România, spațiul Schengen și îndeplinirea obligațiilor

Partea română afirma la cel mai înalt nivel, după Consiliul European de la începutul acestei luni, fără a fi o premieră, că „Olanda face un abuz fără limite legat de un stat membru”, solicitând părții olandeze „să respecte Tratatul de Aderare”. Consiliul European de primăvară a avansat pentru prima dată formula unei decizii privind aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen care ar urma să fie adoptată în septembrie 2012. Este un termen limită care ne oferă garanțiile necesare în condițiile în care Olanda așteaptă încă un raport privind MCV sau o amânare frumos ambalată?

Dintr-o anumită perspectivă, după ce am ratat succesiv îndeplinirea unui obiectiv național ar fi o mare victorie, nu-i așa? În loc să aniversăm un an de la aderarea la spațiul Schengen acum ne exprimăm speranța (și convingerea?) că în septembrie 2012 va fi adoptată o decizie privind intrarea României în două etape, proces care s-ar finaliza cel mai devreme în 2013.

În fața nedreptății clamate vocal la toate nivelurile de autoritățile române, se naște o întrebare: există și varianta unei acțiuni directe împotriva unui alt stat membru, mai precis acțiunea în neîndeplinirea unei obligații? A aprecia că ești discriminat/nedreptățit nu poate avea decât o dimensiune juridică, altfel ne menținem discursul în sfera politică. Cu atât mai mult cu cât România a arătat constant faptul că aderarea la spaţiul Schengen reprezintă o obligaţie asumată prin Tratatul de Aderare (art.4 al Protocolului privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Bulgariei şi României în Uniunea Europeană, anexat la Tratatul de Aderare al României şi Bulgariei).

În temeiul art. 259 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea UE, „oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acţiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligaţiilor care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia. Comisia emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale”. Sau putem apela la dispozitiile art. 258 cu sprijunul Comisiei: „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene”.

Deși statele membre au apelat foarte rar la acțiunea în neîndeplinirea unei obligații în temeiul art. 259, ar fi o măsură preferabilă unor declarații, pe cât de nefericite pe atât de lipsite de eficiență, referitoare la principala poartă de intrare a drogurilor în UE prin portul Rotterdam sau declanșarea, fie și de scurtă durată, a unui „razboi al florilor”. Pe de altă parte, în cazul în care preocuparea noastră la cel mai înalt nivel privind frontierea olandeză este reală, în calitate de stat membru UE, am propus oare participarea personalului român în vederea sprijinirii autorităților de la Haga pentru combaterea traficului de droguri? Măcar ca exercițiu de imagine.

Eșecul recurent după martie 2011 a arătat capacitatea noastră limitată de înțelegere și adaptare având în vedere implicațiile crizei și tendințele pe plan european, precum și resurse deficitare în procesul de negociere cu partenerii comunitari. De la o certitudine, acum avem doar vocația de a intra în familia Schengen. (pe această temă am mai scris după ratarea obiectivului de aderare în martie 2011 – n.n.).

Ratarea momentului oportun ne-a îndepărtat de la realizarea unui obiectiv în condițiile în care urmărim o țintă în mișcare într-un context fluid, tot mai puțin predictibil, marcat de criza europeană și fenomenele conexe. Cum va arăta oare acordul Schengen în viitorul apropiat într-o Europă în care partidele de nișă, fie și de extremă dreaptă, impun partidelor tradiționale condiții altădată inacceptabile? Iar partidele de centru își recalibrează discursul pentru a nu pierde din electorat în fața populismului. Astăzi, compromisul politic extrem a devenit parcă regula pentru a menține la guvenare coaliții fragile.

Ar fi fost necesar ca strategia noastră să includă mai multe variante de acțiune în cazul unui nou eșec al negocierilor în dosarul Schengen, inclusiv pregătirea unei acțiuni directe împotriva unui alt stat membru, implicând Comisia și ulterior Curtea de Justiție a Uniunii Europene? După un an de eșec recurent suntem pregătiți inclusiv pentru o confruntare juridică cu implicații politice? Premierul român avansa săptămâna trecută, în faţa presei străine, că „e cazul să avem un Consiliu European extraordinar, în care să discutăm foarte sincer ce se întâmplă, cum putem reacţiona pentru a susţine politicile pro-europene, în aşa fel încât asemenea cazuri care erodează politica europeană să nu ţină captive politicile de integrare”.

Dezbaterea asupra partidelor de extremă dreaptă ajunse la guvernare în statele UE nu este nouă. Un exemplu îl constituie Italia anului 1994 și ulterior cazul Austriei în 2000. Statele membre nu au găsit încă soluții practice. Decizia UE din 2000 privind Austria – cu o Uniune alcătuită din 14 state – s-a dovedit ulterior contraproductivă. Au fost măsuri fără precedent la adresa unui stat membru, deși au mai existat anterior unele voci critice cu privire la Italia dupa venirea la putere în mai 1994 a coaliției conduse de Berlusconi care includea, într-o apreciere contemporană evenimentelor, neo-fascista Alianță Națională  a lui Gianfranco Finni și Liga Nordului condusă de radicalul separatist Umberto Bossi. În cazul Italiei, reacția UE a fost rezervată (înțeleaptă având în vedere parcursul politic ulterior al lui Bossi și mai ales Finni), deși au existat solicitări vocale ale Parlamentului European și ale unor partide de centru stânga privind aplicarea de sancțiuni.

Eventuale sancțiuni instituționale pot fi exploatate pe plan intern tocmai de partidele de extremă dreaptă pentru a crește sentimentele anti UE. Măsurile administrative nu ar face decât să întărească pozițiile xenofobe la nivelul unor segmente ale populației nemulțumite de valurile noilor sosiți și pierderea locurilor de muncă. Sentimentul radical naționalist este răspândit pe întregul continent, mai ales printre tinerii someri care se simt profund dezamăgiți de propriile guverne si UE, având temeri mari pentru viitor. Să credem că instituțiile Uniunii vor rezolva această problemă este cel puțin o naivitate. Mai degrabă trebuie să aprofundăm dezbaterea la nivelul opiniei publice, iar politicienii să coboare în stradă fără a-și masca nereușitele la guvernare prin demagogie și populism.

Realizarea unui asemenea summit extraordinar ar ajuta România? Probabil pe termen mediu și lung, în condițiile în care aprofundarea unei dezbateri pe această temă este utilă UE în general și statelor membre în particular. Pe termen scurt este putin probabil să ajute la adoptarea unei decizii privind aderarea la spațiul Schengen. Un nou exercițiu de lobby? Dacă se dorește izolarea Olandei în scopul obținerii unei decizii pozitive României în septembrie s-ar putea să avem surprize neplăcute. Nu izolarea Olandei va conduce la un rezultat favorabil pentru România ci aprofundarea dialogului și diversificarea instrumentelor de care dispunem ca stat membru ce beneficiază de suficiente mecanisme comunitare.

Creșterea presiunii este utilă în măsura în care vom reuși să-i mobilizăm pe ceilalți partenerii europeni să sprijine ferm și consistent demersurile noastre, iar pe plan intern să ne facem mai bine temele îndeosebi în cadrul MCV și să evităm scandaluri precum cele privind atragerea fondurilor europene. Vrem sau nu vrem adoptarea unei decizii la nivelul UE implică în dosarul Schengen un vot unanim al statelor membre care nu se acordă în regim de laborator. Dialogul bilateral româno-olandez din ultimele 6 luni s-a dovedit fără rezultate, iar perspectivele sunt deloc încurajatoare. Pe de altă parte, să nu uităm că Olanda nu a fost singura voce care a blocat adoptarea unei decizii privind aderarea României și Bulgariei. Acum un an ne plângeam de Franța, iar ulterior de Olanda și Finlanda, ceea ce arată că dosarul este mai complex decât îl percepeau autoritățile române în intervalul 2010-2011.

În absența unei soluții negociate și în fața unui eșec repetitiv, actuala guvernare ne va convinge de abuzul fără limite al Olandei în momentul în care va identifica soluții eficiente, inclusiv juridice și va depăși etapa discursurilor politice în prime time. Sau poate totuși există o legătură, fie și indirectă, între Schengen și MCV – respinsă permanent de partea română – care recomandă reținere, inclusiv din perspectiva introducerii acțiunii directe împotriva unui alt stat membru? Pentru cei care sunt absolut convinși că li se încalcă un drept îmi vine în minte o replică din septembrie 2004 a unui diplomat român, în prezent secretar de stat, la finalul ultimei runde de negocieri cu partea ucraineană pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea Neagră: „See you in Court”.

____