vineri, august 12, 2022

Revenirea la școala lui Ceaușescu

            Mi se pare uimitor că nimeni nu sesizează acest paradox: pe de o parte, de la an la an, numărul elevilor scade (ceea ce se traduce în disponibilizarea mai multor locuri în licee), pe de alta bătălia pentru ”școlile de elită” devine tot mai aprigă. Ar fi fost firesc ca lupta să fie mai acerbă în anii în care contingentele elevilor erau mai numeroase și, implicit, locurile în licee (chiar și de categorie medie) mai puține. Altfel spus, acum avem mai puțini elevi și mai multe clase/școli, însă singura miză a notelor, testărilor și repartizării de la finele gimnaziului sunt câteva licee (unul – două într-un județ). În ce le privește, e greu de crezut că într-un timp relativ scurt – în urmă cu zece ani abia se vorbea de asemenea lucruri – liceele ”de top” au evoluat atât de spectaculos (la nivelul pregătirii cadrelor didactice și al dotărilor) încât deosebirea dintre ele și celelalte să poată fi constatată obiectiv. În fine, când vorbim de ”opțiunile elevilor” trebuie să avem în minte faptul că un copil de 14 ani, chiar dacă din punct de vedere fizic pare aproape adult, cel mai adesea nu decide el ce liceu va urma. De regulă la această vârstă e sub tutela părinților și aceștia sunt cei care caută ”ce e mai bun pentru copilul lor” (uneori ținând mai mult, alteori mai puțin cont de înclinațiile acestuia). Din acest motiv eu unul cred că marea mutație care a declanșat cursa spre ”liceele de elită” nu s-a produs nici în aceste licee, nici la nivelul elevilor, ci în mentalul părinților. Ei sunt singurii care au o percepție cât de cât justă asupra lumii în care trăiesc și lucrează și, în egală măsură, au o imagine asupra a ceea ce ar putea fi ”realizarea” (pe care le-o doresc copiilor lor) în această lume (sau fugind de ea). Într-o măsură mai mică sau mai mare (și aproape indiferent de rebeliunile vârstei) copiii se aliniază modelului pe care li-l oferă părinții. Teza mea e că pentru aceștia din urmă studiile s-au esențializat într-un mod greu imaginabil de cineva care nu are copii în școală: în speță s-au redus la patru facultăți care produc fie pentru afară, fie pentru salarii și pensii speciale aici, iar liceele – acelea care contează – au statutul de trepte în vederea intrării la aceste facultăți (care își permit să mențină examene de admitere și taxe prohibitive pentru cei care nu prind un loc ”la buget”).

           Iarăși în mod paradoxal (căci trăiam într-o lume mai săracă), în urmă cu douăzeci de ani școala românească era mult mai deschisă, atât în liceu, cât (mai ales) în facultate. Între timp, deși am intrat în Europa, s-a întâmplat ceva care ne-a aruncat înapoi în timp. Aderând la Uniunea Europeană am sperat cu toții că intrăm într-un spațiu al prosperității. Or, în chip funciar, prosperitatea produce diversitate. Din păcate, în lumea noastră ne lovim mai curând de reducerea continuă a spectrului opțiunilor. Exact la fel cum în alimentație, din varii motive (ținând nu întotdeauna de preț) peștele sau carnea de vită (ca să nu mai vorbim de alte produse exotice) nu au nici un succes, compatrioții noștri preferând constant pulpele de pui, ceafa de porc și micii, la fel – în formare și carieră – facultățile și meseriile de nișă (de la ingineria genetică la istoria artei, ori de la fabricatul instrumentelor muzicale la feronerie) au ajuns mai curând niște ciudățenii pentru ciudați care nu se vor angaja niciodată. Cred că declanșatorul acestei recalibrări – spre îngustare – a orizontului de viitor al copiilor l-a reprezentat faimoasa criză dintre 2008 și 2012, cu reducerile ei de 25 % pentru bugetari și posibilitatea de a angajare a unui om la șapte plecați în sistemul de stat. Mi se pare că atunci, pentru majoritatea familiilor, încercate de greutățile crizei, a devenit evident că singura cale de a-și ”asigura” copiii e fie aceea de a-i include în categoriile asupra cărora nu se practică niciodată tăieri, fie de a-i pregăti pentru ceva care poate fi transferat într-un timp foarte scurt în străinătate. Toate celelalte opțiuni au ajuns să fie taxate ca simple capricii care, în cel mai bun caz, pot fi făcute – eventual – după ce tânărul ”are pâinea asigurată” (în codițiile în care ”formatul Bologna” a exclus dubla specializare în învățământul universitar). Astfel, ne-am trezit după 2015 exact ca înainte de 1990: câteva – foarte puține – facultăți care contează cu adevărat și tot câteva licee care pregătesc pentru aceste facultăți. În mod straniu, pe vremea lui Ceaușescu celelalte facultăți (ale Universității, distinctă de Medicină și Politehnică), unde ajungeau ”cei frumoși și blestemați”, aveau un prestigiu enorm în ciuda hăului ce se căsca la picioarele absolvenților lor. Astăzi, au ajuns cantitate neglijabilă; un fel de supliment de liceu pentru cei care n-au apucat să-l facă așa cum trebuie. Dincolo de lucrurile despre care voi vorbi mai departe, e o problemă asupra căreia se cuvine meditat: aceea că drumul nostru european se împletește cu o criză structurală a lumii noastre pe care integrarea în Europa n-a reușit s-o rezolve ci, din anumite puncte de vedere, a adâncit-o.

            Despre școala din vremurile prerevoluționare o să povestesc pornind de la propriul meu caz. Am intrat, prin admiterea faimoasei ”Trepte întâi” în singurul liceu care conta cu adevărat în orașul (municipiu reședință de județ) în care crescusem. Liceul acesta era pe atunci cel de la care se intra la facultate în proporţii strivitoare: peste 90 % de la clasele de Matematica-Fizică (uneori, mai ales din “cea mai selectă” clasă, chiar 100 %). Facultatea, pe atunci, însemna în principal Politehnica; dat fiind că marile fabrici erau în marile oraşe, politehniştii nu riscau ruralul precum ceilalţi absolvenţi de studii superioare. Pe-a VII-a – a VIII-a n-am ştiut-o, dar aveam s-o descopăr mai târziu (în discuţiile părinţilor mei cu diverşi cunoscuţi, părinţi ai altor elevi), că la mijloc era o întreagă kabală ce decidea destinul copiilor de pe la 11 – 12 ani. Miza ei era – prozaic azi, dramatic atunci – apartamentul familiei. Să nu uităm, pe vremea aceea majoritatea populaţiei stătea în chirie la Stat; ca atare, apartamentele nu erau proprietate personală şi nu se puteau moşteni. Exista o singură cale de a păstra apartamentul în familie (şi, în egală măsură, de a-ţi putea îngriji părinţii la bătrâneţe): aceea de a te întoarce, după Facultate, să munceşti în oraşul în care ai crescut. Numai că, dacă acest lucru era relativ uşor pentru absolvenţii Liceelor Industriale, ce se angajau în “întreprinderile socialiste” imediat după Bacalaureat (pe baza calificării lor), el era mult mai greu pentru cei cu studii superioare, care depindeau de “repartizarea de Stat”. Repartizarea aceasta voia să spună că omul era trimis acolo unde avea Statul nevoie de el şi, dacă se putea, cât mai departe de casă. Căci mai era o ciudăţenie a acelui timp: “omogenizarea teritorială a populaţiei”. Aceasta spunea două lucruri: mai întâi că absolvenţii de Facultăţi erau repartizaţi cât mai departe de centrele de studiu (de pildă cei de la Cluj erau trimişi în Moldova de Nord sau în Dobrogea iar cei de la Iaşi în Maramureș sau în Banat), pentru a nu exista niciunde grupuri compacte etnic sau regional (care s-ar putea agrega pentru a contesta regimul). În al doilea rând “omogenizarea” însemna “ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş”; dacă într-un sens o făceau “navetiştii” (ce trăiau la ţară şi lucrau în fabrici urbane), în celălalt urmau s-o facă absolvenţii de Facultăţi, legaţi de glie în sate fară staţie de autobuz, pe tot cuprinsul patriei. Când ajungea acolo, tânărul primea un buletin cu o adresă nouă (şi i se repartiza şi un cazarmament – adesea într-o aripă a şcolii sau spitalului, ori o garsonieră într-un bloc nou /şi prost făcut/), dar pierdea instantaneu “buletinul de oraş” şi posibilitatea de-a se întoarce în apartamentul părinţilor. Se făceau “schimburi” de repartiţie la sume uriaşe – de regulă între o maşină şi un apartament – pentru a readuce copilul acasă. Se mai cer adăugate două lucruri: exista o lege împotriva “parazitismului”; drept care ideea că, dacă nu intrai la Facultate, mai stai un an acasă şi te pregăteşti nu prea era practicabilă. Cu mari greutăţi (şi la sume astronomice) se obţineau adeverinţe medicale care-i permiteau tânărului să stea – de la câteva săptămâni, la câteva luni – şi să înveţe pentru anul următor. Orice tânăr trebuia “încadrat în câmpul muncii” imediat ce termina şcoala. Pentru băieţi lucrurile erau şi mai grave, dat fiind că dacă nu intrau la Facultate îi păştea armata; armata aceea lungă, de un an şi şase luni, cu posibilităţi de prelungire. Iar armata nu însemna (în primul rând) instrucţie, ci muncă, acolo unde nu mai voia nimeni s-o facă: cea mai uşoară era cea de pe câmp, dar urmau Casa Poporului şi – adevărată sperietoare – Rovinariul. Acolo, în mină, se spunea că există o rată a accidentelor de 5 – 10 %, astfel că părinţii erau terorizaţi de ideea de a-şi pierde copilul sau de-a-l vedea schilod la 20 de ani. Intrarea la Facultate însemna armată în regim de termen redus, făcută – în general – pe la unităţi de transmisiuni. Cum în mediile intelectuale nu se punea problema reproletarizării – a întoarcerii copiilor la condiţia de muncitori, ci a “transmiterii status-ului social” (inclusiv prin căsătorie), toate lucrurile acestea intrau în calcul când se hotăra – de mic – viitorul copilului. Trebuia să facă o facultate; ca atare trebuia să ajungă în liceul din care probabilitatea de-a intra la facultate să fie cea mai mare. După aceea, trebuia să facă o facultate ce îi asigura repartiţia în oraş (şi să ocolească “dosarul” UTC – care se preconiza a fi introdus pentru Facultăţile umaniste), ceea ce însemna Politehnica sau Medicina. Lucru foarte important, facultatea aceasta trebuia s-o facă în celălalt capăt al ţării şi, acolo, să aibă note cât mai mari, pentru a se putea întoarce – prin repartiţie națională – acasă, alături de părinţi şi a le putea moşteni apartamentul. Ca să iau un exemplu: părinţii se interesau ce industrie era numai în orașul care locuiam (sau mai ales în el). De pildă – în cazul meu – fabrica de vagoane. Atunci făceam Matematica-Fizica la cel mai bun liceu din oraș, dădeam la “Material rulant” la Bucureşti sau Iaşi şi, dacă eram (aproape) şef de promoţie, aveam șansa de-a mă întorce acasă, în apartamentul în care crescusem (și pe care, căsătorindu-mă și având copii, exista posibilitatea de a-l moșteni). Pentru fete era ceva mai uşor, căci ele aveau la îndemână liceele vocaţionale – Pedagogicul, Sanitarul şi Economicul – la mare căutare pe atunci, nu doar pentru repartiţia avantajoasă, ci şi pentru “ce mai cădea” pe lângă salariu. Ideea era, în toate cazurile, că destinul unui copil era decis pe la 11 – 12 maximum 13 ani şi viaţa lui depindea, în chip major, de examenul de la 14 ani. Astăzi pare straniu să te gândeşti că un copil de 14 ani – şi, pe vremea aceea, chiar eram copii la 14 ani – îşi hotărăşte viaţa în cele 6 ore ale Treptei întâi. Încă ceva: despre aceste lucruri se discuta în familie puţin, dar decisiv; orice copil care înţelegea (stând la cozi și făcându-și temele în întuneric) lumea din jur – mizeria, dificultatea de-a o scoate la capăt zi de zi – realiza că portiţa aceea îngustă, a examenelor, e singura lui cale de-a scăpa de naufragiul total. Nu ameninţările părinţilor sau ale profesorilor (în fond destul de rare) îl împingeau înainte, ci presiunea difuză a acelei lumi cenuşii. Dacă nu-i plăcea calea aleasă (adesea de alţii) nu prea avea ce să facă; ştia că părinţii au decis aşa “pentru binele lui” şi că, între viaţa – totuşi, liniştită – a unui inginer (chiar dacă ratat) şi condiţia de sclav a muncitorului în trei schimburi nu prea era loc de nuanţe.

            După Revoluție, lucrurile au plutit – un timp – într-o stare de grație. Era nevoie de oameni cu studii superioare peste tot. Evident, mai înainte de toate în administrația de stat – care trebuia refăcută practic de la zero – și a așa se explică succesul constant în anii ’90 și 2000 a Facultăților de Drept și Științe Economice. Însă era nevoie și de profesori, și de psihologi, și de sociologi, și de personal în cercetare, și de funcționari ai Ministerului de Externe etc. iar noile domenii de studii atrăgeau deopotrivă prin noul pe care-l aduceau și prin faptul că – aproape invariabil – aveau un debușeu lucrativ. Merita să faci una din aceste facultăți a căror titulatură deschidea spre necunoscut, dat fiind că, la finele ei, puteai să te angajezi cu diploma obținută. Fie-mi îngăduit să iau ca exemplu doar învățământul preuniversitar, unde – anual – erau scoase la concurs, în fiecare județ, câteva zeci de posturi aproape pe orice disciplină. Bănuiesc că, în acel timp, marile probleme vor fi fost pe la Politehnici și ele erau o consecință a prăbușirii industriilor socialiste. Nimeni nu mai avea nevoie de constructori de mașini și încă nu apăruse nevoia de constructori propriu-ziși a infrastructurii. Cele mai bine cotate secții ale Politehnicii erau Informaticile, unde se preda – în bună măsură – la fel de abstract ca-n liceele de Matematică – Fizică (dat fiind că profesorii operau, cel mai adesea, doar cu o imagine mentală a calculatoarelor), însă exista șansa angajării în diverse companii străine ce preluau telecomunicațiile sau energia.

            Unde suntem astăzi? Într-o lume în care au rămas patru facultăți care contează. O să le prezint în ordine inversă, dat fiind că ultima (care e un conglomerat de facultăți sau de studii postliceale) e, de fapt, prima în ordinul interesului. Pe poziția a patra se află variile Informatici, dat fiind că ele oferă o cunoaștere care are o aplicabilitate imediată și un caracter interstițiar – azi e nevoie de informatică peste tot. În principiu, un absolvent de informatică nu are probleme în a-și găsi un job, nu după terminarea studiilor, dar chiar pe parcursul lor. Ceea ce înseamnă – lucru deloc neglijabil – faptul că își poate finanța (cel puțin în parte) anii universitari. În egală măsură, un informatician își găsește ușor de lucru și în afară. Pentru noi, cei care nu suntem din domeniu, informatica poate părea un bloc compact; în fapt e vorba de o structură foarte ierarhizată. Și-n această structură, sarcinile de bază: mentenanța, reparația etc. au nevoie și ele de personal. Mai mult, pe măsură ce folosirea informaticii se extinde, ”baza” pe care-o reprezintă acest nivel ”de jos” a domeniului crește și ea și e nevoie de tot mai mult personal. Informaticienii mai au un avantaj: domeniul lor se exprimă într-un limbaj abstract (iar puținul care folosește limbajul uzual recurge la engleză), de așa manieră că – plecând din țară – nu trec prin trauma rupturii lingvistice. Aici sau acolo, ei continuă să se miște în limbajul lor domenial și în engleza cu care suplinesc ceea ce nu se exprimă în formule. Pe a treia poziție sunt facultățile de Drept. Acestea nu mai sunt căutate pentru tot ceea ce oferă. De pildă avocatura e tentantă doar pentru cei care au perspectiva (câteodată familială a) integrării unui cabinet la finele studiilor. A fi avocat freelancer nu e o afacere, căci ești, în cel mai bun caz, subcontractorul unor sarcini mărunte de care ”marii avocați” consideră că nu merită să se ocupe. Nici viața unui jurist – în condițiile în care-și găsește de lucru – nu e una palpitantă sau plină de câștiguri. Cât despre notari, aceștia s-au închis ”în cercul lor strâmt” și inaccesibil celor din afară. Mai mult sau mai puțin, dreptul s-a profesionalizat și ierarhizat de așa manieră încât accesul unui tânăr la piața proceselor cu mize mari e practic imposibil. Și totuși, pentru absolvenții de drept rămâne o portiță a realizării aproape instantanee: Institutul Național al Magistraturii. E drept, nu e pentru toți, dar cei care ajung acolo beneficiază de un statut privilegiat: salarii care sar de până la 10 ori media venitului comun, locuințe de serviciu, pensionare precoce și pensii aproape fixate de titularul lor. E o miză mare și acest gen de ”studii aprofundate” și ”elitiste” întreține în bună măsură mașinăria Facultăților de Drept. Pe locul doi e Medicina. Orice medicină. Noi trăim într-o societate în care uzura prematură a vieții duce repede de tot la varii boli. Pe lângă asta, lumea noastră nu cunoaște nici solidaritatea umană, nici buna organizare a serviciilor de stat. Astfel că fiecare înțelege destul de devreme că e pe cont propriu și că cel mai mic handicap îl transformă în perdant într-o cursă cu atât mai feroce, cu cât câștigurile sunt mai mici. De aceea, mai mult decât oriunde, în lumea noastră sănătatea e ”cel mai prețios capital”. A o pierde înseamnă a ieși de pe orbita umanității și a cădea într-o formă de existență vegetală căreia toți – și statul, și copiii – îi așteaptă sfărșitul. De aceea oamenii se îmbulzesc în spitale: vor să fie asigurați că e bine, că viața merge înainte, că sunt încă în cursă. Acolo unde e îmbulzeală e, firește, și triaj. Unul îl face statul transformând cotizația de sănătate în impozit, de care plătitorul aproape nu beneficiază deloc. Altul îl fac medicii: din sănătate ”cade” întotdeauna ceva. Plus că există libertatea celor două slujbe: ”la stat” și la ”privat”, în care cea dintâi folosește ca trimitere la cea de-a doua. În plus, și medicii pot să plece în străinătate aproape mai ușor decât informaticienii. Între altele, pentru că și ei au șansa limbajului tehnic care amortizează șocul schimbării de limbă. În fine, pe primul loc, în pole position se află institutele de învățământ ale serviciilor militarizate: SRI, Armată, Poliție, Poliție de frontieră, Vamă etc. Aici sunt cele mari avantaje: școala e – de departe – mai ușoară decât în alte părți; munca e – în principiu – ”de teren”; beneficiile (și scutirile) ca ale magistraților și, în plus, e perspectiva avansării într-o carieră care – din ce în ce mai mult – e o treaptă (aproape obligatorie) către lumea politică și înaltele funcții ale statului.

            Ce au comun aceste patru facultăți? Faptul că absolvenții lor (la Drept, doar cei trecuți prin Institutul Național al Magistraturii) au loc de muncă garantat la finele studiilor și, pe lângă acesta, au salarii consistente (care le permit să ia credite de locuință și, implicit, să se gândească – la modul realist – la întemeierea unei familii). Două dintre ele produc, în bună măsură, pentru străinătate: Informaticile și Medicina. E mult mai ușor să faci facultatea aici și, apoi, să pleci dincolo. Străinii profită de faptul că nu trebuie să plătească studiile și, după o minimă stagiatură de adaptare, absolventul român poate presta servicii și plăti impozit în țara în care se stabilește. Celelalte două – Dreptul și ”Academiile” Militarizate – produc contingente de privilegiați care, în fapt, au exact aceleași drepturi ca oamenii politici. Și, tocmai de aceea, sunt în preajma acestora și – ca atare – beneficiază (evident, în grade diferite) de dividendele conducerii treburilor țării. Candidații acestor forme de studii provin, aproape în exclusivitate (la Serviciile militarizate lucrurile stau mai ambiguu) din marile Colegii Naționale: pentru Informatici și Medicină de la cele de profil real (Matematică – Informatică și Biologie – Chimie) și pentru Drept și ”Academii” de la profilul uman (Filologie – Istorie). Ar mai fi de adăugat un cuvânt la toate cele șase specializări: intensiv. Asta nu înseamnă doar mai multe ore la clasă, ci și (mai ales) meditații. Căci la aceste Colegii sunt profesorii care, în timp, s-au rodat perfect în tehnica ”testelor grilă” obligatorii cam peste tot. Așa că viitorul student al acestor facultăți începe – cel mai târziu – de pe a XI-a pregătirea pentru ele. Asta după ce a tras serios pentru a intra la Colegiul în cauză.

            Repet, bătălia pentru intrarea la marile Colegii din municipiile reședință de județ nu are nimic de-a face cu vreun ”prestigiu” al acestor școli, ci cu dorința părinților de a-și vedea copiii ”asigurați” prin intrarea la una din cele patru facultăți care le dau o șansă în lumea noastră. ”Asigurarea” aceasta presupune niște ”porți” ritualice: nota mare de la Evaluarea națională, ”școala de excelență” a orașului, ”clasa aceea”, meditații intensive pe parcursul mai multor ani și un regim de testare continuă care să-l pregătească pe tânăr pentru momentul în care-și va hotărî viața cu x-uri pe testul grilă și examenul de Bacalaureat. La fel cum, pe vremea lui Ceaușescu, industrializarea făcuse cu putință marile fabrici din marile orașe și cerea în continuu personal, pe care-l pregăteau Politehnicile care, la rândul lor, se bazau pe un nivel deja ridicat de cunoaștere în domeniu, furnizat de clasele de Matematică – Fizică, la fel și astăzi, finalitatea – în speță viața ”asigurată” a absolvenților facultăților de care am vorbit – e cea care decide structura întregului sistem de învățământ, până la grădiniță. În afara acestei finalități, cât se poate de clare și de cuantificabile, opinia comună consideră că școala nu (mai) are nici un rost. Nu oferă nimic și dacă oferă ceva, cunoștințele pe care le dă – la Geografie sau la Filosofie – nu folosesc la nimic. Din punctul de vedere al părinților care ”investesc în copiii lor” toate disciplinele școlare, cu excepția celor de Bacalaureat (în formatul pe care-l știm) și de examen la Facultate, sunt perfect inutile și lucrul cel mai bun care-ar putea fi făcut ar fi suprimarea lor. Ar fi mai bine ca și de jure, nu doar de facto (cultivând o veche ipocrizie) copiii lor să se pregătească doar la cele trei materii ce contează cu adevărat pentru ei. Dac-ar fi așa, departajarea s-ar face la miime sau la zecimea de miime.

            E rău să avem o asemenea concurență? Dar oare de concurență vorbim aici? Eu cred că e vorba mai curând de felul în care, în interiorul unei caste (căci, din nou, e vorba de ”transmiterea status-ului în familie”), se constituie niște reguli de inițiere și de omolgare a copiilor la nivelul ”realizării” părinților. Acest mecanism exclude – din start – cel puțin două treimi din copiii acestei țări. Și îi exclude – cum să spun? – dintr-o rațiune naturală: dat fiind că nu toți tinerii unei cohorte de vârstă candidează la Informatică, Drept, Medicină și ”Academii” militarizate. Ar fi absurd ca toată lumea să concureze pentru un loc la aceste facultăți. Și aceasta dintr-un motiv simplu: societatea, la fel ca organismul omului, are nevoie de mult mai multe componente decât pot oferi aceste forme de studiu. Nimeni dintre noi nu are acasă, în frigider, doar ciocolată și chips-uri. Cu toții știm că dacă am mânca doar așa ceva – oricât de hrănitoare sunt aceste produse – am sfârși în greață și boală. Problema celorlalți copiii – a celor ce nu intră în această cursă – e aceea că nu au pentru ce să concureze. Celelalte opțiuni – de paleontolog, de editor de texte clasice, de interpret al unui instrument etc. – care corespund dotărilor naturale și pasiunilor copiilor nu au nici o căutare în lumea noastră. Poți să faci zece facultăți (aici și afară) în asemenea domenii și nimeni nu are nevoie de expertiza celor care s-a pregătit în ele. Aici mi se pare a fi principala problemă a eșecului sistemului nostru educativ: în faptul că nu e capabil să dea o miză reală educației tinerilor în funcție de vocația, de talentul și de munca lor, în orice domeniu. Și problema cea mare nu e în școală, ci în societate, căci noi toți am construit o lume în care nu contează decât patru facultăți și ceea ce produc ele (și toate produc supraveghere!).

            Pe vremea lui Ceaușescu, miza reală a școlii în succesiunea treptelor ei – în speță a Politehnicii – era întoarcerea acasă și moștenirea apartamentului în care stăteau, cu chirie, părinții. Acum care e? Eu unul cred că pensia. Că în optica ei organizează părinții parcursul copiilor: să faci o școală care să-ți permită o angajare cu un salariu din care să poți pune ceva de-o parte pe când vor veni vremurile grele. Și acest lucru ne duce la două concluzii: mai întâi că atât școala, cât domeniul lucrativ de la noi produc pensionari. De la 11 – 12 ani un tânăr se pregătește să fie pensionar. De asta e bătaia așa de mare pe Drept și pe ”Academii”. Un pensionar care să-și permită șă se ducă la doctori și să plătească întreținerea echipamentului ”inteligent” al casei. Și al doilea lucru – cel care ne apropie cel mai mult de vremurile dinaintea Revoluției – e acesta: patria românului, singura lui patrie, este mai răul. A cărui domnie va veni; cu necesitate.

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. „Aici mi se pare a fi principala problemă a eșecului sistemului nostru educativ: în faptul că nu e capabil să dea o miză reală educației tinerilor în funcție de vocația, de talentul și de munca lor, în orice domeniu”
    Asa este dar nu dati o solutie, solutia este invatamantul profesional incepand de la 16 ani. Politicul a facut praf invatamantul profesional, motivele sunt cunoscute iar parintii in opinia mea cea mai mare problema, ei dorind „în speță viața ”asigurată” a odraslelor asta insemnand mai pe romaneste , munca mai putina si bani mai multi.
    Facem o risipa enorma a ceace de fapt nu avem, tineri apti sa ocupe locurile de munca din industria prelucratoare, constructii, servicii etc.etc, ministerul de externe aproband 100.000 de ceri de ocupare a locurilor de munca vacante cu personal din Asia dar nu numai iar in Romania se discuta in continuare de licee si facultati de elita !! Este nevoie de ele, este incontestabi acest fapt insa societatea s-e se preocupa numai cu aceste aspect neglijand intr-un mod inacceptabil aproape scandalos latura pregatirii profesionale medii.
    In primul rand ar trebui informati corect parintii prin oferirea posibilitatilor pregatirii profesionale a copiilor,
    numarul liceelor profesionale redus drastic si inlocuit cu echivalentul in scoli profesionale , invatamantul de 10 ani obligatoriu fiind baza de la care s-ar putea porni ca ulterior cum bine spuneti fiecare tanar sa-si gaseasca drumul profesional in functie de vocatia si talentul sau.
    Ati incecat sa gasiti un instalator care sa va repare robinetul stricat, centrala sau sa va puna tigle pe casa ? este foarte greu iar de multe ori cei care vin nu nu sunt meseriasi, sunt carpaci care iti cer ” o caruta de bani” pt un lucru de mantuiala.
    Cine are curajul sa reformeze invatamantul romanesc dupa necesitatile tinerilor si nu al politicienilor, a profesorilor, al parintilor ?

    • @Ursul Bruno, gând la gând cu dumneavoastră!
      Vom ajunge in 20-30 de ani fix in situația UK, sau Belgia, sau Franța. Tinerii băștinași „cu studii superioare” sunt sub-platiti pentru că alegerile lor au căutare putina pe piata muncii. Se importa forță de muncă pentru meserii de nivel „mediu”. Și inevitabil creste resentimentul fata de emigranți. Un „băștinaș” alb cu studii superioare de geografie/ istorie/ filosofie /… este platit, ca profesor, mult mai puțin decât un asiatic din construcții. Clar frustrări și nemulțumiri.

      Sa ne trimitem copiii în construcții? De ce nu? Într-o societate normala munca in construcții este „curata” pentru că există unelte ajutătoare. Dar noi inca trăim cu impresia că se duce cu spatele. Sau permitem firmelor din construcții sa forțeze dusul cu spatele.

      Filosofiile care apar pe TV cu privire la „legile învățământului” sunt făcute de oameni care nu au muncit vreodata în piața reală a muncii. Au fost doar bugetari în administrație și nu înțeleg pur și simplu piata liberă a muncii.

  2. Uau, ce articol. Prezinta sintetic Educatia in Romania cum nu am mai vazut pana acum. Toata lumea se plange de Educatie, dar de aceasta ingustare generala a orizontului nu prea am auzit, decat foarte rar.

    Nu ma astept ca parveniti securisti gen Ciuca sau Iohannis sa aduca vorba de aceste lucruri, dar consecintele asupra tarii sunt imediate si grave, cand produci fie noi si noi securisti care sa paraziteze tara, fie doctori si ITisti pentru export.

    Ce anume mai produce tara, inafara de autodistrugere (securistii) si exilati (medici si ITisti)? Si cum poate o asemenea tara sa reziste in timp? Romania va ajunge o tara innegurata in care doi securisti isi fura reciproc o bancnota de 1 leu.

  3. Admirabil eseu! Ati dat la o parte coaja groasa a ipocriziei si ati scos miezul adevarului la vedere. Nici acum nu se intelege care este rolul real al educatiei si profesiei in societate. Aceasta pentru ca pentru toti ministrii din invatamant si cercetare, mai ales dupa 1990, scoala su facultatea au fost elemente de parvenire si nu de a pune in valoare talentul, pasiunea si de a pretui cu adevarat munca si nu spoiala si minciuna. Cei care au vrut talent si munca au plecat din Ro

  4. Interesant, ca de obicei! In orice caz, libertatea de alegere este cel mai bun lucru, permite adaptarea rapida la conditiile optime. Exista o iluzie a garantiei pacii si prosperitatii perpetue.
    Ce parere aveti de idea de meritocratie folosita la persoana 1 singular si plural?
    1.Eu „sunt merituos”,
    2.Noi „suntem merituosi”.
    3.In concluzie trebuie avem privilegii.
    Nu este o falacie? Nu este un fals, o grandomanie sa te auto-declari merituos si sa ceri privilegii inainte a de munci si a avea succes? Nu exista om care sa aiba succes constant, care sa nu greseasca.
    Exista un f. mic nr de ultra-performanti in toate domeniile, ca de pilda in sport- campionii olimpici care muncesc ani de zile pt o performanat de cateva minute dar asta nu justifica o filozofie falsa, ambigua, perniciosa, a meritului ca privilegiu in intreaga soceitate.
    Capitalismul a functionat intotdeauna f. bine cu promovarea competentei, fara a face din asta o filozofie politica sau sociala a privilegiului. Oamenii sunt egali in fata legii si au aceleasi drepturi. Cineva care are succes acum, peste un an poate sa dea faliment. Nimic nu este garantat a priori. Cel mai sarac poate deveni cel mai bogat si dupa aceea poate deveni cel mai sarac. Cel mai inteligent individ poate gresi cu consecinte fatale pt altii.
    Clasa de mijloc a fost respectata si a fost motorul democratiei. In urma cu cativa zeci de ani , a aparut filozofia „meritocratiei”. Noutatea ei nu a fost ca promovarea sa fie pe criterii de competenta, lucru care era subinteles in capitalism. Noutatea a fost ideea ca cei care fac bani sau ajung in functii inalte sunt intrinsec superiori celor care nu fac bani si nu ajung in functii inalte. A coincis cu un salt mare in salarizarea „merituosilor apriori” angajati, cu globalizarea care a inchis fabricile in west si a marit si mai mult profiturile celor care aveau capital cu digitalizarea care a nascut toate 10-20 de bilionari monopolisti cu o putere globala nemaintalnita. Supraimbogatirea a 5-10% din populatia unei tari si saracirea majoritatii, distrugerea clasei medii si a respectului pt munca.
    Ce parere aveti?

  5. Ca sa avem astfel de afirmatii, ele trebuiesc sustinute de cifre clare, de statistici penminim 10 ani in spate.
    2022, fara de 2021 – mult mai multi elevi la EN.
    In Bucuresti crestere de 30%.
    Avem statistici? Sau ne jucam cu vorbe?

  6. L-am sesizat de mult domnule Maci, asa cum se poate observa de la distanta ca, de exemplu, concurenta la facultatile de medicina este foarte mare, chiar in crestere, in ciuda scaderii an de an a numarului de elevi absolventi ai clasei a XII. In plus mediile de intrare sunt si ele foarte mari cu punctaje in crestere. Alt paradox care se poate observa este legat de apartamente si case, indeosebi cele scumpe, unde se constata o crestere a cerintei de cumparare in conditiile in care dezvoltatorii imobiliari, indeosebi cei din Bucuresti, Cluj, Timisoara, Brasov etc au urcat pretul pe mp (zic ei justificat) pana la cer. La fel cu masinile electrice si alte masini noi, unde trebuie sa stai la coada (ca pe vremea lui Ceausescu) cateva luni. Fata de cele prezentate de dumneavoastra si fata de cele prezentate de mine, in conditiile in care iubitele noastre televiziuni (mass-media in general) prezinta printre altele doua lucruri clare: scaderea populatiei tarii si indeosebi a celei tinere cu numar mic de nascuti in fiecare an si saracia romanilor, par neverosimile. Paradoxuri ale epocii in care traim pe care trebuie sa le luam ca atare sau sa le interpretam

    • Boss, fără îndoială ca exista un mic segment de populație care forțează copiii in sus pe un presupus prepeleac. Au sau nu talent-vocație-capacitate intelectuala sa-i facem doctori, avocați, economiști, polițiști; astfel părinții își satisfac un orgoliu, copiii acced la venituri semnificativ peste medie și la satisfacții materiale și de statut importante, chiar dacă in intimitate tânjesc după altceva. Sa se vândă casele și sa meargă afacerile…
      Totuși, textul articolului cred ca ignora un fapt important: un mare segment de populație -chiar dacă in scădere- trăiește in țara cu gândul la altceva decât vrea gomoasa ‘aristocratie’. Nu numai ca o ignora dar o și detesta pentru ca săracă-analfabeta-bolnavă, etc. Ori nu prea este in regula sa-ți lustruiesti statuia intelectuală pe seama terfelirii compatrioților mai puțin norocoși.
      Oare câți megaintelectuali autohtoni au forța și curajul de a-și încrucișa floreta cu omologii externi?

    • Vi se pare mare concurenta la medicina cu 3-5 pe loc?!!!. Dad cand era de 7-10 pe loc?!!! Apoi la noi in Ro, in vest este interzis, medicii lucreaza in spital de stat si in 2-3 spitale ori clinici private. Asa a devenit in timp o categorie profesionala cu venituri mari si foarte mari.

    • Nu e vorba de paradoxuri, e vorba de simplă aritmetică și de funcționarea naturală a pieței. Iar piața nu iartă pe nimeni, indiferent de părerea marxiștilor.

      La medicină: câți din absolvenții din ultimii 20 de ani mai profesează în țară? E o facultate de prestigiu, asigură o plecare în bune condiții în străinătate, iar studenții străini sunt și ei în număr mare. Cel puțin francezii, după mai multe generații de studenți care s-au descurcat foarte bine la ei acasă cu diploma obținută în România, vin în număr foarte mare. E normal să fi crescut concurența la medicină și pentru români, profesorii nu pot preda unui număr nelimitat de studenți.

      La apartamente și case: există 8-9 orașe care se dezvoltă haotic în România, oamenii plătesc cât nu face, de multe ori cu bani produși în afara țării. Deci e firească majorarea prețurilor de către dezvoltatorii imobiliari, oricine încearcă să vândă mai scump aceeași marfă, dacă piața suportă prețuri mai mari.

      Scăderea populației e o realitate, orașele de sub 50.000 de locuitori se depopulează accelerat, cam cu 10 – 20% la fiecare 10 ani, uneori și cu 25%. Dar nu se pot muta apartamentele deja existente din Reghin în Cluj și nici apartamentele din Brad în Deva, chiar dacă acolo s-ar putea vinde mult mai bine.

      În mediul rural, situația e și mai gravă, există mii de sate și cătune abandonate sau rămase cu doar 10 – 20 – 50 de locuitori. Prin comunele de pe valea Crișului Alb, o casă de 200 mp construită în 2000 și cu un hectar de teren în jurul ei, se vinde cu 60.000 de euro. Dar casa aceea nu se poate muta în Timișoara, chiar dacă acolo s-ar obține 500.000 de euro pe așa ceva. Sunt 150 – 200 km până la Timișoara și oamenii pleacă din acele comune, nu vin să locuiască acolo.

  7. Ce se poate înțelege atunci când premisa de la care pornești susține ca:

    “în chip funciar, prosperitatea produce diversitate. Din păcate, în lumea noastră ne lovim mai curând de reducerea continuă a spectrului opțiunilor.”

    Mai întâi ar fi de spus că -prețios spus- diversitatea este cea care produce prosperitate. Schimbarea opticii invalideaza și continuarea enunțului cu privire la ‘reducerea continua a spectrului opțiunilor profesionale.
    COR 2022 ce codifica aproape exhausiv ocupațiile din România conține câteva mii bune de funcții și meserii care dau substanță vieții profesionale așa cum se vede in mod real. A reduce spectrul acesta la cele câteva aspirații de top nu face decât sa simplifice abuziv drumul/ drumurile pe care, individual oamenii aleg sa le străbată. Sunt milioane de oameni care se nasc, trăiesc și mor in orizontul prefigurat de COR.
    Ce ne asteapta însă, apropos de capătul drumului, e nerelevant. Bătrânețea-boala-moartea nu iartă pe nimeni fie ca se petrece in familia lărgită fie in cea nucleară. Acelasi biscuit înmuiat in ceai așteaptă fie in cea mai pricăjiți izbă, fie in cel mai luxos azil.

    ps: ar mai fi probabil de comentat in legătura cu referința din titlu. Ar fi deja un loc comun prin insistenta cu care îl regăsim peste tot in media autohtonă: de la criticatac la -iată- contributors și mai departe tot așa prin dilemaveche-observatorcultural și alte libertăți. Poate ca monotonia acestui lest împiedică schimbarea altitudinii și explica de ce romanii performează oriunde in lume mai mult decat in țara.

  8. Este un studiu așa si așa. Si pentru ca sa ma înțelegeți voi da doua explicații.
    1. Într-adevăr, după 1989 a apărut acest fenomen, cu înscrierea la liceele de elita pe baza mediilor. Nepoata mea, absolventa de gimnaziu in București, la “Mihai Eminescu” cu media 9,87 nu a prins un loc la “Lazar”, acolo unde visa ea. Pe listele naționale erau 20-30 de elevi cu 10 pe linie din provincie, care s-au înscris la licee de top din București. Nu comentez. Unii dintre ei poate meritau.
    2. Sunt absolvent (inginer/doctor in științe) de învățământ superior din 1978. Nu este adevărat ca repartiția se făcea pe pile. La toate facultățile cu același profil repartiția se făcea prin telespiker la nivel național, in ordinea mediilor de absolvire, fara favoritisme. Am trăit acei ani si știu despre ce vorbesc.
    Sa fiți sănătoși, voinici si fara frica.

    • Si eu sunt absolvent de invatamant superior din 1978 si confirm ca aveti perfecta dreptate ce sustineti in punctul 2.

    • Intr-adevar repartiția se făcea in ordinea descrescanda a mediilor din cei 5 ani de facultate plus cea de la diploma. Repartiția era la nivel national asa ca absovebtii din Buc concurau cu cei din Cluj, Iasi sau Timisoara sau Tg Mures. Singura excepție este ca absolventii puteau beneficia de un drept de proximitate dacă erau născuți în sau langa localitatea unde erau slujbele. Nu cred ca funcționa pentru orașele mari.

  9. E real tot ceea ce scrieti cu exceptia fazei cu mostenirea apartamentului. O aud pentru prima data! Nu asta era preocuparea parintilor, nu stiu, poate la dvs. in familie. Daca parintii ieseau la pensie, totusi statul nu ii dadea afara, sa nu exageram, nu am auzit de astfel de cazuri. Apartamentul putea fi pierdut dupa decesul ambilor, dar nu la asta le statea capul parintilor/copiilor, ci, intr-adevar, la intoarcerea acasa sau la o repartitie la oras. Pentru ca daca primeau repartitie, tinerii, mai ales daca se casatoreau, primeau dupa o vreme si propriul apartament! Cu chirie, ca asa erau vremurile. In rest, toate sunt amintiri pe care le avem multi dintre cei ce citesc aici.

  10. Cât de adevărat și de trist este acest text – analiză perfectă a unui stat pe cale de a eșua. O să ne salveze vietnamezii, nepalezii și sri lankezii….
    Evident, dacă nu cumva și ei vor emigra ulterior mai la Vest….

  11. Coruptia e dincolo de toate aceste deplorabile, dar si stranii, avataruri si perversitati ale sistemului. Nationalismul ceausist a deschis drumul, pactizand cu mentalitatile si practicile „traditionale” care s-au intensificat paroxistic mai apoi.

  12. cu un lucru cred ca sunteti in eroare: nu exista la nivelul parintilor nici o goana dupa licee de top, din contram sistemula ctual reduce mult stresul, cu o nota buna nu ai cum sa ajungi la un liceu cosniderat slab decat daca completezi gresit fisa de isncriere…toata aceasta nebuinie e declansata doar de o amna de profesosri si directori de la anumite licee si singura lor motivatie e financiara: patrunderea pe piata meditatiilor de gimanziu (ca doar stim, daca vei la un anumit colegiu, e bine sa faci meditatii cu profesori de acolo), respectiv a aranjamentelor, de la o eventuala vanzare a subiectelor, la corectari paritnitoare si tranferuri la limita legii….daca adaugam la asta si anonimizarea numelor candidatilor, astfel incat sa nu poata sti nimeni unde au intrat colegii, e perect pentru aranjamente si bani negri…daca chiar erau reale argumentele invocate in spatiul public, ca vin elevi cu note mari dar sunt slab pregatiti, s-ar fi cerut cresterea gradului de dificultate a subiectelor de la Evaluare, sa nu se mai ia asa usor peste 9….dar pe de alta parte unora le convine sa se laude ca la ei la liceu s-a intrat cu 9.96 de exemplu. E clar ca totul e ipocrizie, se arunca in fata pretext pentru ca nu se pot spune motivatiile reale, nu ar da bine. Pe de alta parte, aceeasi profesori de coelgii nici nu vor sa auda de un mod de masurare a performantelor elevilor intrati acolo, fiind arhicunoscut ca la multe colegii baza pentru Bacalaureat sunt meditatiile platite de parinti si nicidecum efortul depus e cadrele didactice de acolo la orele de curs (doar in particular, la meditatii). Concluzia e insa perfecta, ne intoarcem la invatamantul ceausist.

  13. Analiza domnului Maci este excelenta. Totusi, cred, exista si cateva greseli, toate legate de acelasi lucru: „Informaticile”. Toate cele patru facultati/directii universitate produc supraveghere zice domnul Maci. „Informaticile” nu produc DOAR supraveghere, as zice eu. Produc, desigur, si supraveghere dar nu numai atat. Produc mult mai mult si, ceva important, lucrurile pe care le produc se intrepatrund cu alte domenii. De multe ori se produc specializari in finante, in farma, in dezvoltari web, etc. De fapt, informaticienii se regasesc in toate domeniile clasice pe care le deplange domnul Maci. As mai adauga un lucru pe care domnul Maci nu il spune dar poate este de acord cu el. Atitudinea parintilor, atat de bine descrisa in articol, este o nebunie. Parerea mea personala, si nu am copii deci poate imi e usor sa vorbesc, e ca un copil se pregateste mai bine pentru viata daca isi formeaza un caracter solid, daca este invatat sa gandeasca independent si daca acumuleaza cunostintele cu placere, ca pe un joc, nu sub presiunea unor meditatori. Asa va fi protejat cu adevarat. Sa indrumi acum un copil sa intre la Institutul de Magistratura cu scopul de a lua pensie la 40 de ani si de a fi, deci, intretinutul cuiva aproape intreaga sa viata inseamna sa il condamni la neputinta. Cand regulile se vor schimba si, mai devreme sau mai tarziu, asta se va intampla, fostul copil care se pregatea pentru o pensie precoce va fi dezarmat.

  14. Domnule Maci,
    pana la acest articol v-am considerat un autor onest …
    Azi , insa …. citesc si ma crucesc (obicei practicat si de atei in anii 70 .. atunci cand auzeau unele prea .. gogonate!)
    Eu sunt nascut in 1952 .. deci in 1987 aveam 37 de ani. Sunt bucurestean …. si ce voi scrie se bazeaza pe propria experienta .. adica ce am trait eu.
    In primul rand … gresiti atunci cand scrieti „armata aceea lungă, de un an şi şase luni„. Cand mi-am staisfacut serviciul militar durata era de 2 ani ptr marina si 16 luni ptr terestri. ma rog erau si „prelungiri agricole” .. dar daca urma sa te elieberzi in decembrie.. nu se prelungea!

    Liceu de „pretisgiu” . Eu am intrat la Mihai Viteazul in 1968. Decizia mi-a apartinut. De fapt si in cazul amicilor mei …. babacii zicand doar „ba baiete vezi sa intri!” … (Motivatia? Eu ziceam sa ma duc la Cantemir .. insa Paul s-a dus la LMV caci sora sa era la LMV. Asa ca si eu la LMV. Asa ca si Costel si Gigi .. )
    Pentru fete era ceva mai uşor, căci ele aveau la îndemână liceele vocaţionale – Pedagogicul, Sanitarul şi Economicul ” de cand contabilitatera e „vocationala” ? Am vazut destui baieti care au terminat economicul ….
    între viaţa – totuşi, liniştită – a unui inginer” Inginerii erau „preferatii” regimului. „Intelectuali” industriali. Categoria ce mai bine platita si cea mai susceptibola la promovari. Asa ca te faceai inginer la sfatu babacilor samd ca sa „iti fie bine”. Sa daci insa filozofia, artele, samd era sa alegi sa fii cam taraie brau .
    Cum în mediile intelectuale nu se punea problema reproletarizării </i?" pai da cca 70% dintre "intelctualii" din anii 80 erau rezultaul "promotiei cimuniste" .. juma din ei se ajunsesera "intelctuali" pe baza de "origine sanatoasa" (eu includ intotdeauna persoanele de fata. A da. Eu sunt "defectiv" de origine "santoasa" . In cel mai bun caz mic burjui!)

    ??Pe vremea lui Ceaușescu, miza reală a școlii în succesiunea treptelor ei – în speță a Politehnicii – era întoarcerea acasă și moștenirea apartamentului în care stăteau, cu chirie, părinții!!? !.
    Cazuri pe care le cunosc (2 biblic).
    Constanteanca, ASE , in 1980 proprietara apartament 3 camere in Titan. Mult mai bun decat cele 2 camere ale parintilor!
    Politehnisti, cativa si cateva, din afara Bucurestiului. Aprtamente 3 camere in zona Circului.
    Bucuresteanca , politehnista (calculatoare) in 90 apart 3 camere in Aviatiei. Azi vila in .. Toronto cica 1 milion dolari canadieni in 2017!
    Bucresteanca , prima promotie de calculatoare a schimbat 2 camere chirie Dristor (Titan) cu vila in California! UNu dintre specialistii in baze de date mari , lucra si la + 70 . Excelent inginer …. (si ca masura a valorii … era singura persoana care fuma in cladire !!!! Adica atat de buna incat … incat fuma! Ca si prin 1975 zisese „ma vreti pe locu de fumat sau sa lucrez?!” si la acesta intrebare si cele mai „muscate” anti au zis „fumeaza!!!”)

    Cat despre cati se duc la Drept .. aveti idee cati erau in interbelic?

    • Aveţi dreptate cu armata, era un an patru luni, 2 ani marina.

      Şi încă ceva eronat în articol. nu toată lumea statea în chirie la stat. Părinţii mei şi-au cumpărat un apartament de la stat în 1974, l-au primit la cheie în 1976 şi se putea moşteni. Chiar înainte de 1976 existau apartamente în blocuri care se contractau contra cost cu împrumut pe 20 sau 25 de ani. Şi să nu uităm că oraşele aveau şi periferii cu case care nu se aflau în posesia statului. Şi casele se puteau moşteni.

      La posturile primite prin repartiţie existau aşa-zisele negaţii. Te duceai la postul respectiv şi încercai să obţii de la autorităţi (aici nu mai ţin minte exact care) o negaţie care spune că nu este nevoie de tine în acel loc. Evident că aveai de gând să te angajezi altundeva. Caz în familie, cumnatul avea repartiţie în Maramureş (originar din Turnu Severin, domiciliat în Arad) după absolvirea facultăţii, tata i-a obţinut negaţia şi s-a angajat la Centrul Teritorial de Calcul.

  15. Am, in continuare, apreceiere pentru articolele dlui. Maci, care este printre putinii care scriu ” cu picioarele pe pamant”.
    O observatie la afirmatia: „…mai întâi că absolvenţii de Facultăţi erau repartizaţi cât mai departe de centrele de studiu …”. Cand am absolvit facultatea (IPB)- multisor inaintea autorului- repartizarea se facea in ordinea mediilor: dinspre Bucuresti – care si el era in plin proces de industrializare – spre cat mai departe; si-uite-asa a ajuns colegul B…a la Munchen.

  16. Interesant. Și acum, cu noile legi ale educației, în care liceele/colegiile „de elită” vor da examene de admitere controlate direct de tartorii care le conduc, șansele copiilor din afara „castelor” ajung la zero absolut. Vor reapărea „cunoștințele”, se vor face din nou „introduceri” ale acestora înspre directorii și profesorii din acele școli, care să „faciliteze” accesul plozilor la cunoașterea subtilă a „spiritului de competiție”, pe care doar orele de meditații bine „documentate” și „plasate” o pot oferi.

    Mă miră că nimeni nu se revoltă față de scamatoria asta, care reface toate sistemele de corupție de pe vremuri, descrisă, halucinant, de domnul ministru, ca fiind o șansă data „excelenței”. O excelență care fuge de competiția directă și egală între copiii din toate clasele sociale, competiție pe care doar acel examen unic, Evaluarea Națională, cu subiecte identice si bareme naționale standardizate, o putea asigura.

  17. Chiar nu se vrea să se înțeleagă că în domeniul educației nu se pot aplica principiile democrației extinse. Educația este o instruire, deci o activitate de constrângere unde democrația încurcă lucrurile. Plus că educația trebuie să fie o politică de stat.

  18. Sa-ti urmezi vocatia poate fi un lux ! Inseamna sa ai un „spate” material care sa-ti permita sa traiesti convenabil intr-o profesiune in care castigul material este aleatoriu, vine tarziu, poate niciodata. Cine-si asuma asemenea risc ? De aceea e concurenta mare pentru profesiile care, in ochii multimii, asigura un trai cat-de-cat bun dupa absolvire.Hai sa nu dau exemple …
    Cauza relelor de care vorbeste Dl. Maci este de fapt … saracia. Nu, nu e vorba de foame sau mizerie, astea intra in alta categorie. Ci de posibilitatea de a avea o rezerva materiala, conditia de fapt si obiectiva a libertatii ! De optiune in acest caz…
    Cine-o fi de vina ? Comunismul zic eu, ale carui urmari le mai traim uite, de atatia ani si le vor mosteni si copiii nostri …

  19. Ține cineva cont de astfel de analize ? Folosesc ele la ceva în afară de a isca unele comentarii (puține) , care tot nu ajută la mai nimic. Mai contează astăzi ce facultate termină un tânăr când la angajare (la noi), mai ales în sectorul bugetar, nu contează specializarea. Absolvenții cu relații ( ale părinților bineînțeles) ocupă orice post doresc, ceilalți pot fi șomeri că tot nu se întâmplă nimic. Necazul cel mare, după părerea mea ,este că în 30 de ani de democrație în învățământul românesc au survenit schimbări după voința miniștrilor de resort.Și am avut destui miniștri care prin măsurile luate au stricat și ce a funcționat bine.

  20. Singura chestie valabilă din articol e aia cu năzuința românului spre poziția de pensionar special dacă se poate.

    Caragiale a spus-o și mai bine: „Românul să se nască bursier, să trăiască funcționar și să moară pensionar.” 😀

    https://www.ilcaragiale.eu/opere/momente_si_schite/unchiul_si_nepotul.html#.Yua0SXbMKM8

    În rest chestiile sunt trase de păr.

    Nimeni nu cred că se zvârcolea să ajungă în urbea natală de dragului apartamentului cu chirie al părinților. Ăla la o adică se putea cumpăra și atunci. Apoi apartamentul la bloc cu cât era mai vechi cu atât era mai prost și mai înghesuit.

    Aia cu te duci să faci facultatea la Iași ca să te repartizeze la Timișoara e de asemenea trasă de păr. Părinții mei au absolvit facultatea în vremea Bâlbâitului și au mi-au zis că repartițiile se făceau centralizat pe toată țara în ordinea descrescătoare a mediilor. Șmecheriile se făceau după repartiție prin transferuri. Același lucru l-am auzit și de alți oameni ce au prins vremurile alea.

    Studenți nu făceau armata „în general pe la unități de transmisiuni” ci la orice armă de la infanterie, la marină, geniu, artilerie, pompieri (unchiul meu student la drept a fost pompier – și e tare mândru și azi de nu știu ce incendiu catastrofal pe care l-a stins el), securitate, aviație și tancuri. Tata, student la politehnică și tanchist a cules cartofi, porumb și sfeclă până prin decembrie. Primul tanc l-a văzut pe dinăuntru după vreo 4-5 luni de armată din cele 9.

    „Liceale de elită” nu garantează de fapt nimic. Până la urmă la facultățile de interes, unde e îmbulzeală se intră prin examen. Personal cred că un liceu mai slab, unde nu te freacă nimeni la cap și poți să te pregătești pentru singurul examen care contează, adică pentru admitere și să duci o viață relaxată e cea mai bună soluție la eșecul sistemic al educației românești. Eu, sprea oroarea famigliei șli a cunoștințelor, am învățat frumoasa meserie de mecanic auto în liceu (mă amuză mereu să-i fac cu nervii pe car service advisor-ii amerecani care văzând-mi numărul de medic de la mașină încearcă să mă trompeze și să-mi vândă tot soiul de uleiuri de șarpe 😄), am intrat fără probleme la medicină din prima, am prins fără probleme o bursă la americană. Colegii mei din anul I veniți din „licee de elită” ca Racoviță, Avram Iancu, Bălcescu, etc. erau îmbătrâniți înainte de vreme, cenușii, cocoșați de meditații, terorizați de tot soul de spaime și majoritatea intrați oricum cu chiu cu vai la a 2-a sau a 3-a încercare. E drept că adaptarea în primul an la regimul ghestapovist din facultatea clujeană n-a fost chiar așa de simplu, dar am supraviețuit 👌.

  21. Domnule profesor, doar daca cumva copiii dumneavoastra au 14-15 ani, puteati sa faceti o analiza atat de fina si exacta a sistemului din Scoala. Sunt prea copii, prea tineri la 14 ani pentru o miza atat de mare care este examenul de evaluare nationala, singurul examen din viata pe care nu il poti sustine decat o singura data.In gimnaziu nu mai contează decat romana si matematica. Restul e o goana goala doar dupa note, asa s -a ajuns ca o media generala peste 9 in cei 4 de ani de gimnaziu sa fie ceva foarte obisnuit.Aceasta generatie care a dat acum examenul de EN a avut, am inteles, cele mai mari note din ultimii 5 ani. Ori acesti copii au stat cel mai mult in invatamantul on line. Am putea ajunge la concluzia ca a funcționat foarte bine acest mod de a face scoala. In realitate sunt notele Scolii de Dupa Scoala, adica a Sistemului de Meditatii.La urma urmei de ce sa fie bataia cum spuneti, pentru 2 licee din fiecare judet? Doar acolo exista Profesori dedicati??Garantia ca se face doar acolo Scoala??Cred ca suntem pe un drum extrem de periculos. Si e de doua ori mai dureros pentru ca pe el merg copiii nostri! Vedem. Intelegem ca e directie gresita dar ce solutii avem??Aici si acum…

  22. Moștenirea apartamentului părinților este o gogorita ridicola de care n-am auzit și care desfide orice logica. Apartamentele anilor 1970-80 erau mici și f greu permiteau folosirea lor de doua familii, în special dacă apăreau copiii. În plus în mai toate familiile existau mai mult de un copil, care din ei sa vina sa moștenească apartamentul familiei??
    Acesta poveste pare sa fie o experienta personala și nimic mai mult.
    Învățământul anilor 1970-80 era dedicat producerii de angajați pentru economia României, asa prost dirijata cum era. Din nou articolul păcătuiește prin experienta elitista a autorului. Dincolo de licee de elita existau cele industriale si existau inca scoli profesionale. Nu toată lumea aspira sa ajungă, via licee de elita, doctor sau inginer si nu toti absovebtii erau din mediul urban unde se traia in apartamente.
    Invatamantul de azi nu are nici un tel, producem in principal absolvenți de jurnalism, comunicare, psihologie, fel de fel de „științe” sociale și alte astfel BS.
    Nu cred ca exista vreo școală unde un tanar sa învețe sa fie sudor sau instalator.

    • A propus de învățământul actual acum câtiva ani circula pe internet o gluma care suna cam asa. Un tânăr este intrebat ce vrea sa facă in viata. El răspunde ca va face 3 ani de facultate. Și după aceea? Un masterat, veni prompt răspunsul. Si după aceea?
      Un doctorat. Și după aceea?
      Un curs de frizer.
      Bancul nu-si are originea in România, dar se potriveste bine și la noi.

  23. Și o poveste despre minunata organizare a repartitiei din anii 80. Pe atunci se introdusese asa zisa repartitie dubla. Absolvenții cu mediile cele mai mari mergeau 2 ani „în producție” după care aveau repartitie la un institut de cercetare, aflat de obicei intr-un oraș mare, orașe în care nu se făceau in mod normal repartiții. A sosirea in productie pe langa mine cu repartiție guvernamentală su mai sosit vreo 5 cu pile și am simțit ca am stricat ceva jocuri.
    După 2 ani în producție m-am prezentat la un insttut de cercetare din Buc ca să aflu cu stupoare ca ei nici nu știau ca în urma cu 2 ani le fusese repartizat un absolvent. In plus ca sa ma descurajeze mi-au spus ca la ei lista de așteptare pentru apartamente era lunga și trebuia așteptat minimum 5 ani.

  24. Cu permisiunea autorului, ar mai fi ceva studii superioare care duc spre remuneratie decenta in ue sau inafara ei, dupa 2-3ani de indecenta pe la angajatori din Romania, anume:
    – aero si naval/maritim civil,
    – petrol si gaze,
    – fizica-nuclear,
    – automobile,
    – telecomunicatii
    – electricitate/electronica

  25. Excelente articole încă de la ” naşterea ” Contributors . De remarcat şi nivelul elevat al comentariilor…Marea nenorocire AICI este nivelul intelectual ce nu permite o critică frontală NEIERTĂTOARE a Marii Mizerii morale a majorității populației României care NU este capabilă să ” înghită ” Unicul ” medicament şock ” : vina în proporție covîrşitoare a populației actuale din Ro. de propria ei mizerie morală şi materială…Şi mai ales de lipsa de solidaritate . Ştiu că nu îmi veți publica comentariul, DAR vă demonstrez DUREROSUL şi inatacabilul adevăr al spuselor mele : în 10 August 2018 am constatat oribilul comportament al majorității românilor d i n ce s-a întîmplat în acea seară ; nu am pretenția ca jumătate din populaţia Ro. să se fi aflat în Piața Victoriei în 10 August 2018 ! Doar că măcar UN MILION sau 500.000 de bucureşteni să fi coborît în PV ar fi trebuit să ne arate iubirea de Patrie şi de aproapele său !

    • @dl.Paponie: ca un comentariu
      parerea personala este ca la 10 august 2018, Romania era deja demult in criza (de democratie)
      „Iesitul in strada” ultimul mijloc prin care (eventual) se mai poate schimba ceva !…cu ce anume insa ?!…nu am vazut cu totii ce au produs „schimbarile democratice”?
      Tare mi-e teama ca unii din ceilalti care „nu au iesit in strada” poate au realizat ca „degeaba ies in strada”, iar o alta parte , poate n-au iesit, intr-adevar, din cauza „mizeriei morale si materiale” cum spuneti.
      DAR: democratia se exercita cu oameni educati ! si nu cu d’aia care voteaza dupa galeti colorate si 1 chil de faina…nu cumva sistemul (CARE DE DATA ASTA NU MAI E AL LUI CEAUSESCU) produce needucatii pe care, saracii, dvs ii acuzati destul de dur si, oarecum pe nedrept ?!
      Recunosc, personal, nu am iesit in strada !
      Cred ca lucrurile sunt „mai profunde” de atit

    • Da, am fost in Piata Victoriei in 2018 si nu ne- a folosit la nimic. Am luat cateva bastoane pe spate si niste rani la genunchi si altii cu mult mai rau. Au folosit politia si jandarmeria ca sa ne sature de mitinguri si au folosit
      Inscenarea cu ultrasi ca sa ne acuze ca atacam Palatul Victoriei si distrugem magazine. Credeti ca de acum, vor mai fi mitinguri de amploare, mira m-as!

  26. @dl.Maci: „REVENIREA LA SCOALA LUI CEAUSESCU”
    Nu stiu cit de mult cunoasteti dl.Maci „scoala lui Ceausescu”, dar, titlul, din plecare, consider ca incearca, de a plasa deja „acea scoala” intr-o anumita zona in loc de a face o analiza obiectiva, (IN ACEL CONTEXT), cu critici sau aprecieri (de ce nu) pozitive !….si dvs. azi, beneficiati de „produsele” acelei scoli
    Subsemnatul, fiind „un produs autentic al scolii lui Ceausescu”, cred ca pot emite unele aprecieri, si mai cred ca sunt obiective, bazate pe fapte obiective dar, de asemenea, „am si absolvit” si scoli si universitati „din capitalism/democratie” (indirect prin cei 2 copii, acum oameni in toata firea).
    Deci: „scoala lui Ceausescu”, nu era scoala lui ci, in fapt era scoala unui sistem (bun, prost, asta era !), care isi propusese „scoaterea din noroi” a Romaniei (vorba unui politician mai nou care ne-a scos de asemenea din noroi), respectiv, electrificare, industrializare, urbanizare, etc., etc. si, deci, care avea nevoie (subliniez: avea nevoie !) de oameni educati…de unde si „alfabetizarea” fortata…Sigur, ceea ce mentionati dvs. in articol, in unele puncte este adevarat, dar, sunt aspecte cu totul si cu totul marginale, nerelevante pentru ceea ce cred ca vreti sa spuneti.
    Din acest motiv, va rog sa retineti, ceea ce mentionau toti marii investitori care au venit prin Romania dupa ’90: ROMANIA ARE FORTA DE MUNCA EDUCATA SI IEFTINA…astazi, a ramas numai ieftina, aia care a mai ramas.
    Ce vreau sa subliniez: SISTEMUL (acela, al lui Ceasusescu- saracu’nu stia el ce si cum concret) pentru ca isi propusese ceva, „ca obiectiv de tara” – does it sound familiar ?…(repet, bun, prost, nu judecam acum) A CREAT SISTEMUL ALA DE INVATAMINT ca sa poata sa faca ceea ce si-a propus, iarasi, bun sau prost !
    Va intreb dl. Maci: astazi, SISTEMUL DIN ROMANIA, CE VREA SA FACA DIN TARA ASTA, CU INVATAMINTUL PROPRIU ?…daca ar sti, fiti sigur ca multe din invatamint s-ar rezolva ! (om vrea sa facem microcipuri ca in Taiwan, sau agricultura supraperformanta sa hranim inca 40 mil. locuitori ai UE, sau companii de „software”, sau cercetare/dezvoltare tehnologii pentru energii regenerabile, sau ingineri/specialisti/companii pentru constructii de infrastructura-poduri, aeroporturi, autostrazi, sau avioane, tractoare, biciclete sau, cite si mai cite ?!)

    Mai departe, ca si un alt „contributor” traitor al acelor vremuri, care a comentat ce spuneti dvs. va relatez urmatoarele fapte (reale):
    – subsemnatul, la anul 1969/1970, (in „floarea scolii lui Ceausescu”), m-am inscris la abia infiintata sectie Centrale Nucleare a Politehnicii Bucuresti (si atunci, ca si acum ïndependenta energetica si importurile de la rusi, erau o problema…nimic nou sub soare) . Va asigur ca, la acea vreme, toti cei care s-au inscris (si au fost cca 350 candidati pentru 30 de locuri), nici un moment nu s-au gindit „la apartamentul parintilor”…vai, ce prostie, daca nu chiar ofensa !?…credeti-ne ca ambitia si mindria de a lucra intr-un domeniu „de virf” ne-a minat de la spate (nu mai vorbesc despre „rusinea” de a fi fost admis cu media 6,80 al 13 -lea din 30 de locuri, iar cel de pe locul I a luat 7,90…dar, ce subiecte !!…astazi, pariez ca din 100 de studenti, nu stiu daca 1 macar s-ar fi „calificat”!?).
    Mai rau, dl. Maci: toti ceilalti de pe la Automatica, Calculatoare, Electronica, etc., etc., nici unul, dupa mine nu s-a gindit la „apartamente”…totul era ambitie si competitie !…iar, ceilalti/celelalte colegi/colege de la Ac.de Studii Economice sau Universitati, la fel. Mai mult, repartitiile se faceau in ordinea descrescatoare a mediilor (tot un soi de competitie)…nu mai vorbesc de scolile de maistri (am si predat la unele de profil !) si subingineri…toti erau calificati !…astazi, umblu dupa asa ceva si nu gasesc…
    Nu intimplator, unele, daca nu majoritatea „produselor tehnice si culturale ale Romaniei” din perioadele 1950-1980, au fost totusi, de buna calitate, si ca rezultat al unor profesori/invatamint cu traditie si calitate, dar, nu se mai vad astazi ?…sa va dau exemple ?

    La toate astea, adaug faptul ca ~50% din absolventii colegi de liceu si facultate (deci, vorbesc de citeva sute bune !), sunt prin tari straine si, toti, absolut toti, sunt cetateni realizati, peste media cetatenilor tarilor respective, cu contributii remarcabile in cultura, stiinta, tehnologie sau industrie !…ce e mai interesant este ca, la intilnirea de 50 de ani de la terminarea liceului si facultatii, TOTI, ABSOLUT TOTI AU RECUNOSCUT CA EDUCATIA SI PREGATIREA DIN ROMANIA I-AU AJUTAT FOARTE MULT CA SA REUSEASCA ! (ca un aspect amuzant pentru dvs. numai: la Dispecerul Energetic National din Israel se vorbeste numai romaneste !)

    Si mai e un aspect cu care, personal, nu sunt de acord cu dvs. ref. solutiile pe care le au tinerii.
    Revin la importanta creerii UNUI SISTEM: nu vreau sa dau exemplul altor tari (chiar si in „scoala lui Ceasuescu” functiona oarecum acest sistem), respectiv:
    – un copil, pleaca din gradinita cu o fisa si caracterizare (note obtinute, aptitudini, caracterizare);
    – fisa (hai sa-i spunem DOSARUL), il insoteste toata viata, pina la functia de Presedinte sau Prim Ministru-daca ajunge pe acolo
    – SISTEMUL isi creeaza sistemul de a permite accesul in ierarhia organizationala sau sociala, pe baza „dosarului”si criteriile „postului” (nu se prea vorbeste despre asta, dar, in esenta, este foarte practicat in multe state…daca va uitati la alea de prin primele 10-15 locuri din lume, veti intelege ce vreau sa spun), sau, incercati sa va uitati putin pe la dept HR de pe la multinationale, „cam ce urmaresc ei”….
    EDUCATIA face SISTEMUL, care apoi acesta este imbunatatit prin educatie….niciodata un sistem nu poate fi creat de analfabeti, ci doar o debandada

    Deci, Dl. Maci, ref. articolul dvs., personal, il iau doar ca o parere oarecare si, iertati-ma, cu detalii nerelevante…problemele critice, de esenta, si solutiile sunt in alta parte

  27. Educatia furnizeaza ceea ce se cere.

    Cu o economie foarte slab diversificata si cu o birocratie cumplita, Romania nu cere absolventi de facultate. Probabil ca nici de liceu. Patru clase ar fi suficiente in majoritatea locurilor de munca din Romania. Oricum ceea ce ai nevoie inveti in afara scolii.

    De fapt, s-ar putea deschide niste ghisee unde sa se vanda diplome.

    Ar fi cu mult mai simplu pentru toata lumea si macar tinerii nu si-ar mai pierde vremea prefacandu-se ca invata ceea ce niste cetateni se prefac de fapt ca le predau.
    ===
    E nevoie de o reforma structurala profunda, condusa in paralel, a economiei si a educatiei. Sa incerci sa dezvolti educatia pe ideea ca ar transforma economia este o iluzie.

  28. @ Dedalus: Sa ne amintim de un „hitru” al neamului romanesc, Petre Tutea, care zicea:

    Petre Tuțea: „…Aţi văzut domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea. […] Ceaușescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era « bine » pe vremea lui Ceaușescu, dar puțini știu cum era România înainte de Ceaușescu! Acest conducător a fost pentru țara asta ceea ce au fost Kemal Ataturk pentru Turcia și Abdul Nasser pentru Egipt : Tatăl Națiunii! Ceaușescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la intreprinderi producătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive și avioane… Nu știu dacă, păstrând proporțiile, există performanțe asemănătoare in istorie – poate Ramses cel Mare. Ceaușescu a dictat să se ridice școli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice portuare, flote de avioane și vapoare, irigații pe mii de hectare, poduri impresionante, ba chiar si… autostrazi. In 24 de ani amărâți a plătit datoriile și a dublat populația urbana. De fapt este incredibil. Dacă știți despre ce vorbesc veți vedea că performanțele lui Ceaușescu frizeaza imposibilul. Și, peste asta, a păstrat demnitatea acestui popor de…..tâmpiți […]…”

  29. In 1948 invatamantul romanesc a fost schimbat pe model sovietic (4/7/10 clase) note 1-5, lb rusa obligatorie etc. Dupa un deceniu 7/11 clase, note 1-10, lb rusa facultativ. In 1965 o delegatie de prof univ (condusa de prof.dr. ing. Sebesan, tatal actualului prof. dr. ing. Sebesan) a fost in SUA pt documentarea de modernizare a invatamantului romanesc (8/12 sau 13 clase) si toate celelalte pe care le stim pana in 1990, care in loc sa fie epurate de balastul ideologic au fost practic desfiintate si reorganizate dezorganizat pana la anihilarea invatarii (care nici nu se mai numeste asa ci educatie). Copiii nostri nu sunt cobai pt experimente politico-educationale, ei trebuie sa dobandeasca niste cunostinte de baza, nu aiureli. Nepotelul meu, baietel istet si premiant, la intrebarea „ce a facut Stefan cel Mare” a spus ca i-a batut pe greci in Razboiul de Independenta (?!) Nemtii spun ca nu trebuie sa repari cea ce functioneaza, ci numai ce e defect.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro