drepturilor omului în România comunistă. Moartea lui Gheorghe Ursu e – cum o spune explicit Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – un avertisment și o intimidare la adresa intelectualității critice din ultimii ani ai ceaușismului.

            Acestea sunt faptele și – trebuie spus acest lucru – sunt cele mai bine documentate cu privire la o crimă politică din România de după 1965. Într-o serie de procese, a căror tergiversare mărturisește deopotrivă reaua voință a unor oameni / instituții și lipsa de conștiință civică a unei societăți care preferă să-și ignore trecutul, fiul victimei – Andrei Ursu – a căutat postum (în România democratică) să-i facă dreptate tatălui său. Lucrurile, cel puțin la nivel juridic, par a se fi încheiat cu această hotărâre halucinantă care, pe 28 de pagini, nu vorbește deloc despre victimă și ucigași, ci se pierde în alambicate subtilități lingvistice. Structura ”motivației” juridice se bazează pe trei ”argumente”: 1) e impropriu ca asasinarea inginerului Ursu să fie numită ”crimă împotriva umanității” și e mult mai potrivit să fie încadrată – potrivit jurisprudenței vremii – la ”tratamente neomenoase”. 2) Victima nu poate fi considerată un oponent al puterii acelui timp drept care nu e în situația de a fi făcut obiectul unor măsuri represive intenționale și, ca atare, nu pot fi acuzați anchetatorii lui de omor voluntar. 3) În fine, nu era clară – în acei ani – opoziția dintre societate și putere, iar aparatul Securității avea altă atitudine față de oameni (inclusiv față de contestatari) decât cea din perioada ”marii represiuni” (1948 – 1964).

            Să le luăm pe rând: mai înainte de toate, ”crima împotriva umanității” conține cuvântul crimă. Or, e un fapt că inginerul Gheorghe Ursu a fost omorât în timp ce se afla în custodia unor instituții ale statului socialist român. Lucrul acesta poate fi dovedit, retrospectiv, comparând fișa de intare în penitenciar cu cea de deces eliberată de procuratură. Dacă un om sănătos și fără mari probleme de sănătate ajunge – în mai puțin de două luni – să moară în timp ce e internat într-o instituție care (potrivit legii de atunci) era obligată să-i acorde asistență medicală, înseamnă că e o problemă uriașă la mijloc. Și problema aceasta trebuie clarificată. Ar trebui clarificat și felul în care un procuror din acea vreme – e vorba de Vasile Manea Drăgulin (ajuns Procuror General sub Iliescu) – a stabilit că moartea inginerului nu a fost violentă. Dacă această concluzie e falsă – și, potrivit tuturor mărturiilor (inclusiv procesului care l-a condamnat pe ”colegul” de celulă a lui Gheorghe Ursu) e, atunci se cere lămurit motivul pentru care oficialitățiile au ascuns cauza reală a morții dizidentului. Mai înainte de orice avem un fapt clar: un om moare în vreme ce se afla ”în puterea” instituțiilor României comuniste și în stare de anchetă. Putem considera un atare fapt ca fiind normal? ”Se mai întâmplă”? Nimeni nu are responsabilitatea a nimic? După știința mea, dacă un om face atac de cord la el acasă, moartea lui e considerată suspectă până când se emite un certificat medico-legal care să precizeze clar cauza morții. Moartea unui om într-o închisoare comunistă și în timpul unei anchete nu ridică nici o suspiciune? Acceptăm fără nici un comentariu fișa de deces a unui procuror din sistem (doar pentru că e ”act oficial”) fără a lua în considerare nici un fel de mărturii – inclusiv în instanță – ale celor care au asistat la ultimele zile ale victimei și, apoi, au avut de-a face cu cadavrul său? Atunci înseamnă că Maniu a murit de ”insuficiență cardiacă”; la fel și Mihalache (și o groază de alții) și că – practic – niciodată în penintenciarele Românei comuniste nu s-a murit (indiferent de vârstă) din alte cauze decât din cele naturale! Putem accepta așa ceva?!

            Ce înseamnă ”tratament neomenos”? Mai înainte de toate, un termen atât de vag – și, iertat să fiu, folcloric – ca ”neomenos” aparține vocabularului juridic (indiferent de ce spune Codul Penal al lui Ceaușescu și comentariile lui Dongoroz)? Cum ar suna el tradus într-o limbă străină (în cadrul unui proces la CEDO)? Inhuman e altceva decât ”neomenos”: primul trimite la acțiunea de alterare sau desființare a umanului, în vreme ce cel de-al doilea la o pasivitate față de dimensiunea umană a celui aflat la greu. Or, ceea ce i se aplică inginerului Ursu e termenul în accepțiunea lui engleză: omul a fost maltratat – și de anchetatori, și de codeținuți – până a ajuns muribund. Apoi, în mod intenționat, a fost lăsat să chinuie până a murit. Acest lucru trebuie spus răspicat: toate aceste lucruri – aplicarea violenței fizice pe deținuți, tolerarea agresiunii interne în penitenciar, neacordarea asistenței medicale – erau fapte penale potrivit legislației comuniste din acel timp. Nu sunt lucruri ”inventate” de drepturile omului europene. Legea lui Ceaușescu – așa cum era ea – nu autoriza omorârea de către anchetatori, paznici sau codeținuți a unui om aflat în detenție. Încă odată, aici e vorba de crimă – după legile de atunci –, nu de ”tratament neomenos”. Ceea ce ciudat e faptul că – în motivația judecătorilor – tocmai crima e cea ocultată. Impresia pe care-o lasă textul de 28 de pagini e aceea că Gheorghe Ursu a ajuns în custodia ”organelor” unde i s-a făcut rău (din rațiuni numai de el știute) și i-a lăsat cu gura căscată pe toți ”sutrăgându-se anchetei” prin moarte.

            Al doilea punct: inginerul nu poate fi considerat un ”opozant” al regimului, pentru că nu s-a manifestat ca atare. Dar – pentru Dumnezeu! – în acest caz arestarea lui e și mai scandaloasă: cum adică, într-o țară cu un cod de legi așa de perfect ca cel comunist, puteau fi ascultați, percheziționați și încarcerați oameni care nu se manifestau deloc împotriva regimului? Asta înseamnă că – în fapt – orice cetățean al României anilor ’80 era o potențială victimă și că ”organele” de supraveghere și de reținere aveau liberatea de a acționa arbitrar. Felul în care Gheorghe Ursu considera statul socialist, instituțiile acestuia și pe Ceaușescu personal reiese din jurnalul lui și din mărturiile celor cu care a discutat în acel timp. Însă din percheziția ce i s-a făcut (cu confiscări), din arestare și din uciderea lui în închisoare e limpede că reprezentanții autorităților comuniste îl considerau ”dușmănos”. Încă odată: altminteri de ce l-ar fi arestat și l-ar fi torturat în detenție?! Paradoxul ”oponentului”, așa cum îl prezintă ”motivația” judecătorilor e acela că nici Doinea Cornea, nici Paul Goma (ca să nu mai vorbim de Ana Blandiana) nu intră în această categorie. Și, practic, nici un fel de dizidenți. Dat fiind că toți aceștia se adresau oficialităților epocii în termenii legilor de atunci, cerând fie ameliorarea condițiilor de viață, fie respectul – de către puternicii zilei – al legilor emise de ei, fie luarea în serios a Constituției (cu dreptul la libertatea conștiinței sau cel de asociere) etc. Ei nu se opun puterii comuniste considerând-o ilegitimă și luptând împotriva ei. Iar cei care-au făcut-o – potrivit aceleiași logici – sunt, după legea acelui timp, ”teroriști” sau, în cel mai bun caz, ”huligani”.

            Problema e aceea că, luând legea comunistă ca etalon absolut și asimilând-o – fără nici o precauție – legislației actuale, suntem nevoiți să tragem exact aceleași concluzii pe care le-au tras ”procurorii” și ”judecătorii” lui Dej și Ceaușescu. Potrivit acelei legi, ridicarea oamenilor în Decembrie 1989 nu e nimic altceva decât o ”manifestare huliganică”, condusă de ”elemente declasate”, care trebuie arestate și pedepsite pentru ”întreruperea producției” și ”pagubele aduse avutului obștesc”. De asemenea, conform legilor de atunci, lipsa hranei, tăierile de apă și de curent, frigul din locuințe etc. nu erau privațiuni, ci ”măsuri de raționalizare” prin care statul comunist ”se îngrijea de bunăstarea oamenilor muncii”. Din nou: dacă ne situăm în punctul focal al legislatorului comunist, atunci ceea ce decurge din legea lui – inclusiv represiunea – devine acceptabil și pentru noi. Numai că – depotrivă în istorie și în jurisprudență – asta se numește revizionism (când nu de-a dreptului negaționism). Adică lucruri împotriva cărora – după știința mea – există acum legi explicite. E interesant că, în toată poliloghia judecătorilor, nu apare nicăieri menționat Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Or, acesta e un document oficial al satului român din ziua de azi. Și, în concluziile lui, se spune limpede: ”Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.” Să nu uităm, la 18 decembrie 2006, Președintele României – nu ca persoană, ci ca instituție – a asumat, în numele statului, al cărui reprezentat era, aceste concluzii. Senzația pe care-o lasă ”hotârârea” Înaltei Curți de Casație și Justiție e aceea că o hârtie oarecare semnată de Vasile Manea Drăgulin valorează mai mult decât tot acest Raport.

            De ce? Și aici ajungem la cel de-al treilea punct: pentru că, ni se spune de către ”o anumită parte a presei”, în anii de după 1964, comunismul ”se normalizează” în România și Securitatea ”se naționalizează”. Asta induce ideea că am avut de-a face cu două tipuri de comunism: unul rău (până în 1964, la ”Declarația de independență” a lui Dej) și, apoi, unul bun (care, în mare, se suprapune cu ”Epoca Ceaușescu”). Cel ”rău” corespunde ocupației rusești (e straniu, totuși, că nu se termină în 1958, odată cu plecarea Armatei Sovietice din România), sau – mai exact – ”iudeo – bolșevice”. Ori, cum echivalează acum un secretar al Biroului Permanent al Senatului României, a ”masoreților marxismului” (masoreții fiind savanții evrei care, începând cu secolul al V-lea, au stabilit vocalele textului – până atunci doar consonantic – și pronunția Bibliei iudaice). Altfel spus, comunismul ”rău” e cel adus ”cu tancurile” și băgat cu forța pe gâtul românilor de ruși, unguri și – mai ales – evrei. Evreii sunt ”răul” prin excelență, dat fiind că – rătăcitori în istorie – ei sunt internaționaliști (sau, în vocabularul actual, ”europeniști” sau ”globaliști”). ”Noi suntem români” și nu se știe cum, printr-o minune, comuniștii români și-au descoperit – în 1964 – 1965 – naționalismul, s-au debarasat de ruși, de evrei și au încercat să scape și de unguri, pentru a construi ”o țară mândră ca soarele de pe cer”. În această logică, Securitatea (evident, condusă de evrei) care, până la eliberarea deținuților din 1964, a fost împotriva românilor s-a naționalizat și ea, și a devenit ”apărătoarea patriei”, ”luptând cu toată energia împotriva dușmanilor țării din afară și din lăuntru”. Altfel spus, ”tovarăsul ofițer” Brad, Gorun, Paltin (sau cum îl chema) era ”de partea noastră” și ”ne apăra” de comploturile celor care jinduiau la ”sărăcia și la nevoile” neamului nostru. Dar, pentru odată – iarăși, nu se știe cum (Yalta, Malta) – ”masoreții” au câștigat lupta și ne-au aruncat ”în ghearele” ”ocultei internaționale” care ”ne-a furat tot” și ne hrănește cu gunoaie și cu LGBT.  Noroc cu câțiva ”foști” (de prin Securitate), care n-au predat steagul ”apărării patriotice” și, dacă nu mai funcții și putere, măcar pot denunța – pe la diverse televiziuni ”naționale” – ”jaful” căruia i-a căzut pradă ”țărișoara”.

            Acesta e, pe scurt, narativul Securității: noi am fost cei buni, cei dinaintea noastră și cei de după noi sunt răi. Noi suntem patrioți și am apărat țara, ceilalți o vând. Și de vreme ce-am apărat țara, tot ceea ce am făcut a fost ”pentru binele și propășirea” acesteia. Dizidenții? Niște nebuni! Cum altfel se explică faptul că nu-și dădeau seama că ”fac jocul străinătății”? Și asta într-un moment cînd România era asaltată din toată părțile! Chiar și așa, ”organele” s-au purtat ”cu mănuși” cu ei: în fapt, nu le-au făcut mai nimic, deși toți puteau fi condamnați la glonț ”pentru înaltă trădare”.

            Singura problemă a acestui ”raționament” e aceea că, dacă suntem dispuși să-l luăm în considerare, va trebui să acceptăm și că cea mai bună ”epocă” din istoria României a fost cea a lui Ceaușescu. Evident, împărțită în două: cea a ”independenței”, de până în 1981 și cea de după această dată, când ”evreimea modială” (de la Washington și de la Moscova) s-a aliat împotriva României și a sfârșit prin a-l ”elimina” pe ”cel mai iubit fiu al poporului român”. Acest tip de discurs întoarce pe dos tot ceea ce am dobândit după Revoluție: libertatea cuvântului devine dreptul de-a spune orice, scandal și bălăceală publică; dreptul la opțiunea proprie ajunge lecturat ca ”instabilitate emoțională” și ”gay-pride”-uri; libertatea de circulație e un alt nume al depopulării țării; relativa bunăstare devine otrăvire cu E-uri, OMG-uri și ”cedarea resurselor naționale”, iar democrația nu e nimic altceva decât cartelizarea puterii și corupție la nivel înalt. Ce numesc toate acestea? O formă de dezamăgire democratică: experiența libertății ne-a arătat – și ne arată – că trebuie să alegem și să hotărâm zilnic. Altfel spus, că suntem maturi și, ca atare, trebuie să ne asumăm și tensiunea deciziei și consecințele acesteia. Pe acest fond, narativele foștilor securiști și ale variilor ”nostalgici” ne evocă ”paradisul” copilăriei, când altcineva – ”tătucul” sau ”organele” – hotăra pentru noi și trăiam ”fericiți” ca niște copilași care își pot vedea liniștiți de joaca ”micilor învârteli” ale fiecărei zile. În care o haină, o ciocolată, o emisiune de divertisment erau bucurii enorme și umpleau zilele așa cum nu o fac azi nici mașinile de lux nici excursiile exotice. Morala: în sărăcie e mai bine decât în bogăție și în captivitate e mai bine decât în liberatate. Sau și mai clar: Securitatea ne e ”mama și tata”, căci doar ea e cea care poate boteza sărăcia bogăție și captivitatea libertate.

            Nu e greu de înțeles că atunci când confundăm albul cu negrul suferim de o patologie a discernământului. Și, din păcate, aceasta e – în România – o boală socială. Ca de multe ori în istoria noastră, faptele noastre ne-au adus într-o fundătură și, de aici, nu mai știm încotro să o luăm. Azilele (și orfelinatele) groazei, ruinele școlii, prăbușirea sistemului de sănătate, feudalizarea statului nu sunt opera ”evreilor” generici și nici ale ”străinătății”, care nu se amestecă în ”Centrele” din Voluntari sau în spitalele din Vaslui și nici pe pământurile variilor baroni locali. Sunt faptele compatroților noștri, ale unor oameni concreți care – într-o lume civilizată – ar trebui să răspundă în fața legii și să plătească pentru ce au făcut. La noi, se victimizează pe la varii televiziuni, plâng, râd, se roagă și dansează. Iar noi, ca popor, nu știm ce e de făcut cu ei: da, unii au furat, alții au maltratat, mulți au abuzat de putere, dar sunt – și ei – români ca noi și, cine știe, mulți dintre noi, ajunși acolo unde au fost ei, ar fi făcut la fel. ”Nu judeca pentru a nu fi judecat.” Aceasta pare a fi maxima istoriei noastre și, mai ales a timpului pe care-l trăim. Dacă e ceva care să caracterizeze aceste timpuri e incapacitatea de a judeca. Or judecata nu doar încheie un proces și pune capăt unei nedreptăți, ci și deschide un drum. Afirmând, net, ceea ce refuzăm să admitem și să facem, afirmăm – la fel de clar – care sunt lucrurile în care credem și care e drumul pe care vrem să-l urmăm. A hotărî, cum spunea Noica, înseamnă a-ți pune hotar și a decide asupra rosturilor tale. Orice decizie e o alegere și marile decizii sunt alegerile care articulează destinul istoric al unui popor. Incapabili de a decide cu privire la lucrurile fundamentale ale trecutului și ale prezentului nostru, facem dovada faptului că suntem un popor fără destin, zguduit doar de seisme exterioare și menit a se topi (prin emigrație), anonim, în alte istorii.

            Un lucru și despre judecători: am impresia că aceștia au o înțelegere complet greșită a statutului lor. Ei consideră, probabil, că autoritatea lor, în virtutea căreia judecă și hotărăsc suveran, e una de drept divin, asupra căreia ”orăcăitul” societății nu are nici o pondere. Complet greșit! Funcția judecătorului nu e un privilegiu divin, ci decurge dintr-o convenție socială. Iar această convenție are ca reper corectitudinea actului juridic. Acel ceva pe care se sprijină totul e simțul dreptății înăscut în fiecare om (sau de natură divină, pentru cei care cred). Un judecător care judecă anapoda sau care, sub acoperirea procedurii, dă dreptate răului nu e un absolut în fața cărora ceilalți trebuie să se plece, ci un infractor care cade sub sancțiunea legii. Corectitudinea judecății e cea pe care se întemeiază respectul acordat justiției și reprezentanților ei. O justiție incorectă, care tratează interșanjabil victima și călăul, care funcționează în două registre: pentru cei slabi și pentru cei puternici, care poate fi cumpărată sau care ajunge la lipsa de măsură a celor care nu trebuie să dea seama nimănui și devine o castă de privilegiați; o asemenea justiție nu merită nici o considerație. Iar reprezentanții magistraturii care contribuie – prin faptele lor – la degradarea percepției publice asupra justiției sunt cei mai nocivi dintre cei fără-de-lege. Căci ei sădesc în societate sâmburele neîncrederii, pe care ploaia corupției îl va transforma în arborele urii la umbra căruia ne vom răfui (fără rost și fără sfârșit) unii cu alții.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

    • Dar părea că deja șeful statului a constatat că
      România e un stat eșuat!
      E adevărat, după ce oltencele minore au dispărut arse în butoiul acela nenorocit,
      deși erau cetățence românce de naționalitate română,
      Iar el e șeful statului de aproape zece ani.

  1. „O justiție incorectă, care tratează interșanjabil victima și călăul, care funcționează în două registre: pentru cei slabi și pentru cei puternici, care poate fi cumpărată sau care ajunge la lipsa de măsură a celor care nu trebuie să dea seama nimănui și devine o castă de privilegiați…”

    Exact acest lucru s-a întâmplat în România anilor 1990, de când a fost instaurată guvernarea cleptocratică extractivă și până astăzi.

    Nu are nicio legătură cu minoritățile etnice (maghiari, evrei etc.), ori cu Ceaușescu, ci cu dorința cleptocraților de sorginte securisto-comunistă de a transfera o cantitate cât mai mare din resursele publice în proprietatea privată a lor și a apropiaților lor, fără a fi sancționați. Acest grup organizat în stil mafiot dispune de toate resursele statului, de la CCR (ai cărei membri i-a numit), la Buget, Justiție, serviciil de informații, la presa pe care o plătește din bani publici pentru a manipula alegătorii.

    …Iar principalele partide-marionetă care mimează democrația în statul eșuat care este România (conform spuselor Președintelui Republicii) sunt PSD și PSD, aduse la guvernare chiar de către domnul Iohannis. Pentru diversiune, a fost creat de către „servicii” partidul artificial AUR, ca un competitor politic nefrecventabil față de alianța PSD-PNL.

  2. Da,un articol de exceptie. Nu se mai poate spune decat :
    Dupa comentariile lui Dongoroz,judecatorii care au dat o asfel de sentinta care mistifica istoria recenta a Romaniei (1984-1989) sfindand milioane de cetateni ai Romaniei care o cunosc pe pielea lor, cea mai favarobila decizie pentru ei este aceea de a isi da demisia si de a pleca din justitie pe care in mod nedemn au patat-o cu gandirea lor securistica. Locul lor este la Academia SRI,dar mi-e teama ca nici macar acolo nu se mai gandeste atat de primitiv, securistic ,sau dupa comentariile lui Dongoroz-pur si simplu prosteste.

  3. Este simplu: Revoluția din decembrie 1989 pur și simplu nu s-a încheiat, după cum bine vedem. Au trecut aproape 35 de ani de atunci, dar exponenții ceausismului în societate continuă să dicteze regula jocului.
    Concluzie: revoluția din 1989 trebuie să continue, până la victorie, până la aplicarea punctului 8 din declarația de la Timișoara! Alta cale nu există. Și, în fine, mai bine mai târziu decât niciodată!

    • Revolutia din 1989 se putea incheia fie prin revenirea la Constitutia din 1923, adica continuitatea cu Statul pre-comunist, fie prin continuitatea cu statul comunist sub forma „democratiei originale”.
      (Presupunand ca admitem ca statul comunist a fost nelegitim, instaurat prin forta, in urma unor alegeri viciate, fara respectarea constitutiei care era in vigoare la acea data. Desi nu sunt sigur ca toata lumea admite asta, cred ca aici e problema.)

      Elitele țării de atunci au ales a doua variantă.

      Tot ce vedem, fie legat de cazul Ursu, fie de dosarele mineriadelor si revolutiei, fie legat de 10 august, fie intoarcerea la 180° a intregii clase politice in august 2021 ca intr-o piesa de teatru regizata, sunt efectele firesti ale acestei decizii luate la inceputul anilor 90.
      Un stat nu se poate condamna penal pe sine însuşi la fel cum şarpele nu îşi poate mânca coada.

      Cine crede ca exista o a treia varianta este nerealist.

      Romania este o democratie limitata, deci similara mai mult cu Rusia decat cu Franta, in care exista o elita care are derogare de la regulile democratiei si transparentei (adica este deasupra legii mai pe şleau).

  4. Decizia ICCJ, in materie penala, nu trebuie sa ne surprinda prin continutul grotesc.l ICCJ este unicul izvor de drept
    Sa ne aducem aminte si de decizia in cazul Piedone cind constata ca fapta nu exista dar 2 instante inferioare au constatat existenta.
    Sau prescriptia atit de indragita de CCR, judecatori , procurori si inculpati.
    Justitia romana in parte este un ” ersatz” . Nu suntem in SUA sau Vest unde motivarile juridice trebuie sa fie rationale si juste

  5. Ca de obicei, o opinie relevanta. Opinie care se adauga la cea generala, ca acest verdict este absolut halucinant.
    Cei care au trait acei ani, inteleg perfect ca acesti asa zisi “magistrati” nu sunt altceva decat o rusine a justitiei, la randul lor, tortionari care valideaza ororile comuniste.
    Statul se dezintegreaza sub ochii nostri si finalul nu poate fi decat un deastru.

  6. Felicitari D lui Maci pentru aceasta analiza facuta cu bisturiul. „Oracaitul societatii” ,ai oamenilor simpli de mult nu mai este luat in seama. Multe observatii pertinente, solutii propuse, referate scrise la guvernanti nu sunt luate in seama, cu raspunsuri derizorii, cu citate lungi din legile proaste si carpite. Institutiile statutului centrale si judetene, locale, de mult nu isi mai fac datoria de control si sanctiune, scaunul de birou este bine lipit de fund ori controalele se fac cu buzunarele larg deschise. Pentru cele mai mici fleacuri, de nerespectare a legilor, esti sfatuit sa mergi in judecata pe ani de zile, aglomerand inutil tribunalele. Justitia in Ro nu exista cu adevarat iar comunismul nu a murit odata cu Ceausescu si familia lui. Ro este o tara in disolutie evidenta – morala, sociala, economica..

  7. Cred că afacerea Ursu este departe de a fi încheiată. Cred de asemenea că are anumite ramificații tenebroase, care vor ieși la suprafață în timp. Tortura suferită de Gheorghe Ursu, umilințele la care a fost supus, sunt greu de imaginat. Cei vinovați trebuie sa răspundă pentru faptele și pentru ordinele date.
    Mă întreb totuși de ce este trecut sub tăcere trecutul stalinist al lui Gheorghe Ursu. Fiu al unui prefect roșu instalat de Armata Rusă, el însuși secretar UTM și adversar declarat al partidelor istorice. La fel, sunt trecute sub tăcere opiniile care nu sunt favorabile lui Gheorghe Ursu ( a se vedea Paul Barbăneagră și Ion Varlam).
    Adevărul despre Gheorghe Ursu trebuie sa fie aflat și spus. Tot adevărul.

    • @Adrian: Mă bucur să mai găsesc un om care să vrea să cunoască TOT adevărul. E greu de găsit astfel de oameni. Noi doi, domnule Adrian, se pare că facem parte din lumea mai veche. Românul a fost și este puțin educat la caracter. Iar duplicitatea, vrem nu vrem, e regulă.
      Așadar să aflăm tot adevărul, primesc dar să se schimbe pe ici pe colo „motivarea judecătorilor” dar și „puritatea” reală a dizidentului. Sau măcar recunoașterea întregului adevăr venit doar dintr-o parte.
      Greu. În România exgerat de greu.
      În România: „Prea mult pista mo-tii” era răspunsul negativ al arhitectului Castelului Peleș la invitația MS Regele Carol I de a locui în România.
      Articolul domnului Maci, magnific.
      Vă mulțumesc domnule Maci.

  8. Ce am ințeles eu…” judecătorii nu vor sa judece” ! Corect..! Asa s-a intamplat si in dosarul Revoluției,unde dupa doi ani de camera preliminara…constata ca nu au competența necesara …Nu poti nici sa te minunezi de o asemenea hotarâre..Este evident ca nu au vrut sa judece..Asta se intâmplă…

  9. Titlul este excepțional ! Titlul spune totul.Un judecător refuză să judece, adică să extragă din sutele de pagini ale unui dosar excelent documentat cu probe,înscrisuri și martori, o concluzie corectă și credibilă. Există infracțiunea de denegare de dreptate atunci când un judecător refuză să judece o speță fără niciun motiv.Aici însă procesul judiciar are loc dar judecătorul nu…judecă. Procesul de a separa răul de bine îi este străin. Nu are discernământ juridic,sau se poate bănui că nu are deloc.Motivația sentinței este un fel de filozofie a dreptului în care se spune că inginerul Ursu nu s-a opus sistemului comunist,că alții au făcut-o fățiș nu el.Cu alte cuvinte nici nu merită apelativul de disident ! În această logică cei mai mari disidenți români au fost Bârlădeanu, Brucan,și Iliescu.Nostim este că exact acum când scriu Brucan,corectorul telefonului scrie Bruckner !!! ……Inginerul Ursu va avea posteritatea pe care o merită, și va avea parte de dreptate,dacă nu aici,atunci la o instanță internațională. Nu vă pierdeți speranța ! Sistemul și-a dat arama pe față.Acum știm că comunismul nu a murit, ci un pic s-a reciclat.Cacofonia e cu intenție. Felicitări autorului articolului !

  10. Articol excepțional! Felicitări! Din păcate, omul de caracter și adevărat dizident ce a fost domnul Gheorghe Ursu, a avut parte de suferințe inimaginabile pentru orice om de bun simț, mai puțin pentru cei ce au judecat absolut părtinitor și cu tendința, făcând jocul, involuntar sper eu, dar extrem de puțin probabil să fie dezinteresat, celor ce fac din România o țară bună doar pentru ei și celor apropiați lor… Rușine să le fie!

  11. Spuneti ca:

    «Funcția judecătorului nu e un privilegiu divin, ci decurge dintr-o convenție socială. Iar această convenție are ca reper corectitudinea actului juridic. Acel ceva pe care se sprijină totul e simțul dreptății înăscut în fiecare om (sau de natură divină, pentru cei care cred). Un judecător care judecă anapoda sau care, sub acoperirea procedurii, dă dreptate răului nu e un absolut în fața cărora ceilalți trebuie să se plece, ci un infractor care cade sub sancțiunea legii. Corectitudinea judecății e cea pe care se întemeiază respectul acordat justiției și reprezentanților ei. O justiție incorectă, care tratează interșanjabil victima și călăul, care funcționează în două registre: pentru cei slabi și pentru cei puternici, care poate fi cumpărată sau care ajunge la lipsa de măsură a celor care nu trebuie să dea seama nimănui și devine o castă de privilegiați; o asemenea justiție nu merită nici o considerație. Iar reprezentanții magistraturii care contribuie – prin faptele lor – la degradarea percepției publice asupra justiției sunt cei mai nocivi dintre cei fără-de-lege. Căci ei sădesc în societate sâmburele neîncrederii, pe care ploaia corupției îl va transforma în arborele urii la umbra căruia ne vom răfui (fără rost și fără sfârșit) unii cu alții.»

    ***

    Magistraţii „afoni”

    Scriam in 2016 un comentariu (la un articol de Dan Tapalaga) despre „magistratii afoni” – care nu ar fi trebuit sa ajunga niciodata magistrati (Dan Tapalaga: „Ma adresez direct magistratilor din Uniunea Nationala a Judecatorilor din Romania, promotorii unei dezgustatoare forme de protest: greva pentru bani facuta in numele unor principii inalte.”). Cred ca ideile din acel comentariu sunt din nou (din pacate) de actualitate:

    Magistratii au primit „salarii speciale” pentru a rezista tentativelor de corupere exercitate de catre infractori (!?). Din pacate, „coruptia” morala preexistenta intrarii in magistratura nu a fost luata in calcul. Din acesta cauza, nicio marire de salariu nu va functiona ca un filtru care sa garanteze calitatea corpului magistratilor.

    Un magistrat fara un puternic spirit justitiar (adica fara o moralitate exemplara) este similar cu un muzician fara ureche muzicala („afon”). Tot asa cum la Conservator nu are ce sa caute cineva fara ureche muzicala, la Drept nu au ce sa caute indivizi cu o moralitate laxa. Nu este suficient sa „tocesti” principii de drept pentru a imparti dreptatea (mai ales atunci cand si legislatia este de proasta calitate – tot datorita „afonilor” in drept). Calitatea (moralitatea) majoritatii magistratilor nu poate sa fie mai buna decat calitatea (moralitatea) sistemului de invatamant care ii selecteaza si ii formeaza. In plus, in Romania mai exista si unii magistrati formati in perioada comunista care perpetueaza in sistem mentalitatile („moralitatea”) acelei periode. In aceste conditii, nu este de mirare ca pentru magistratii „afoni” „banii sunt tot ce conteaza”.

    http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21302178-memorandistilor-gura-plina-principii.htm

    Degradarea „gândirii profesionale” in magistratura este, de fapt, o consecinta a lipsei unui puternic spirit justitiar de care dau dovada magistratii „afoni” (cei cu o moralitate laxa). Acesta este si motivul pentru care motivarea multor decizii luate de catre acesti magistrati „afoni” suna atat de fals.

  12. Mă întreb: de ce un magistrat aflat în poziția Curții Înalte de Justiție nu este capabil de o analiză comparabilă cu a domnului profesor Mihai Maci, bazată pe bun simț, cunoașterea contextului și discernământ? Mă tem că pe acești magistrați pur și simplu nu i-a interesat să se pună la curent măcar în linii mari cu contextul istoric, politic și civic al manifestării dizidenților și opozanților comunismului. A judeca un caz nu înseamnă să analizezi numai informațiile din înscrisuri și alte probe, ci să le și pui într-un context. Ignorarea lui duce la soluții aberante, cum e și în cazul Gheorghe Ursu. Mai ales când se adaugă reaua-voință sau interesul de a exonera vinovații, cum par a sta lucrurile în cazul de față.

    • Sansele ca judecatorii de la ICCJ sa fie incompetenti sunt foarte mici. Totusi, vorbim de ICCJ. Probabilitatea e mare ca acestia sa fie controlati (prin santaj, amenintari sau de privilegiile de care se bucura si care pot disparea) si sa dea sentinte asa cum le dicteaza altii sdin spatele scenei care au „legaturi” cu cei l-au „anchetat” pe Gheorghe Ursu.

  13. Imi permit să vă atrag atenția că judecătorii n-au făcut decât să-și însușească și să aplice raționamentul cercetătorului și gânditorului dezinteresat Mădălin Hodor, care a explicat, bref, că acuzațiile din notele INTERNE ale Securității sunt adevărate, FIINDCĂ securiștii nu aveau de ce să se mintă între ei ! Atunci n-a tresărit nimeni. Nimeni! Urmarea logică a acestui raționament este că Maniu a fost condamnat pe just temei pentru ce scrie în sentință și a murit de insuficiență cardiacă etc.etc. Gh Ursu avea 17 dolari când legea interzicea deținerea de valută și a murit de peritonită, n-a avut zile.

  14. Din 1990 și până astăzi nu s-a vrut „de la Centru-fostul CCal PCR” (Iliescu, Brucan, Bârlădeanu & Co) să se spună tot adevărul. Despre comuniști, despre securiști, despre procurori și judecători. Tot ei și de-ai lor erau.
    Au mințit în continuare și au manevrat poporul slab de înger cum o făcuseră din 1945.
    Stai și-ți faci cruce cum colonelul Filip Teodorescu are pe ytb zeci de dialoguri, dar și la TVR în emisiunea Profesioniștii în care rescrie Revoluția timișoreană, el fiind comandant din partea DSS la reprimarea sângeroasă a bravilor locuitori ai Timișoarei.
    Numai unei națiuni slabe, delatoare, duplicitare fară caractere i se pot întâmpla astfel de fapte.
    În 1990 am plecat rău, în 2023 am ajuns la răscruce de drumuri.
    Mă tem. Tare mă tem.
    Președinte, PM, politruci spun că nu vor decât STABILITATE.
    Întreb: Pentru cine?
    Articol fabulos. Autor de excepție.
    Vă mulțumesc domnule Maci

  15. Pentru o judecată exprimată public de către cei care chiar sunt plătiți pentru asta, trebuie nu numai trecut peste testul de memorare numit examen de intrare în corpul pensionabililor speciali, ci mai trebuie și oarece îndreptățire morală. Poți să fii judecător, dar să nu fii îndrituit să judeci. Pot să te dez-îndrituiască dosare din sertare, întâlniri cu personaje bizare, decizii anterioare strâmbe etc. Poți să dai decizii pentru viitor, dar tu, ca judecător, să nu poți vedea nici prezentul. Adică poți să fii ca bolnavul cu metastaze care abia mai poate mișca, dar care solicită urna mobilă ca să voteze cu PRM-ul. Și poți să fii laș, să te faci că nu auzi dreptatea când țipă și să-ntorci privirea în altă parte când ea umblă cu capul spart. Poți să fii prost și incult (ca majoritatea absolvenților de Drept, de astăzi) ori poți fi doar javră cinică, să vezi doar interese acolo unde ar trebui văzute principii și valori. Interesul e o scuză jalnică, chiar când este invocat în diplomație. Ca judecător (mai ales în instanțele înalte și naționale), ar trebui să ai comportament de vultur care planează la mari înălțimi, nu de șobolan roșu și lacom. Când îi pui pe unii să jure pe Biblie, iar tu ești o piesă în „structură”, apari mai penibil decât o curvă care ține prelegeri despre iubirea monogamă. Diferența e că s-au văzut curve care s-au cumințit și chiar călugărit, pe când deciziile tale se vor DEFINITIVE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro