Regia la genul feminin

1.Ședință cu părinții

În generoasa, însă vădit imperfecta și capricioasa ofertă de spectacole a primei ediții a Festivalului de Teatru Cătălina Buzoianu, festival al cărui organizator, Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, a intenționat o panoramare a regiei feminine contemporane, a figurat și spectacolul cu piesa Bujor de Doru Vatavului. Producție din trecuta stagiune a Teatrului Fani Tardini din Galați, regizată de Leta Popescu, parte a programului Proiect 9, Teatru Românesc Contemporan.

Nu știu prea multe despre autorul textului. Am aflat, cum s-ar spune, pe surse, că Doru Vatavului este un om tânăr, originar din Maramureș, inginer software, promovat cu o anume asiduitate de LiterNet. Care și-a asumat misiunea de a-i edita o selecție din 5 piese. Nu știu câte dintre ele au fost jucate. Nu știu nici dacă doar odată cu Bujor Doru Vatavului a primit botezul scenei.

Știu numai că Bujor este o piesă scrisă anume pentru Teatrul gălățean și abordează o temă de mare actualitate. O întrebare care arde.  Se vor introduce sau nu ore de educație sexuală în școli? Ce părere au despre aceasta profesorii și ce gândesc părinții? Care nici unii, nici alții nu sunt nici la fel de informați asupra importanței deciziei și nici la fel de open minded.

Piesa ca și spectacolul se bazează pe matricea unei ședințe cu părinții. Una convocată în regim de maximă urgență căci  doi elevi de clasa a patra, fiii a celor numiți generic Tatăl alfa și Tatăl beta, în buletin Ion și Ionuț, ei înșiși foști colegi de școală, au fost surprinși de colegi masturbându-se. Stimulați de niște imagini văzute pe telefoanele mobile. Durul Ion (interpretat ca atare de Ștefan Forir), complexatul și timidul Ionuț (excelent portretizat în diversele etape ale existenței sale de Ciprian Brașoveanu), informatul Darius (pe care îl portretizează, atunci când trebuie, ușor caricatural Vlad Ajder) mame, ba puternice și hotărâte, adevărate femei buldozer așa cum este Miki (mi-a plăcut foarte mult felul în care își desenează în aqua forte personajul Elena Ghinea), ba marcate de nehotărârile și comportamentele de grijă excesive specifice celor ce își cresc copiii singure (personajul e cu măsură jucat de Petronela Buda), dreptcredincioase și fără economie invocatoare a Divinității (Flavia Călin), odinioară posibil emancipatei, astăzi devenită precaută Simona (Maria Niță) vin să discute problema și să ceară, dacă nu cumva chiar să decidă ei și ele măsuri.

Așadar. Ce facem? Nu mai permitem folosirea telefoanelor mobile? Privite ca sursa tuturor relelor. Îi mutăm în clase diferite pe copiii lui Ion și Ionuț? Le tragem fiecăruia o mamă de bătaie bună care o știm foarte bine că ar fi ruptă din Rai? Recurgem la Religie și educația religioasă? Ș.a.m.d. La toată această dezbatere aprinsă ia parte, de la un moment dat încolo, și Bujor, învățătorul copiilor de clasa a patra. Învățător în care face un rol de excepție Vlad Wolf. De excepție și binemeritat. Bujor a fost și el coleg de clasă cu Ion și Ionuț, a preluat, cum se spune, clasa din mers după decesul unei colege mai în vârstă. Prilej de complicații dar și de comparații mai mult sau mai puțin oneste, Bujor mai are și handicapul de a fi tânăr și de a gândi liber.

Bujor nu se gândește numai la o soluție punctuală. Le propune părinților ore de educație sexuală. Făcute de profesori ale căror nume stârnesc la rându-le obiecții din partea părinților omniscienți și vigilenți. Tărăboiul devine în chipul acesta și mai amplu, în cursul lui plouă cu teze și antiteze, cu suspiciuni și cu acuze.

Sub presiunea atitudinii agresive a părinților (excelentă, ba nu, cumplită scena în care aceștia se comportă de parcă ar fi primate), Bujor își rememorează trecutul. Propriile crize identitare. Nesiguranța din adolescență provocată de teama de a fi  gay. Când lucrurile aproape că încep să se calmeze, Miki, mama șefă, descoperă pe contul de facebook al învățătorului o postare ce îl va condamna definitiv. Înainte de referendumul pentru familie din 2018 acesta a postat Iubirea nu se votează! Indiciu clar, ce mai? dovadă peremptorie cum spun juriștii, că Bujor este gay. Că el  este capul răutăților. Așa că trebuie să plece. De unde încă o serie de teme de discuție. Cine poate ajunge la Catedră? Ce drepturi au părinții? Își pot ei îngădui intruziuni profunde în actul educativ? În activitatea educatorilor? Nu cumva lucrurile au scăpat de sub control și părinții au ajuns să fie stăpânii profesorilor?

Atât dramaturgul Doru Vatavului cât și regizoarea Leta Popescu au un bun și atent controlat simț al umorului. Pe care îl asociază cu capacitatea de a spune lucruri serioase, grave. Nu o fac deloc la modul didactic. Amândoi știu foarte bine că e o măsură în toate. Aceasta neînsemnând însă că  și textul ca și spectacolul nu ar mai fi suportat toaletări suplimentare. Ori că unele scene, precum aceea cu microfonul, nu ar fi nițeluș cam decoltate.  Un plus de rigoare în ordonarea și expunerea temelor, în găsirea unor soluții scenice poate că s-ar fi impus.

Scenografia de tip platformă creată de Bogdan Spătaru și muzica originală compusă de Oana Hadade completează util și eficient ideile spectacolului. Permițându-i în modul propriu atingerea țintelor propuse.   

Teatrul Dramatic FANI TARDINI din Galați

BUJOR de Doru Vatavului

Regia: Leta Popescu

Scenografia: Bogdan Spătaru

Muzica originală: Oana Hodade

Cu: Vlad Volf (Bujor, învățătorul), Ștefan Forir (Ion, tatăl alfa), Ciprian Brașoveanu (Ionuț, tatăl beta), Vlad Ajder (Darius, tatăl informat), Elena Ghinea (Miki, mama șefă), Petronela Buda (Cristina, mama singură), Flavia Călin (Laura, mama sfântă), Maria Niță (Simona, mama precaută)

2. Trei generații sinucigașe

Cândva, în anul 2008, regizorul Mihai Măniuțiu, pe atunci director artistic al Teatrului Național din Cluj, avea ideea de a consacra una dintre primele ediții a ceea ce aveau să devină în timp Întâlnirile Internaționale de la Cluj, dramaturgei britanice Sarah Kane.

Decizia nu era defel întâmplătoare. La Naționalul clujean, Andrei Șerban tocmai montase Purificare, Mihai Măniuțiu însuși se dovedise interesat de operele scriitoarei, punând deja în scenă la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad un foarte bun spectacol cu piesa Iubirile Fedrei și chiar în zilele festivalului tot el a lansat la publicul clujean propria lui montare cu 4, 48 Psychosis. Scriere în care Sarah Kane descria cu lux de amănunte procesul pregătirii și ducerii la capăt a unei sinucideri. Pregătindu-și astfel, la modul simbolic, propria ieșire din scenă printr-un act suicidal.

Măniuțiu a mai avut atunci o foarte bună idee. A invitat-o la dezbateri pe doamna prof.univ. dr. Doina Cosman de la UMF Cluj-Napoca, expertă în Suicidologie. Care în intervenția domniei-sale a spus, firește, printre altele, că se înmulțesc dovezile științifice potrivit cărora înclinația către sinucidere ar fi înscrisă în bagajul genetic, în ADN-ul unor oameni. Că tocmai de aceea în tot mai multe locuri din lume, inclusiv în țara noastră, s-au înființat asociații profesionale vizând identificarea unor modalități de contracarare a tendințelor suicidare.

Mi-am amintit toate aceste detalii când am avut ocazia de a vedea un bun, uinteresant spectacol al Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe cu piesa Anatomia unei sinucideri. Scrisă în 2017 tot de o dramaturgă britanică pe nume Alice Birch (născută în 1986), tradusă în românește, adaptată și edificată scenic de Diana Mititelu. Piesa pornește exact  de la ideea prezenței în informația genetică a propensiunii către sinucidere.

Anatomia unei sinucideri e un fel de Trei generații. Fără Lucia Demetrius, firește, și fără intervenția salvatoare a sănătoasei morale comuniste. În anii ‘70, Carol a fost salvată in extremis de la sinucidere, însă ani buni mai încolo a fost victima unei recidive.Riguros planificată ca atare. În 1990 fiica ei, Anna, a făcut și ea același lucru. Conștientă că este parte a unui lanț toxic, în anii 2030, Bonnie, fiica Annei, le cere doctorilor să o sterilizeze spre a evita alte tragedii asemănătoare. Povestea este completată de o multitudine de alte și alte acțiuni și informații suplimentare, unele utile, altele nu tocmai, de apariția unor personaje secundare sau episodice (soți, medici, mătuși, iubiți, iubite) al căror rost este acela de a înfățișa complexitatea universurilor în care și-au dus existența Carol, Anne și Bonnie.

Complexitatea aceasta i-a ridicat unele probleme regizoarei Diana Mititelu. Prima ținând de clarificarea și ordonarea firelor narative ale poveștii de ansamblu. Adică de faptul că, în ciuda unor semnale vizuale, spectatorul se dumirește relativ târziu și cu o anume dificultate asupra faptului că istoriile înfățișate la modul întretăiat de Alice Birch se petrec la date diferite.Spectacolul mai suferă și de o bogăție de finaluri a căror sursă nu exclud  să se afle în însăși scriitura Alicei Birch. Recurgând în chip declarat la o adaptare, Diana Mititelu putea să facă apel ceva mai frecvent și mai eficient la foarfece.

Piesa ca si spectacolul e construită pe formula unei succesiuni de secvențe delimitate între ele în principal în reprezentație prin recursul la fragmente dintr- un mare hit al anilor ’60. Binecunoscutul Down Town,  în interpretarea Petulei Clarck. Respectivele secvențe se petrec în casa cumpărată cu zeci de ani în urmă de familia lui Bonnie, în locuințele celor trei femei din generații diferite, în saloane ori camere de primire și de tratamente de spital, individualizate ca atare de piese de mobilier ce completează zidul mare, înalt, alb care înseamnă piesa principală a decorului creat de Alexandra Badianu. Un decor alb, un alb înțeles nu ca semn al purității, al bolii, al existenței de spital. O boală percepută ca o fatalitate.

Punctul forte al spectacolului îl reprezintă, indubitabil, jocul actoricesc. Am în vedere, în primul rând, evoluția de excepție, în mai multe personaje secundare, a fabuloasei Oana Jipa. Excelentă în rolurile de copil cât și în cel al băiețoasei-copilăroasei-generoasei Jo cât și în rolurile de copil. Mi-au plăcut și Ioana Alexandra Costea distribuită în rolul atât de versatilei și meticuloasei Carol, Fatma Mohamed care o joacă pe complicata Anna (din păcate, unele replici nu s-au auzit cum trebuie) și Nicoleta Lefter, interpreta raționalei și tragicei Bonnie. Mona Codreanu și Camelia Paraschiv trec dezinvolt prin ani și prin mai multe roluri. Personajele masculine, poate cu excepția lui Jamie interpretat de Iulian Trăistaru, sunt mai sumar conturate. Cu toate acestea, Ion Fiscuteanu îi conferă consistență lui John. Lucru ce, din păcate, nu se poate spune și despre evoluțiile timide în mai multe roluri ale lui Daniel Rizea din ale cărui replici nu am înțeles nici jumătate. Sigur, o explicație ține de schimbarea spațiului de joc, de diferențele considerabile de dimensiune între sala instituției producătoare și cea a Cubului Naționalului ieșean unde am văzut spectacolul. Se presupune însă că actorii profesioniști pot depăși măcar în parte astfel de impedimente.     

Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe

ANATOMIA UNEI SINUCIDERI de Alice Birch       

Traducerea, adaptarea și regia: Diana Mititelu

Scenografia: Alexandra Budianu

Cu: Ioana Alexandra Costea (Carol), Ion Fiscuteanu jr.(John), Fatma Mohamed (Anna), Daniel Rizea (Dan, Dave, Toby, Felix), Nicoleta Lefter (Bonnie), Oana Jipa (Jo, Anna copil, Daisy copil, Copil 1, Copil 2), Iulian Trăistaru (Jamie), Mona Codreanu (Laura, Lola, Karen), Camelia Paraschiv (Daisy, Emma, Diane)