joi, februarie 13, 2025

Să nu judeci?

Cele mai multe comandamente morale sunt menite să împiedice niște rele sociale concrete. De exemplu, condamnarea furtului protejează bunurile cuiva; condamnarea minciunii ferește  o posibilă victimă de la a acționa în baza unor informații greșite; condamnarea ipocriziei împiedică simpatiile și asocierile false și așa mai departe. Comandamentul moral “să nu judeci” pare să fie singurul care nu vizează un rău direct și palpabil. Până la urmă de ce e atât de grav că cineva zice depre altcineva niște lucruri nu foarte măgulitoare? Unde e paguba? Poți să pui mâna pe ea? Nu. Și atunci de ce acest comandament a fost preocuparea prioritară a tuturor înțelepților de-a lungul timpului, devenind în zilele noastre aproape același lucru cu moralitatea?

              În societatea tradițională, reperul absolut era Dumnezeu. Privită dinspre reperul ultim, orice judecată a omului era nu doar irelevantă, ci și vinovată. ( „Nu judecați, ca sa nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu masura cu care masurați, vi se va măsura.” – Matei 7, 1-2).  În această privință, foarte convingător este episodul biblic în care Dumnezeu, înainte de a-i îndreptăți lui Iov pretenția de a primi o explicație pentru nenumăratele sale suferințe, îi adresează acestuia o serie de întrebări. Rolul acestor întrebări era acela de a-l forța pe Iov să-și vadă situația (și, implicit, judecata) din perspectiva Reperului Absolut, adică al Creatorului care a făcut lumea și toate făpturile ei.

              Viața oricărui om e atât de complicată și de amestecată că e aproape imposibil, judecându-l, să nu-ți scape lucruri, să nu-l nedreptățești.  “ Nu judeca pe nimeni”, zice un proverb indian”, până nu vei fi mers de două ori, până la lună și înapoi, în pantofii săi”. O recomandare imposibil de urmat, pentru că nu poți niciodată să trăiești ce trăiește altcineva, ceea ce ne face să credem că îndemnul acestui proverb este de fapt altul: să avem răbdare, să așteptăm să ne maturizăm devenind astfel mai capabili să relativizăm trăirile și părerile noastre, să avem o mai mare toleranță la necunoscut și chiar la paradox și, astfel, să ne temperăm treptat înclinația de a judeca prea rapid.

               În fine, pe lângă cele două motive care ar trebui să ne facă să ponderăm tendința de a judeca (Reperul Ultim și imposibilitatea de a cunoaște cu adevărat și în întregime situația cuiva), psihologia, mai ales prin abordările sale psihodinamice, a mai adăugat un motiv: judecata, de foarte multe ori, este o proiecție. Nu este despre celălalt, ci depre noi și despre defectele și slăbiciunile noastre.

    Am arătat mai sus cele trei motive mari și late pentru care, ni se spune, nu e bine să judecăm.

Acum aș vrea să spun câteva lucruri nu despre cel care judecă, ci despre cel care este judecat. Mai precis: de ce doare atât de tare când suntem judecați? Pentru că în joc este imaginea de sine.

Putem să ne gândim la imaginea de sine ca la totalitatea atributelor care ne descriu pe noi. Este un construct care face parte din identitatea noastră și formează un cadru interior care ne ajută să ne orientăm în lume și în propria viață, organizând-ne trăirile. Fără acest cadru, nimic nu poate fi trăit, simțit și gândit cu adevărat. Unul dintre cei mai importanți factori determinanți ai depresiei este pierderea. Nu, nu mă refer aici la pierderea dureroasă a cuiva apropiat, ci la un alt tip de pierdere, o pierdere umilitoare: pierderea stimei de sine. Nimeni nu poate trăi fără o minimă stimă de sine! Până să apară pandemia de covid și războiul din Ucraina, oamenii secolului  XXI nu își puneau foarte acut problema supraviețuirii fizice, ci doar a de supraviețuirii psihice. Chiar și azi, după catastrofele numite, imaginea și stima de sine au rămas pentru omul modern probleme vitale.

Cu toate acestea, Leon Wieseltier  scria acum câțiva ani că “It was a dark day in America when “judgmental” became a term of opprobrium.”( articolul aici). Ce ni se mai spune în articol e că trebuie să reînvățăm să gândim negativ. Negațiile susțin afirmațiile și pot aduce un avans în gândire: rafinamentul opiniei nu poate fi obținut decât “in spirit of criticism”.  Discuțiile pozitive sunt “ the rhetoric of the status quo”. Așa că, încheie Wieseltier, „Long live negativity!“

Weiseltier pune accentul, deci, pe pierderea rafinamentului gândirii prin renunțarea la spiritul critic, dar eu cred că încă nici această pierdere nu e cel mai rău lucru. E o pierdere care ne sărăcește, dar încă nu ne debilitează; e ceva care poate frustra niște oameni obișnuiți cu gândirea, dar nu ne nevrozează.  

Eu cred că răul cel mare începe când comandamentul “ să nu judeci” nu mai apără integritatea psihică, ci protejează patologii și interese; când a nu judeca nu mai protejează pe nimeni și nu mai ajută pe nimeni să se dezvolte sănătos și în acord cu sine, ci devine o armă cu ajutorul căreia îți astupi conștiința, dar mai ales îți lichidezi dușmanii. Astfel, comandamentul „să nu judeci” a părăsit morala și a intrat în arsenalul de război! Ce înseamnă asta? Că nu împiedică răul, ci îl creează. Faptul că ți se interzice să judeci are un efect paralizant (cum de altfel au toate armele care vin din zona morală).

O pretinsa daună morală a cuiva, pe care tu, din afară, oricum n-o poți evalua, e o bază suficientă pentru a formula o sentință fără posibilitatea disculpării.

Cum scria Rollo May în urmă cu mai bine de cinci decenii: consecințele condamnării agresivității în toate formele ei, inclusiv a gândirii critice, sunt mult mai grave: “ The opposite of aggression is not loving peace or consideration or friendship, but isolation, the state of no contact at all” (Power and Innocence, 1972).  

Începem, așadar, cu respingerea criticilor, continuăm cu eliminarea tuturor comentariilor și sfârșim în izolare. Ăsta e motivul pentru care May recomandă, pentru a rămâne alerți și vii, ținerea dușmanilor aproape, considerând că “our enemy is as necessary for us as is our friends”.

Compasiunea, credea tot Rollo May, ajută critica să rămână constructivă și să nu ajungă să fie resimțită ca o condamnare (“It gives us the basics for judging someone without condemning him”). Compasiunea ține oamenii împreună nu pentru că sunt toți grozavi și împliniți, ci pentru că toți, într-un fel sau altul, ne străduim să facem ceva, să tindem spre ceva, împlinind una și ratând alta, fiind, pe scurt, oameni. Compasiunea contribuie la formarea comunității și se naște din comunitate (“Compassion arises from the recognition of community”). Cu alte cuvinte, critica e posibilă în comunitate. Ne putem gândi, prin urmare, că intoleranța la critică pe care o vedem astăzi pretutindeni e nu doar o cauză a pierderii comunității, după cum spunea Rollo May, ci și un efect al ei. Un exemplu la îndemână sunt bulele de Facebook: orce critică este un atac venit din partea unui membru dintr-o bulă adversă. Dacă critica vine din propria bulă, autorul criticii e suspectat ca fiind un infiltrat al bulei adverse, sau un trădător. Asta pentru că bulele nu sunt comunități. În comunitate oamenii se cunosc mai bine între ei. Cunoscându-se mai bine, devin mai îngăduitori unii cu alții. Mai spun în închiere că compasiunea permite critica și se opune violenței: se opune violenței tocmai pentru că permite critica. Se critică oamenii care se cunosc și care, astfel, pot forma o comunitate.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Foarte interesantă, clară, logică și accesibilă această analiză, mulțumesc! As vrea să las un scurt comentariu (venit din afara sferei profesionale), referitor la stima de sine: unii oameni sunt mai slabi și, prin urmare, predispuși la a-și pierde ușor stima de sine, au o vulnerabilitate excesivă fie moștenită, fie dobândita în copilărie, se demoralizeaza ușor, iar o critică dură îi poate ușor azvârli în depresie și bloca. Critica, în general, cred, ar trebui să aibă ca țintă faptul (sau gândirea, atitudinea), și nu persoana, și să vină la pachet cu o analiză obiectivă a motivelor care au creat criza și cu o soluție de a ieși din ea, accesibilă celui vizat. De multe ori, în acestă lume tot mai grăbită, rigidă și avară, critica vine ca un atac la persoană sau ca o condamnare, pierzându-și din start eficiența.

  2. Eu cred că psihologia nu a descoprit, ci doar a decodificat (chiar dacă independent de textul scripturilor) mecanismul proiecției, care se află criptat chiar în citatele furnizate anterior în articol: „Căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu masura cu care masurați, vi se va măsura.” De ce vei fi judecat cu aceeași judecată și măsură? Pentru că răul pe care îl vezi la celălalt este adesea, prin proiecție, propriul tău rău (așa că, de fapt, tu singur te judeci și te condamni atunci când îi judeci și îi condamni pe alții, văzând în paiul din ochii lor reflexia bârnei din ochii tăi). Ce frumos și eliberator (pentru ego) să identifici pe unul care e și mai vicios decât tine la un anumit capitol! În felul ăsta, te-ai scos! Numai că, în realitate, te-ai condamnat (sau demascat).

    Cât despre spiritul critic, el este fundația de bază a discernământului. Discernământul este ca o sabie care separă albul de negru. Dar ca să separi, trebuie mai întâi să poți identifica. Fără spirit critic, sabia se tocește și nu mai poți tria grâul de neghină, pentru că într-un univers în care n-ai voi să critici, neghina nu mai există (conform narațiunii oficiale). Așadar, spiritul critic este util (și chiar esențial). Diferența constă în ce anume critici și dărâmi: un seamăn de-al tău (în virtutea spiritului de bârfă sau a răuvoinței) ori un atribut toxic care este prezent în cineva (indiferent cine). De exemplu, o mamă poate să-și iubească copilul, continuând să lupte cu viciile care l-au acaparat. Oricât de jos ar fi căzut acel copil, o mamă iubitoare nu-l va judeca niciodată, tocmai pentru că-l iubește. Dar va urmări, prin diverse metode, să-l facă să se debaraseze de răul din el. A lupta cu răul fără să iubești și judecând duce la violență și suferință. A iubi fără să lupți cu răul este nebunie și complicitate la rău.

    Problema cu judecarea și condamnarea unui om care a căzut pradă drogurilor este că omul respectiv, pe lângă viciul acesta, are și alte atribute – multe poate luminoase. Și, în fond, el este o victimă. Pe de altă parte, nu poți aplica raționamentul ăsta și atunci când judeci tendința de a te lasă pradă drogurilor (fără s-o legi de cineva anume), încercând de exemplu să-i găsești și chestii bune (cum ar fi faptul că îți creează pe moment niște stări de plăcere), pentru că asta e o imbecilitate. Așadar, criticăm și corectăm pe cât posibil viciul, dar manifestăm compasiune față de cei vicioși (fără deci să-i judecăm). Numai că societatea ne oferă adaseori reversul. Și asta nu de acum, de după pandemie, ci încă de pe vremea celebrului personagiu caragialian care iubea trădarea, dar îi ura pe trădători. :) Sau, dacă e să fim riguroși, încă de pe vremea când se scriau textele sacre.

    Astăzi, însă, pare că problema s-a acutizat mai mult decât oricând, ajungând să iubim trădarea, trădătorii și totul, la grămadă, fără niciun discernământ. Și, culmea, chiar în numele toleranței și a binelui general! Însă într-o lume în care nu mai poți identifica și separa binele de rău rezultatul nu va fi îmbrățișarea binelui, ci pactizarea cu răul, în toate formele sale. Sau universalizarea lui.

  3. Dle. Toplean: am citit articolul și am încercat sa înțeleg dizertația d-voastră in strânsă legătura cu întrebarea din titlu.
    După umila mea părere judecatele importante sunt la judecător sau la Judecatorul Suprem. Primul judeca după regulile sociale, Celălalt judeca după mix de criterii care sunt infinit mai complexe decât niște reguli. Fiecare judeca la nivelul lui.
    Între cei doi judecători, mai judecam și noi oamenii. Judecata se face după niște reguli societale larg acceptate sau definite de un domeniu de activitate. Pe FB, da, trebuie sa judecam, când remarcam cand cineva peste reguli sau propovăduiește extremismul ideatic. Trăiască critica și spiritul critic, nu aduce decât echilibru in bule și le împinge spre normalitate.
    In domeniul d-voastră profesional, înțeleg ca sunteți psiholog clinician, personal nu știu cum judecați.
    Dupa ce reguli se judeca aici?

    • Aș inista pe ideea că dacă judeci NU condamni. Primul pas în orice formă de terapie e așa-numita alianță terapeutică. De la baza asta se pornește. După ce se creează această alianță începi să gândești, să simți și să te apropii de realitatea celui din fața ta. Nu condamni, încerci să înțelegi, dar ca să înțelegi ai nevoie să-ți pui valorile proprii la bătaie, iar când intervin valorile, intervin inevitabil și judecățile. Orice tip de evaluare presupune valoare. Neutralitatea terapeutica a fost și este o iluzie care a făcut mai mult rău decât bine. Există, de exemplu, un concept relevant pentru discuția noastră: testarea realității. Deși sună pretențios, de fapt e ceva simplu. Realitatea mea (a terapeutului) care are legatura într-o privință sau alta cu omul din fața mea, provoacă pur și simplu, chiar pune în discuție realitatea acestuia. Terapia e un spațiu relațional, afectiv, intelectual în care ne apropiem cu curaj de anumite lucruri importante. Pretinsa neutralitate nu poate merge mai departe de o amenajare eficace, dar temporara, a unei minciuni.

      • @Mircea Toplean

        Ce înțeleg eu din ce spuneți Dvs.:
        – înțelegere/judecare a individului și circumstanțelor lui = EMPATIE
        – confruntarea înțelegerii cu propriile valori(dacă există) și/sau cu cele testate în timp/acceptate de grupul (extins) din care cei doi fac parte = SIMPATIE, LIPSA EI SAU ANTIPATIE(magistrații confruntă cu litera și, eventual, spiritul legilor pertinente în vigoare)
        – TERAPIE = proces de ameliorare a aberațiilor/deviațiilor individului de la valorile mai sus menționate (grea misie, inclusiv pentru magistrați/sistemul de justiție și corecție – vârsta, profilul psihoemoțional și diferența dintre așteptări/dorințe și situația socio-economico-financiară reală fiind principalele elemente care decid șansele de succes).

  4. Bună ziua Domnule Toplean,

    Mă numesc Constantin Pop pensionar din București.
    Am citit cu interes și mare plăcere articolul scris de dumneavoastră.
    Analiza pe care o faceți este valoroasă și, îndrăznesc să spun, profund creștină în spiritul ei.
    În acesta perioadă de profunde tulburări ale lumii în care nu ne mai găsim „locul”, ROSTUL, vreme a unui sfârșit armaghedonic de lume, epocă în care preferăm să distrugem, în primul rând, ceea ce este BUN în lume, în noi înșine, vreme în care inventăm noi tehnologii, vreme în care IT-Chat 3,4,5 și câte vor mai fi, nu mai avem timp de noi înșine, de adâncurile fabuloase ale ființei umane. Preferăm să facem tabula rasa peste tot ce s-a dovedit a fi bun, viabil, peren pentru umanitate.
    Vă adresez, cu cele mai bune gânduri, o veche urare țărănească:
    SĂ VĂ PLESNEASCĂ HAMBARUL VIEȚII DE ROADE!

    Constntin Pop
    /
    București, 30 iulie 2023

  5. A judeca? Constatarea, observarea, claritatea …dp ce acestea vor fi înțelese, nu după criterii subiective si concluzii predeterminate, poate reformulati unde este necesar. Conceptualista construcție in exprimarea propriei opinii proiectează o gândire confuză încă, o lupta interna, un conflict cauzat de lipsa de claritate. Reiterez: Constatarea, observarea, claritatea! A concluziona înseamnă a Închide poarta spre a sti!
    Namaskaram🙏

    • Ma întreb dacă tema dezbaterii și întrebările total pertinente ale autorului formulate cu claritate in jurul subiectului lasă loc de devieri off-topic. Cadrul articolului este, sunt convins sa cred, societatea și zona de lume unde trăim, adica bătrâna Europa și regulile ei seculare. Dacă ne axăm pe alta linie de discuție și alt sistem de referință, ne ducem frumos pe un forum unde se întâlnesc ashramistii și balinezii…Namaste!

  6. Un prieten sau un aliat care nu te critica (judeca) atunci cand gresesti este de fapt un dusman care asteapta sa cazi in greseala, deci un fals prieten. Iar cenzura creeaza o oglinda deformata a realitatii care te duce spre decadere, pentru ca nu mai constientizezi ce este gresit in conceptie si/sau in actiune.
    Dar excesul de critica (judecata) poate fi o arma contra adversarului, ca sa il demoralizeze sau sa il supuna.
    Asa cum spuneau in antichitate: „Exista o masura in toate”.

  7. Comandamentele menite să împiedice niște rele sociale concrete sint etice si nu morale .
    Eu nu confund inteleptii cu infatuatii si arogantii care pretind ca sint destepti .
    Normele nu isi trag seva din dogme .

  8. Pana la urma, ce conteaza este setul de valori dupa care se judeca. Atunci cand acesta, sau validitatea lui, dispare, totul intra in deriva. Apreciez ca in articol este subliniat setul de valori biblice in care si eu cred. Studiind religii si culturi, personal nu am gasit un alt set mai bun, si spun asta fara aroganta, ci cu umilinta si dorinta de intelegere. Deci parghia lui Arhimede ramane relevanta. Dupa ce puncte de reper se misca lumea?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Toplean
Mircea Toplean
Psiholog clinician

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro