Post-euforie: Revolutiile din Orientul Mijlociu si lectiile anului 1989

Azi am participat la o discutie, impreuna cu ziaristul britanic Victor Sebestyen, transmisa pe BBC World  TV with George Alagiah, despre lectiile anului 1989 pentru intelegerea valului de revolte din Orientul Mijlociu. Evident ca fiecare revolutie are propria sa istorie, propriile caracteristici ireductibile, ca nu exista un numitor comun care sa anihileze aceste elemente unice. Dar, in egala masura, exista si note pe care ele le impartasesc, intre care refuzul ideologiilor programatice, al unor teleologii salvationiste, adoptarea unei agende largi inspirata de filosofia drepturilor omului si de convingerea ca o democratie este preferabila oricarui autoritarism.

Devine tot mai clar ca fostii presedinti Ben Ali si Mubarak vor ajunge sa raspunda pentru practicile despotice si pentru coruptia regimurilor pe care le-au impus vreme de decenii. Putem compara desfasurarile din Orientul Mijlociu, in special cele din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen si acum Siria si Iordania, cu marele seism care a dus la prabusirea dictaturilor comuniste din Europa de Est in 1989? Care sunt elementele comune si care sunt cele care diferentiaza aceste miscari emancipatoare? Care a fost rolul societatii civile in implozia tiraniilor monopoliste? 

Am discutat aceste lucruri la Institutul Cultural Roman din New York acum o saptamana, impreuna cu Catalin Avramescu (profesor la Universitatea din Bucuresti) , Mihail Neamtu (director stiintific al IICCMER) si Grigore Pop-Eleches (profesor la Universitatea Princeton). Tema a fost legata de mineriada din iunie 1990 si utilizarea violentei pentru mentinerea regimurilor autoritare (atunci si acum). S-au facut numeroase referinte la relatia dintre revolutiile din 1989, in special cea din Romania, si confruntarile dintre putere si opozitie din Orientul Mijlociu. Multumesc pe aceasta cale ICRNY pentru excelenta initiativa de a organiza cu maxima eficienta acest simpozion-dezbatere, exemplar prin profesionalism aplicat si prin caracterul comparativ al analizelor. Imaginile proiectate din expozitia despre mineriada organizata anult de IICCMER in pasajul Pietii Universitatii au avut menirea de reconstitui tabloul acelui insangerat si tulbure moment din istoria post-revolutionara a Romanei.

In discutia de astazi de la BBC am insistat pe tema celor trei mari provocari ale iesirii din autoritarismul comunist (o tema examinata, intre altii, de regretatul Ralf Dahrendorf in a sa clasica lucrare „Reflections of the Revolutions in Europe”, precum si de autori precum Valerie Bunce,  Claus Offe si Stephen Holmes): crearea unui stat de drept, a unei economii de piata si a unei societati civile. In acest sens, societatile din Orientul Mijlociu aflate in acest tumult al renasterii democratice se afla intr-o situatie relativ avantajata, intrucat exista economii de piata, iar societatea civila a functionat, in forme fragile, amenintate dar reale, chiar si in perioada anterioara (oricum mai activa decat in state precum Romania, Bulgaria ori RDG).  Am examinat aceste teme in cartea mea „Despre 1989. Naufragiul Utopiei” aparuta la Humanitas, recent publicata la Tirana in traducere albaneza:

http://www.humanitas.ro/humanitas/despre-1989

Tot azi voi participa la sustinerea unei remarcabile teze de doctorat  pe care am indrumat-o la Universitatea Maryland cu tema „Confronting Authoritarianism: Order, Dissent and Everyday Politics in Modern Tunisia”. O idee esentiala, demonstrata cu argumente empirice, pa baza cercetarilor de teren, este ca in sultanismul politienesc al lui Ben Ali, au continuat sa existe enclave de autonomie pe care le putem considera expresii ale societatii civile. Presa era, desigur, controlata si manipulata, dar au existat forme de rezistenta ascunsa (spre a relua conceptul lui James C. Scott), chiar ceea in ceea ce aparea public, care sfidau pseudo-consensul dictatorial (reviste mai intai distribuite, apoi retrase de pe piata, piese de teatru cu subtext contestatar, varii manifestari a ceea ce George Konrad a definit drept anti-politica).  Ceea ce diferentiaza semnificativ actualele revolte/revolutii (ele insele combinatii intre reforme moderate si schimbari radicale, deci, cum spunea Timothy Garton Ash, refolutii) este absenta unui magnet extern, al unui focar inspirator de genul reintoarcerii in Europa. Ceea ce se cere relevat este ca autoritarismul din Orientul Mijlociu nu a avut aceeasi intensitate ideologica de tip totalitar precum regimurile mitocratice din Blocul Sovietic (desi in Libia si Siria au existat eforturi de inregimentare si uniformizare doctrinara). Au existat insa similitudini flagrante intre cultul personalitatii in versiunile Ceausescu ori Hoxha si cele practicat de Ben Ali si Gaddhafi.

Ar trebui accentuat efectul de contaminare si difuziune al ideilor si idealurilor anului 1989 si al revolutiilor colorate. Revolutionarii de la Cairo au fost direct influentati de strategiile miscarlor de nesupunere civica din fosta Iugoslavie (Otpor) si din Ucraina (Pora). Asemeni acestor miscari, protestatarii din Orientul Mijlociu au ales calea non-violentei, lasand regimurilor in curs de prabusire aceasta optiune dezastruoasa (aici situatia este similara cu acea din RDG si din Romania in 1989).  Pot fi observate si asemanarile la nivelul scenariilor de succesiune dinastica in tot mai coruptele regimuri despotice: Gamal Mubarak era pregatit sa-i urmeze la conducere tatalui sau, tot asa cum Nicu Ceausescu se bucura de statutul de succesor quasi-desemnat, regimul Assad din Siria etc.

Revolutiile din 1989, ca si acelea din Orientul Mijlociu (inclusiv aceea din Libia) au fost miscari generationale, expresii ale dezgustului tinerei generatii fata de abdicarile, capitularile si compromisurile celor mai in varsta. Ca si in 1989, dezertarea unor sectiuni din elitele dominante (din aparatele partidelor hegemonice, din armata, din politia secreta) a permis acestora sa pozeze in revolutionari si sa se instaleze la putere (cazul FSN-ului este in acest sens paradigmatic).

O concluzie preliminara pe acest subiect fascinant este ca nu exista un scenariu unic al acestor revolutii, ca nu exista doua evenimente politice majore care sa fie identice. In acelasi sens, cum scria sociologul Daniel Chirot, devine tot mai limpede ca revolutiile secolului al XXI-lea vor fi provocate de cauze culturale si morale, mai degraba decat de acelea socio-economice. Nu spun ca acestea n-ar conta, dar el se subsumeaza celor ce tin de idealismul moral, de viziunea liberala despre autonomia individului si necesitatea de a limita posibilitatea entitatilor colcetive (partid, stat etc) de a limita aceste drepturi si de a ofensa demnitatea umana.

PS Recomand aici lucidul articol al lui Leon Wieseltier aparut in „The New Republic” despre momentul post-ecstatic, post-euforic (ceea ce numim the morning after) al revolutiilor din Orientul Mijlociu. Imi amintesc ca am scris in 1990,in revista „Dissent”,  invitat de regretatul Irving Howe, un articol cu titlul „From Euphoria to Rage”. Vom vedea in lunile care urmeaza daca noile democratii vor genera ceea ce Ken Jowitt numeste movements of rage nascute din insatisfactii, frustrari si malaise. Traim acum insa ceea ce Dahrendorf numea the hour of the legislator, constitutionalizarea libertatii.

http://www.tnr.com/article/washington-diarist/magazine85347/libya-egypt-saudi-uprising-aftermath