Roza vânturilor – primă audiţie Mauricio Kagel la Bucureşti

Evenimentele muzicale româneşti dedicate contemporaneităţii sau avangardei stau sub auspiciile mai multor factori neprielnici. În general sunt asociate cu instituţii ale statului, private – deocamdată – de încrederea publicului larg. Mai mult decât atât, pe plan estetic, există acea tendinţă de a categorisi astfel de partituri sau performance-uri drept „de neînţeles, turnuri de fildeş disonante, inacceptabile de către auz” etc.

Singura cale de a contribui la schimbarea acestei percepţii dăunătoare adevăratului simţ muzical şi social, s-ar putea spune, este organizarea unor concerte „curate” şi angajate, de la iniţiativă şi până la materializarea ei. Ce înseamnă aceasta? În primul rând alegerea unui repertoriu fără compromis – de exemplu, partituri ale unui compozitor emblematic şi fantastic al secolului XX aşa cum a fost Mauricio Kagel. Die Stücke der Windrose für Salonorchester, unele dintre cele mai cunoscute creaţii kageliene din anii ’90  sunt, pentru auz, un accesibil melanj de ritmuri, armonii şi timbruri desprinse din muzica lumii, surprinzătoare prin tehnicile componistice aplicate şi prin transparenţa emoţională ataşată lor. Mergând mai departe, se descoperă în Roza vânturilor o critică socială puternică încriptată de Kagel între sonorităţile asociate auzului nostru ca „exotice”. Aceasta este evidentă chiar şi prin ansamblul ales pentru interpretare – orchestra de salon fiind un organism muzical ataşat burgheziei secolului trecut, având un repertoriu de café concert, cu preluări de teme muzicale ale culturilor mai mult sau mai puţin aflate sub dominaţie. Ca un călător dadaist sau pur şi simplu săturat de ordinea social-artistică a lumii lui, Mauricio Kagel schimbă mereu unghiul de observaţie asupra punctelor cardinale şi a semnificaţiei lor sonore, ajungându-se la o busolă-titluri de piese, desprinsă parcă din imaginarul unei scrieri a co-naţionalului şi profesorului său, Borges.  

Această Roză a vânturilor, cântată în primă audiţie românească, a fost alegerea dirijorului Alexandru Solonaru, preşedinte al Asociaţiei Propuls, pentru concertul desfăşurat duminică, 20 martie, în Studioul de Operă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti. Succesul a fost peste orice aşteptări. S-a aplaudat cum n-am auzit la niciun alt concert de muzică nouă, iar sala a fost plină ochi. Justificarea prezenţei atâtor dornici de audiţie se poate găsi şi în promovarea făcută concertului – acţiune care, de fapt, nu a făcut decât să coalizeze un grup de tineri promoteri şi artişti în jurul ideii de necesitate a acestui tip de evenimente în normalitatea vieţii culturale româneşti. În sală – un public neomogen ca vârstă, orientare culturală, vestimentaţie sau loc de muncă, dar omogen în reacţia post-concert – o surprinzătoare încântare şi confirmarea că muzica contemporană îşi poate găsi oricând loc între preocupările şi preferinţele lor.   

Aplauzele prea nerăbdătoare au determinat, chiar, gesturi care-au dat o savoare zâmbitoare şi irepetabilă concertului. Mă gândesc, de exemplu, la imaginea dirijorului aşezat pe marginea podiumului, cu capul în mâini – Kagel introduce în partiturile sale şi simbolistică teatrală – care-a ridicat un deget autoritar, unică soluţie pentru a opri aplauzele care-ar fi făcut de neauzit finalul piesei. Ei bine, acelaşi entuziasm a determinat chiar lipsirea ultimei piese din suită de finalul sonor, aplauzele întrerupând liniştea aparentă şi gestica tuturor membrilor Ansamblului Propuls.

Nu este prima iniţiativă a asociaţiei, anii trecuţi fiind punctaţi de concerte dedicate unor compozitori români importanţi, dar deloc cunoscuţi sau acceptaţi de opinia generală a consumatorilor de muzică, mă refer la creatori precum Tiberiu Olah, Aurel Stroe sau Ştefan Niculescu. Dirijorul Alexandru Solonaru i-a purtat pe colegii săi din Ansamblul Propuls, altminteri membri serioşi ai unor importante orchestre sau ansambluri, de la Ateneu până într-o psihedelică pădure, într-un festival de cultură urbană.

Evenimentul de duminică ne îndeamnă să ne dorim o adevărată stagiune care, prin această benefică acumulare de factori, deopotrivă artistici şi sociali, să contribuie la crearea unui mediu propice cultivării gustului muzical îndreptat spre noutatea sonoră.