În timp ce se îndrepta spre casa părintească, Rodica Sărmaș Furnea a murit într-un accident de mașină. Iată câteva gânduri ale colegilor, prietenilor care au cunoscut-o adunate de colegul ei George Matei.
Asemenea unei lumănări în jurul cărora mâini tremurânde se strâng pentru a o proteja, așa gândurile noastre pline de recunoștință pentru tot ceea ce Rodica Sărmaș Furnea a însemnat și lasă acum în urma sa, se vor strânge într-un zâmbet luminos și cald, spre bucuria multora de a fi cunoscut-o.
Rămânem tot aici, dar mult mai sărăciți. – George Matei, coleg și prieten
”Rodica, draga mea, draga noastră, te rog să nu uiți că:
Moartea nu e niciodată ceea ce pare a fi,
moartea nu e niciodată ceea ce pare,
moartea nu e niciodată,
moartea nu e.
Suntem ai Vieții,
orice v-ar spune unii și alții,
chiar și thanatologii, mortzologii, groparii,
sociologii, antropologii, arheologii,
istoricii, care-i dau târcoale
și-o măsoară-n lung și-n lat,
ca pe-o împărăție,
ca pe-o Lume Nouă,
veche de la prima cădere.
Suntem ai Vieții
și moartea nu există
decât pentru a o dovedi.”
– Cristina Bogdan, conferențiar, Facultatea de Litere, Universitatea din București
”Rodica, mereu cu zâmbetul pe buze. Rodica, mereu gata să împărtășească povești incredibile. Rodica, mereu cu o energie molipsitoare, care radia în jurul ei și al nostru, de fiecare dată când eram împreună.
Așa o voi ține minte pe Rodica: o femeie care avea atât de multă bunătate în suflet, încât îi făcea și pe cei din jurul ei mai buni.
Rodica, îți vom face cinste încercând să fim la fel de buni, de blânzi și de înțelegători ca tine. – Alina Bucur, colegă și prietenă
Rodica a fost unul dintre cele mai calde și blânde suflete pe care le-am întâlnit în facultate. Vestea că nu mai este printre noi, după doar câteva zile după ce ne promisesem o ieșire la cafea, m-a șocat și m-a făcut să realizez din nou cât de nedreaptă și imprevizibilă este viața. Nu voi uita ieșirile noastre, proiectele în echipă, încurajările, bunătatea ei. Este o tragedie, exact acesta e cuvântul. În numele tuturor colegilor… Rodica, îți mulțumim pentru tot ce ne-ai fost! Și îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că blândețea încă mai există în vremea asta haotică și dură. Dumnezeu să te odihnească în pace! Puțini mai știu să fie așa cum erai tu… – Patricia Palel, colegă și prietenă
Cu profundă tristețe, ne luăm rămas bun de la o persoană extraordinară, care ne-a inspirat prin bunătatea și optimismul ei. Lumina ta va străluci în inimile noastre, iar tu vei fi mereu amintită cu dor! Odihnește-te în pace! – Pandele Nicola Maria, colegă
Întotdeauna, în astfel de situații, cuvintele nu își mai găsesc sensul. Totuși, pentru toată lumina pe care Rodica a adus-o în jurul ei, pot spune că sunt onorată că am cunoscut-o și am învățat și eu multe lucruri de la ea. Un om discret, luminos, muncitor, de o eleganță intelectuală desăvârșită, Rodica a plecat într-o lume mai bună. Odihnește-te în pace, draga noastră! Cândva, ne vom reîntâlni..
„Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu..”
(Ana Blandiana, Ar trebui) – Alina Cosma, asistent universitar, Facultatea de Litere, Universitatea din București
Cu Rodica m-am zărit vinerea trecută. Treceam amândoi prin fața bisericii Colțea. Vroiam s-o întreb ceva. Mi-am zis, lasă, un răspuns ar strica ”fabula” întrevederilor noastre. De altfel, știu și colegii și profesorii ei, Rodica Sărmaș Furnea nu trebuia rugată, întrebată de două ori, îți dăruia și sufletul.
În anii nebuni de după Revoluție, și-a dăruit sufletul, viața lui Traian Furnea, poet și caricaturist. Ambii trăiau discreția iubirii și împărtășeau suferința unei boli greu de povestit.
Furnea era o figură și un nume. Dăduse deja faima lui ”Roșu și Negru” prin cântecul ”Pseudofabulă” și publica caricaturi la ”Cațavencu”. Așteptam cu toții de la Furnea noi isprăvi pe potrivă. Și avem poezia și caricatura sa, îngrijite și publicate de Rodica după moarte.
Dar Rodica? Dacă în ”Pseudofabula” iubitului ei Traian, pisica, șoarecele, lupul erau cu toate speriate de minunățiile citite într-o carte, Rodica n-a avut nicio frică, înconjurată mereu de cărți. A învățat din suferință și a devenit una dintre cele mai importante jurnaliste specializate pe Sănătate. Și-a crescut ”cu carte” copiii. Apoi, acum trei-patru ani, tot în numele curajului, a ales să se întoarcă la Carte. S-a întors la facultate. Rodica a avut iată o putere de-a dreptul magică în a se reinventa. Colegii ei de studenție și profesorii au iubit-o și au luat-o, nu de puține ori, călăuză. Rodica n-avea nicio teamă de vreo carte. Doar că, întorcându-se acasă, ca de atîtea ori în ultimii ani, în zile de sfârșit de săptămână, Rodica Sărmaș Furnea s-a întîlnit cu Lupul acela înfricoșat mereu de propriile pățănii, acel ”lup foarte nervos/ Tremurând şi el vârtos” ieșit din pseudofabula lui Traian Furnea. – Eugen Istodor
