România dintre adevăr și protecție
Există un moment aproape inevitabil în multe organizații de peste tot. Un moment aparent banal, care rareori apare în rapoarte, dar care ne vorbește despre sănătatea culturii organizaționale și societale. Într-o ședință importantă, cineva întreabă: „Ce probleme avem?” Se lasă câteva secunde de liniște, iar apoi apare răspunsul liniștitor: „Nu avem probleme, suntem în grafic.” Toată lumea respiră ușurată. Ședința curge mai departe, doar că, nu de puține ori, exact în acel moment organizația începe să piardă contactul cu realitatea. Nu pentru că oamenii ar fi neapărat mincinoși, ci pentru că sistemele organizaționale dezvoltă, într-un fel firesc, o artă subtilă a protecției. În timp, oamenii învață cât adevăr poate suporta organizația și cât adevăr trebuie ambalat atent, amânat sau redus la tăcere. Aici începe una dintre marile teme ale vieții organizaționale moderne: dificultatea de a spune adevărul atunci când este incomod. Aceeași tensiune reapare, la o scară mai largă, atunci când privim România prin valorile pe care angajații români le declară despre ei înșiși, le atribuie colegilor și le proiectează asupra societății noastre.
România are o relație ciudată cu ea însăși
La distanță mică, în cercurile familiare, oamenii continuă să aibă încredere unii în alții. La scară mare însă, încrederea se subțiază brusc, ca și cum societatea românească ar fi întotdeauna altcineva, adesea un străin suspect. În studiul publicat în volumul „România între lumi”, această tensiune devine vizibilă aproape matematic. Nu prin discursuri patriotice, nici prin lamentații despre „ce s-a ales de noi”, ci printr-un exercițiu simplu și revelator: comparația dintre trei oglinzi. Cum se văd românii pe ei înșiși, cum își văd colegii și cum îi văd pe ceilalți români, în general. Nu valorile în sine sunt cele mai revelatoare, ci distanța dintre felul în care cei mai mulți concetățeni se văd pe ei, își văd colegii și privesc societatea românescă. În autoevaluare, cei mai mulți concetățeni se descriu prin încredere, onestitate, responsabilitate, colaborare și competență. Nici imaginea colegilor nu se prăbușește dramatic pentru că există încă o continuitate a încrederii la scară mică: în relațiile directe, în echipe, în oamenii pe care îi cunoaștem concret și pe care îi putem privi în ochi fără ajutorul statisticilor. Dar imediat ce apare «societatea», imaginea se schimbă. Ceea ce părea firesc în relațiile directe devine fragil în spațiul public: valorile se retrag prudent, iar încrederea scade. Imaginea devine mai apăsată, mai sceptică, ușor obosită, ca după prea multe promisiuni colective expirate. De aici se naște o întrebare mai importantă decât disputele zgomotoase despre moralitatea românilor: cum se face că o societate alcătuită din oameni care se percep, în mare, corecți ajunge să aibă atât de puțină încredere în ea însăși? Sau, spus mai românește, cum se face că românul concret pare adesea mai bun decât România abstractă?
Când oamenii buni învață să se apere unii de alții
Cel mai adesea, problema unei societăți nu este absența oamenilor buni, ci felul în care sistemul îi învață, zi de zi, în mod civilizat, să se protejeze unii de alții. Poate că una dintre erorile noastre recurente este să vorbim despre România de astăzi aproape exclusiv în termeni morali: oameni serioși sau neserioși, corecți sau incorecți, „cu caracter” sau „fără caracter”. Este o explicație comodă, dar insuficientă și, cel mai adesea, falsă. Între oameni există întotdeauna ceva mai mare decât suma intențiilor lor individuale: sistemul. Adică regulile, instituțiile, mecanismele de recompensă și sancțiune, distribuția puterii și felul în care circulă sau nu circulă, adevărul. Iar sistemele au o proprietate discretă, dar cu efecte majore: pot încuraja cooperarea sau pot produce defensivă. În organizațiile sănătoase, oamenii spun mai repede ce nu funcționează. Problemele circulă înainte să devină crize, iar contradicția nu este interpretată automat ca lipsă de loialitate. În organizațiile anxioase, adevărul urcă tot mai greu spre vârf. Nu pentru că oamenii mint deliberat, ci pentru că se instalează treptat ceea ce am putea numi „adevărul suportabil”: acel adevăr suficient de atent formulat încât să nu tulbure prea mult liniștea sistemului. Mai întâi dispar nuanțele incomode. Apoi dispar contradicțiile reale și, în cele din urmă, organizația ajunge să administreze mai mult imaginea realității decât realitatea însăși. Nu de puține ori, societățile funcționează la fel. În timp, ele dezvoltă o prudență colectivă: oamenii spun mai puțin decât gândesc, au mai puțină încredere decât ar avea nevoie și investesc tot mai multă energie nu în construcție comună, ci în autoprotecție. Și poate că aici se află una dintre marile dificultăți ale României contemporane: nu ducem neapărat lipsă de valori individuale, ci de instituții și mecanisme capabile să le transforme în încredere reciprocă, cooperare reală și un spațiu public în care adevărul să poată circula fără teamă.
România nu duce lipsă de muncă…
Dar duce, de multe ori, lipsă de liniștea necesară pentru a nu transforma aproape orice decizie într-un exercițiu de autoapărare. Și asta pentru că puține expresii ne spun mai multe despre cultura noastră societală, atât de prezentă în multe organizații și instituții, decât aparent inocentul: „să fim acoperiți”. În el încape aproape o întreagă filosofie socială a prudenței. Mai trimitem un mail, mai cerem o confirmare, mai adăugăm o semnătură, mai organizăm o ședință pentru validarea concluziilor din ședința precedentă. Nu neapărat pentru că toate acestea ar fi absurde pentru că, uneori, chiar protejează organizațiile de improvizație, haos sau arbitrar. Problema începe însă în momentul în care protecția devine mai importantă decât construcția. În societățile cu nivel ridicat de încredere, multe lucruri circulă firesc: oamenii delegă mai ușor, deciziile se iau mai rapid, iar cooperarea consumă mai puțină energie psihologică. În societățile cu încredere scăzută însă, aproape orice relație are nevoie de dovezi, proceduri, verificări, control și, nu în ultimul rând, de confirmări repetate. Și asta nu pentru că oamenii ar fi neapărat mai „răi”, ci pentru că sistemul îi învață că vulnerabilitatea costă. Așa apare o formă „românească” de oboseală: consumăm enorm de multă inteligență și energie nu doar pentru a construi ceva, ci pentru a ne proteja permanent în timp ce construim acel ceva. Iată de ce multe organizații românești par simultan foarte ocupate să facă lucruri și foarte prudente, în același timp. Se muncește mult, se verifică mult, se validează mult, dar viteza reală a construcției rămâne surprinzător de mică. Pentru că acolo unde încrederea scade, energia se mută aproape pe nesimțite dinspre creație spre autoapărare. Iar poate una dintre marile întrebări ale României de astăzi nu este doar cum muncim mai bine, ci: cum construim sisteme în care oamenii să simtă că pot lucra fără să fie permanent „acoperiți”?
Cele mai eficiente forme de frică socială nu sunt cele care țipă
Sunt cele care se instalează calm, politicos și aproape rezonabil în rutina de fiecare zi. Nu seamănă deloc cu frica dramatică din filme. Nu produc panică și nici gesturi spectaculoase. Din contră, produc o frică bine organizată, discretă și perfect funcțională. Și o putem recunoaște ușor: ca frica administrativă, ca frica profesională, ca frica socială. Frica de a nu greși, frica de a nu te expune prea mult, frica de a nu deranja echilibrul, frica de a nu spune lucrurilor pe nume exact în momentul în care ar trebui spuse. În organizațiile și instituțiile dominate de control excesiv, oamenii nu devin neapărat mai puțin inteligenți, dar devin tot mai „prudent inteligenți”. Iar asta înseamnă că învață foarte repede ce se poate spune, ce trebuie formulat cu grijă, ce adevăr este acceptabil și când tăcerea devine o formă elegantă de supraviețuire profesională. La început, această cultură produce chiar o anumită impresie de ordine. Totul pare disciplinat, controlat, așezat. Ședințele sunt calme, contradicțiile dispar, iar problemele par gestionabile. Doar că această liniște este înșelătoare pentru că seamănă cu atmosfera unei familii în care toți vorbesc calm și se poartă firesc, deși fiecare știe că există o problemă pe care nimeni nu îndrăznește să o numească. Pentru că, în timp, organizațiile în care oamenii se protejează excesiv ajung să producă lentoare în decizii, conformism, lipsă de inițiativă și, nu în ultimul rând, o formă foarte rafinată de stagnare politicoasă.Totul funcționează aparent corect, dar foarte puține lucruri mai circulă cu adevărat. În special, nu este cazul curajului, contradicțiilor și ideilor incomode. Iar unul dintre cele mai subtile pericole pentru o organizație și uneori pentru o societate întreagă nu este conflictul deschis, ci momentul în care oamenii devin suficient de inteligenți încât să nu mai spună ceea ce gândesc cu adevărat.
România are încă un reflex care o salvează din când în când:micile insule de încredere
Cei mai mulți români continuă să aibă mai multă încredere în persoanele pe care le cunosc direct decât în instituții sau în societate, în ansamblu. Aceasta este una dintre concluziile importante, dar mai puțin discutate, ale cercetării despre valorile românilor de astăzi. Diferența dintre felul în care angajații români se evaluează pe ei înșiși și felul în care își evaluează colegii este relativ mică. În schimb, distanța față de imaginea pe care o au despre societatea românească este foarte mare. Încrederea nu a dispărut, așadar, ci s-a restrâns la spațiile apropiate: la echipele în care lucrăm, la relațiile directe și la oamenii pe care îi cunoaștem personal. În acele organizații în care regulile sunt suficient de coerente încât oamenii să nu simtă permanent nevoia de a se apăra unii de alții. Și poate că tocmai aici se află una dintre resursele încă intacte ale României: capacitatea de a construi mici insule de funcționare sănătoasă chiar într-un ocean mai larg de neîncredere. Există companii, echipe și lideri în jurul cărora oamenii încep, lent, să lase garda jos. Acolo cooperarea devine mai simplă, adevărul circulă mai repede, iar energia consumată pentru autoapărare scade vizibil. În astfel de locuri, oamenii nu devin brusc perfecți, ci doar mai puțin defensivi. Iar aceasta este una dintre cele mai subestimate forme de progres social. Iată de ce organizațiile pot ajunge să joace un rol mult mai important decât simpla producție economică. Ele pot deveni adevărate școli de încredere într-o societate obosită de propria ei suspiciune. Dar acest lucru se întâmplă doar atunci când leadership-ul înțelege o diferență esențială: autoritatea nu este același lucru cu controlul, iar loialitatea nu înseamnă tăcere. Pentru că acolo unde oamenii nu se tem să spună ce văd cu adevărat începe, de fapt, una dintre cele mai rare forme de sănătate organizațională și societală.
Cât adevăr putem suporta?
Există organizații în care oamenii intră în ședințe cu soluții și există organizații în care oamenii intră în ședințe cu instincte de apărare. Diferența dintre ele nu stă cel mai adesea în inteligența liderilor, nici în strategii spectaculoase și nici măcar în resurse. De multe ori, diferența stă într-o întrebare mult mai simplă și mai incomodă: cât adevăr poate suporta sistemul fără să pedepsească pe cineva? Poate că aceasta este, în fond, adevărata probă a leadership-ului. Nu carisma și nici autoritatea, nu forța deciziei, ci capacitatea unui lider de a rămâne lucid atunci când aude lucruri pe care nu și-ar fi dorit să le audă. Pentru că exact în acest loc începe sănătatea unei organizații. Și tot de aici se dezvoltă sănătatea unei societăți: nu în perfecțiune, nu în optimismul obligatoriu care transformă orice problemă într-un „challenge” și nici în cultura zâmbetului profesional permanent. Ci în posibilitatea oamenilor de a spune, simplu și fără exces de curaj eroic „avem o problemă”. Fără să simtă imediat că trebuie să se justifice, să se protejeze, să își calculeze cuvintele sau să își pregătească defensiva. În organizațiile sănătoase, adevărul poate circula înainte ca problemele să devină catastrofe. În cele anxioase, adevărul urcă greu, fragmentat și atent cosmetizat, până când realitatea devine imposibil de ignorat. Poate că și societatea noastră actuală funcționează adesea după aceeași logică. Nu pare să ducem o lipsă dramatică de valori individuale pentru că cei mai mulți concetățeni continuă să se perceapă ca fiind relativ corecți, cooperanți și bine intenționați. Problema apare însă în spațiul dintre ei, acolo unde sistemele, regulile și cultura socială transformă prea des sinceritatea în risc și prudența în strategie de supraviețuire. Și poate că aceasta este una dintre marile noastre alegeri culturale, chiar dacă rareori o formulăm astfel: între adevăr și protecție, ce alegem să încurajăm mai mult? Pentru că societățile nu se construiesc doar din valori declarate, ci și din cantitatea de adevăr pe care sunt capabile să o suporte fără să intre imediat în defensivă.
In 45 de ani de comunism, majoritatea romanilor, una spuneau si alta gandeau. Dupa 1990 s- a incercat trecerea la adevar. Dar au incasat cateva mineriade, o lunga bataie in 2018 si adevarul si increderea au inceput sa dispara. Ce avem acum este indiferenta si lasitate, supravietuirea se face cu gandire critica si adevar. Cei care au dorit mai mult adevar s- au carat demult din tara. Nu avem toleranta, comuniune sociala, fiecare cu ale lui. Exceptiile sunt rare si slab mediatizate in toata mass media.
pe vremuri (demult apuse) se spunea asa : mercedes (automobilul) nu are nevoie de reclama. in lumea lui gratarescu/cirnatescu da. sa fii bun in medicina, inginerie, fizica, matematica trebuie sa cunosti in profunzime domeniul respectiv. cohortele de business manageri mioritici (cu doctorate la academiile de militie si sri) si profesionistii motivationali (ivy league de urziceni si tecuci) or fi de succes in real estate, asigurari, banking (acolo unde clauzele contractuale scrise cu litere mici ilizible dupa pagini intregi de nimicuri, fac legea) dar astea s domenii extractive (unde furtul din buzunare e legiferat/protejat) nu creative. long story short : daca esti smecherescu (en roumain)/smechermaster(en allemande ca n reclame) vei insela pe unul, doi, mai multi o data, de doua sau mai multe ori dar nu mereu pe toata lumea.
Explicația, deși pare paradoxală, e simplă. Cetățeanul român are încredere în vecinătatea imediată dar NU are încredere în Societate în general. Nu este vorba de lipsă de educație cetățenească, este vorba despre altceva. Și anume, cetățeanul român NU ARE ÎNCREDERE în propriul Stat( care conduce Societatea). Cetățeanul român percepe Statul ca fiind STĂPÂNUL, care stăpân îl consideră pe el, cetățeanul, SLUGĂ. De aici neîncrederea în Stat, fie el și democratic….
Bineînțeles, Neîncrederea se transformă în Frică, frică de Stat. Frica la rândul ei blochează inițiativa individuală și performanța societății.
Dacă în societățile mature democratic „contractul social” Cetățean -Stat a fost convenit în folosul celor două părți, în România s-a perpetuat obiceiul feudal/comunist și anume că Statul este Stăpânul iar Cetățenii sunt Slugile.
Trebuie să ieșim cumva din această paradigmă feudal/ comunistă fiindcă ne blocăm dezvoltarea. Cine să o facă? Aceasta-i întrebarea!
Dacă un șef întreabă direct (și nu ironic) „ce probleme avem?” posibil să nu fie deloc în vreo temă a entității.
„Frica e cel mai mare păcat”, spune un concept din teologia creștină. Din frică facem erori incredibile. „Nu vă temeți!”, au fost primele cuvinte ale acelui Papă aflat în prima vizită pe teritoriul comunismului. Erau de fapt cuvintele lui Iisus Cristos, din Evanghelie „Îndrăzniți. Eu sunt. Nu vă temeți”. Frica este hegemonul creierului uman. Între indivizii unei societăți frica dominantă că vei pierdea cu obiectivitatea, cu dreptatea în mână, duce direct la societatea transformată într-un câmp uman steril, care nu creează, nu poate crea nimic nou. Exprimarea anihilată de presupusele consecințele negative ale exprimării. Asta ne reduce spre zero! Și acesta cred eu că este secretul succesului neîntrerupt al Occidentului. Cine a fost în Occident și a privit oamenii cu atenție a distins imediat existența unei nonșalanțe cu care oamenii își exprimă gândurile, de la adolescenți până la cei maturi. La noi copiii cresc cu „Nu faci asta”, „N-ai voie asta” etc. Am asistat personal cum la nenumăratele tâmpenii pe care le fac copiii în mod natural reacția părintelui occidental a fost nulă. Pur și simplu! Pentru exact aceleași fapte eu am mâncat bătaie serioasă în copilăria mea, iar din „Cretinule” și „Tâmpitule” nu am mai fost scos în toată ziua boroboaței. Evident că aceste copilării diferite vor da comportamente diferite la maturitate. „Bătaia e ruptă din Rai”, spune prostia românească neaoșă. De fapt bătaia e ruptă din iad. Cu un asemenea instinct de conservare exacerbat din copilărie individul matur nu va avea încredere în nimeni, or, tocmai aceasta e boala României.
exceptional de bine analizat. subscriu total. bravo!
Super articol, felicitari! Cu toate ca nu citati direct sau nu faceti referire, regasesc aici o legatura foarte puternica cu ceea ce am studiat la Systems Thinking si, mai ales, cu ideile lui Stafford Beer din Management Cybernetics si Viable System Model (VSM). Pentru Beer, aceasta este o problema de feedback.
Un sistem viabil are nevoie de: informatii corecte, rapide, nefiltrate. Daca feedback-ul este alterat pe masura ce urca in organizatie: dispar nuantele, dispar contradictiile, apar doar vestile bune, atunci managementul opereaza pe baza unei imagini false. Din perspectiva VSM, asta inseamna ca legaturile de feedback dintre nivelurile sistemului sunt degradate.
In Systems Thinking „sa fim acoperiti” este o consecinta clasica a unui sistem care recompenseaza evitarea greselii mai mult decat crearea de valoare. Apare un cerc vicios: Oamenii sunt penalizati pentru greseli, Devin excesiv de prudenti, Creste numarul aprobarilor si verificarilor, Viteza de executie scade, Organizatia introduce si mai multe controale, Prudenta creste si mai mult.
Acesta este un reinforcing loop negativ. La suprafata pare control. In realitate este pierdere de adaptabilitate. Beer ar spune ca organizatia isi consuma varietatea interna pentru a se apara in loc sa o utilizeze pentru a se adapta mediului.
Un subiect aparent nou și atât de bine expus. „Toate vechi și nouă toate.” Mulțumim!