Într-un interviu postat pe blog-ul portocaliu şi alb-ca-zapada Madame Blogary, Sebastian Lăzăroiu lansează o idee interesantă dar năstruşnică cu privire la schimbarea legii pentru a putea permite ONG-urilor să aibă scopuri politice.
Redau cu copy/paste secțiunea din interviu la care fac referire şi care m-a făcut să scriu prezentul articol.
“Ar fi o noutate să apară asociaţii care să aibă obiective politice şi economice, nu doar obiective referitoare la reforma morală a societăţii. S-ar putea ca din această zonă să plece presiunea, pentru că, dacă aceste obiective vor fi foarte bine formulate, foarte bine comunicate, ele vor avea şi foarte mulţi susţinători. Şi cu cât ai mai mulţi susţinători, cu atât nu mai poţi fi ignorat, adică partidele, într-un fel sau altul, se vor reaşeza după aceste semnale pe care le dai.”
Mai sus în interviu Lăzăroiu spunea că nu e nevoie de un nou partid pentru că un nou partid nu ar aduce nimic nou şi „nu va sparge gura târgului”, drept pentru care este nevoie de o platformă politică. De aici deducem că cea mai facilă formă pentru această platformă este, evident, un ONG ce se poate înfiinţa cu doar 3 membri. Deci ne este limpede că dl. Lăzăroiu are un interes direct aici când ne vorbeşte de ONG-uri cu scopuri politice. Un interes care nu trebuie neapărat să-l tratăm ca ilegitim atâta timp cât este exprimat deschis. Dar mai mult decât mă interesează politica şi noua construcţie ( sau platformă?) ce se înfiripează, mă interesează societatea civilă în forma ei organizată, neguvernamentalul căruia i-am dedicat ultimii nouă ani din viaţă.
Argumente pro ONG-uri cu obiective politice:
- Deja există, nu trebuie decât să le aducem legalitate. Chiar dacă nu o spun în statutele lor, ele există. Iată câteva exemple: Institutul de Studii Liberale (în cadrul ARLD) ce „aparţine” PNL (şi despre care nu am mai auzit de ceva timp), Institutul de Studii Populare ce „aparţine” PDL (şi care a apărut după modelul ISL, după ce Valeriu Stoica s-a dus către PDL. Acest Institut este activ şi se manifestă ca un veritabil think-tank, după model american). Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”, aferent la PSD-ului. Sunt şi altele, înfiinţate de personalităţi politice precum Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu, Teodor Baconschi şi alţii, dar acestea nu s-au remarcat în mod deosebit.
- Legea partidelor politice este extrem de restrictivă şi blochează practic din faşă noi iniţiative politice. Pentru a înfiinţa un nou partid ai nevoie de resurse imense la care au acces doar oligarhii şi baronii. „Obiective politice” înseamnă dreptul de a propune oameni pentru demnităţi publice şi de a participa în alegeri. Cel puţin asta înţeleg eu, chiar dacă subiectul interviului citat nu o declară deschis.
- Dacă nu mă înşel, UDMR-ul este în continuare un ONG (sau federaţie de ONG-uri) căruia i se permite tacit să participe la alegeri şi să propună oameni în guvernele care au nevoie să realizeze majorităţi. Acest argument este din categoria „deja există şi pe deasupra mai şi funcţionează”.
- Argumentul lui S. Lăzăroiu referitor la presiunea care ar trebui să plece de aici, dinspre societatea civilă, pentru reformarea clasei politice mi se pare acceptabil. În perioada 2000 – 2004, când practic nu am avut democraţie funcţională, ONG-urile şi presa au fost acele entităţi care au asigurat „checks and balances” proprii democraţiilor. Plus că, actuala clasa politică pare incapabilă de o reformare care să se bazeze pe propria ei voinţă politică. Partidele noastre sunt alimentate de bişniţari locali ce se visează baroni. Aceşti bişniţari-politicieni fără anvergură intelectuală şi verticalitate morală nici măcar nu pun în practică decizia populaţiei de la referendum, anume parlamentul unicameral.
Argumente împotriva ONG-uri cu obiective politice:
- Dacă ar putea propune oameni pentru demnităţi publice, ONG-urile ar arunca în aer legea actuală a partidelor politice şi ar face-o redundantă, irelevantă şi lipsită de obiect. Legea actuală este proastă, limitativă, dar cel mai bine ar fi să o schimbăm pe acesta şi nu să venim cu ceva nou care ar afecta şi decredibiliza un sector indispensabil democraţiilor funcţionale, sectorul neguvernamental.
- Chiar dacă nu o spun prin statut, ONG-urile pot – de facto – să influenţeze deciziile politice şi implicit puterea politică. Există think-tank-uri care o fac într-un mod onorabil, deschis şi transparent prin diferitele rapoarte de cercetare pe care le publică şi în cadrul cărora fac recomandări care vizează direct influenţarea deciziei politice. Dacă sunt interesate de influenţarea puterii politice aceste grupuri informale se pot organiza şi pune resursele la bătaie pentru a-şi atinge obiectivele, nimeni nu le opreşte. (Acest lucru se cheamă advocacy dacă este făcut în interes public şi nu lobby. Din păcate sunt puţine la noi think-tank-urile cu adevărat independente şi care au resursele necesare să producă cercetări de calitate care să fundamenteze opţiuni de politici publice. Pe acest subiect o să revin într-un articol pe care-l voi dedica think-tank-urilor din România.)
- Sintagma de “neguvernamental” ar deveni lipsită de conţinut. Atâta timp cât vizezi obţinerea puterii politice, finalitatea fiind să ai oameni în guverne locale sau centrale nu poţi să te defineşti ca neguvernamental.
- Cât de legitim este ca o organizaţie, înființată de 3 – 5 oameni, nesupusă unei forme serioase de control şi care urmăreşte puterea politică să obţină finanţări sau alte beneficii din resurse publice?
Între oengişti a apărut o formulă de stigmatizare (pe drept cuvânt) a ONG-urilor politice. Li se spune GONG-uri în română şi GONGO în engleză . „G”-ul vine de la englezescul „Governmental” . Ei sunt cei care vizează puterea politică, sunt instrumente de luptă politică extra-partidice şi intra-partidice, obţin de multe ori resurse în mod netransparent şi nu răspund decât in faţa acelora care le-au înfiinţat.
GONG-uri sunt şi acele organizaţii înfiinţate de instituţii guvernamentale şi le întâlnim cu precădere în statele autoritare (cum ar fi Rusia). Ele sunt înfiinţate pentru a simula democraţia reală şi pentru a contrabalansa influenţa şi estompa vocea organizaţiilor veritabile, independente. Îşi făcuse PSD-ul din vremea lui Adrian Năstase aşa ceva, e vorba despre Comisariatul Societăţii Civile (Sic!) care este o ruşine care încă mai există şi care are sediu într-una din clădirile RAPPS. În ultimul scandal în care au fost implicaţi îşi făcuseră maşini ce copiau însemnele poliţiei pe care scriseseră „poliţia animalelor” şi opriseră transportul cu caii din Deltă, din pădurea Letea. Li s-o fi deschis dosar penal?
Pentru a nu lăsa lucrurile în coadă de peşte e trebuie să punem în balanţă două rele: (1) impermeabilitatea legii partidelor politice (fiind lege organică este f. greu de modificat în condiţiile actuale) şi (2) afectarea sectorului neguvernamental (cel care a reuşit şi în aceste condiţii până acum să trimită politicieni la vârful guvernului sau în Parlamentul European – oameni cu care nu ne este ruşine – şi să fie contrapondere democratică atunci când a fost nevoie).
În consecinţă, oricât de ispititoare ar fi sugestia lui Sebastian Lăzăroiu nu cred că este fezabilă şi oportună. Las deoparte obiectivele economice ale asociaţiilor la care de asemenea, se referă intervievatul. Pentru profit avem companii. Şi aşa există o puzderie de firme „sub acoperire” care concurează asociaţiile care urmăresc finalităţi altruiste. Non-for-profit – ul este o componentă esenţială a neguvernamentalului şi ar trebui să rămână aşa. ONG-urile de tip Botiş ar trebui identificate şi trecute în categoria GONG-urilor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
1. blogary nu este un blog portocaliu. niciunul dintre membrii fondatori nu este membru al vreunui partid politic. dacă identifici noua republică cu albă ca zăpada, între blogary şi albă ca zăpada nu există nimic în comun, fiecare merge pe drumuri separate, cu propriile proiecte.
2. ong-uri cu obiective economice există în românia de multă vreme. ca exemplu, asociaţiile profesionale sau patronale din diverse domenii, care, fără a avea un obiectiv lucrativ, militează pentru binele unei profesii, al unui grup sau al unei ramuri economice. aceste asociaţii profesionale, însă, nu au şi obiective politice. nu se afiliază vreunui curent politic, iar relaţia lor cu autorităţile este una de, hai să spunem, negociere.
3. am impresia că faci o confuzie între influenţa onorabilă şi influenţa „de calitate” a deciziei politice, cea din urmă, în funcţie de fondurile avute la dispoziţie. nici intenţiile vădit frauduloase şi oneroase cu cele „onorabile”. pînă la urmă, este în interesul ong-urilor onorabile să își promoveze o imagine bună și depinde de seriozitatea și inteligența celor care le administrează dacă reușesc sau nu. există multe ong-uri ale căror rezultate nu pot fi ignorate (smurd, crucea roșie ș.a.).
4. nu mi se pare că s.l. propune ceva cuiva în formularea „Ar fi o noutate să apară…”. sună, de fapt, a fapt dezirabil și o predicție. deci, oportunitatea o stabilesc ong-urile însele atunci cînd își stabilesc obiectivele. e problema lor dacă au succes sau se împiedică de prima pietricică ieșită în cale.
1. Nu lua si tu acum ad litteram. Blogary este favorabil PDL si sustine ideea lui S. Lazaroiu despre noua platforma si nu e nimic rau in asta. In realitate Blogary sustine pentru PDL ceea ce sustin si eu pentru toate partidele: reformism realist si nu populism ieftin.
2. Eu prin „obiectiv ecomomic” am inteles sa se realiezeze venituri ca scop in sine.
3. Prin „onorabil” inteleg in acest context suma urmatoarelor: transparent, deschis, cu intentii declarate si de calitate.
4. De aceea am folosit verbul „a sugera” si nu „a propune”. Oricum nu este pentru prima data cand S.L. abordeaza acest subiect; parca am vazut si un interviu prin Romania Libera pe cand era la Cotroceni pe aceeasi tema.
1. m.b. este favorabilă anumitor politici promovate sau susținute de pdl. poate susține sau nu pdl sau candidați ai pdl în campania electorală, dar asta nu face din m.b. o entitate afiliată pdl.
2. este foarte legal ca un ong să aibă obiective economice, să desfășoare, chiar, activități economice. sînt cît se poate de onorabile – oferă, de pildă, surse de finanțare, oferă locuri de muncă pentru persoane cu dizabilități, în funcție de scopul respectivului ong.
3. nu m-ai convins.
4. cînd spuneam că ong-urile stabilesc fezabilitatea și oportunitatea, mă refeream la asta – „În consecinţă, oricât de ispititoare ar fi sugestia lui Sebastian Lăzăroiu nu cred că este fezabilă şi oportună.”
Eu susţin ideea proliferării partidelor, nu ocolind oengeşte legea partidelor, ci atacînd-o frontal.
Aş forţa-o săptămînal. Aş trimite săptămînal la tribunal, cîte trei inşi (întotdeauna alţii) cu cererea de înregistrare a unui partid. I-aş înroşi xeroxul coanei Jusitiţa, pînă cînd sistemul politico-juridic de cartel (şi respectiv de castă) se va face definitiv de rîs.
Am expus deja în altă parte schema tehnologică. Nu aveţi decît să căutaţi. :D
E buna legea pentru partide noi asa cum este ea acum. Daca romanii vor intr-adevar un partid nou se vor strange lejer semnaturile. Mai curand as schimba legea pentru partidele existente si le-as cere sa vina cu lista cu semnaturi la fiecare 10 ani. Exista azi in Romania partide care au mai multe sedii decat membri activi.
Cred ca Lazaroiu are cu totul alte intentii cand vorbeste de implicarea ONG-urilor in politica. Sa ne imaginam ca NR nu devine partid, dar vine cu 30-40 de candidati (independenti) la alegerile parlamentare. Desigur, ei vor trebui sa castige peste 50% din voturi, dar pleaca din start cu o imagine pozitiva pentru ca nu sunt membrii marilor partide si daca mai au in spate si sustinerea directa a unor ONG-uri locale sansele cresc foarte mult. Avantajul? Finantarea ONG-urilor este mult mai facila (si obscura) decat finantarea partidelor.
Daca organizarea si functionarea partidelor politice este transparenta, dupa principii democratice, aparitia unor ONG-uri cu scopuri politice va da nastere unei categorii de politicieni cu „raspundere limitata”. Se va crea o clasa politica in oglinda, dar cu obiective legate mai degraba de ONG-ul care ii finanteaza cariera politica.
Caz particular; sa presupunem ca persoana politica propusa de un ONG oarecare este chiar ilustrul consilier (nu ma refer la consilierul consilierului) si ca, printr-un fericit concurs de imprejurari, este numit de un oarecare presedinte pentru functia de premier. Cate sanse poate avea fara sustinere politica reala?
Cred ca discutia nu poate fi purtata in acesti termeni atat timp cat „Obiective politice înseamnă dreptul de a propune oameni pentru demnităţi publice şi de a participa în alegeri”
Miza este cu totul alta.
Am impresia ca nu ati inteles ce a spus SL. Incercati sa recititi.
Problema GONG-urilor nu se in intalneste numai in Rusia . Confiscarea ( mascata sau nu ) a spatiului societatii civile de catre structurile puterii direct sau prin interpusi , este o strategie de inginerie sociala care deja consacrata in spatiul est-european . La noi de exemplu inca din `90 , si cam peste tot, au aparut „ sindicatele galbene ” infiintate de oamenii puterii dupa acel perfid principiu rusesc conform caruia de exemplu „ trebuie sa infiintam „noi” ( statul,etc.) partidul liberal sa zicem, inainte sa apara el singur ( adica cel autentic ! ). Pe de alta parte, nu cred ca este nevoie ca GONG-urile sa fie infiintate de institutii guvernamentale pentru a fi controlate sau utilizate de catre stat. Tactica „infiltrarii” este mult mai discreta si mult mai eficienta. Pentru cine isi mai aduce aminte , multi dintre fostii lideri ai puterii ( Miron Mitrea- la sindicate impreuna cu Victor Ciorbea , Rodica Stanoiu – vicepresedinta la Liga Pentru Apararea Drepturilor Omului,etc. ) si-au facut stagiul si „ucenicia” exact in sanul societatii civile , aceasta fiind cea mai buna strategie pentru a sti cum sa contracareze actiunile acesteia.
In sfarsit, initiativa perversa a domnului Lazaroiu ( „Ar fi o noutate să apară asociaţii care să aibă obiective politice şi economice, nu doar obiective referitoare la reforma morală a societăţii ”), prin toxicitatea ei , seamana poate cel mai bine cu acea initiativa prin care serviciile secrete capatau dreptul de a desfasura activitati economice , sau cu alta initiativa recenta prin care ofiterii acestora capata dreptul „civil” de a desfasura anchete penale ca si cum justitia oficiala ar fi considerata de facto impotenta . Cu exceptia justitiei care de ochii lumii se doreste „ neinfiltrata”, presa si alte domenii profesionale sensibile, au recunoscut in mod tacit ca sunt „penetrate” . De aceea, intiativa gestata parca in laboratoare de inginerie sociala , ascunde un adevarat efect de domino, mai exact o lovitura de gratie data societatii civile . Nu au fost suficiente probabil absenta moralitatii publice, comportamentul suburban si/sau infractional al unor politicieni, promiscuitatea politica , compromiterea deliberata a ideii de partide politice si in final a democratiei. Era neaparat nevoie si de compromiterea totala a ideii de societate civila si de sector „ neguvernamental” pentru ca nici o zona sociala sa nu ramana nealterata si sa nu se mai poata face nici o distinctie intre cei „ curati ” si cei ” manjiti,” iar „ manjitii” de ieri sa devina din nou „ curatii” de maine.
Argumentele dumneavoastră pro (existența unui precedent, deși nu în mod explicit, cu exemplele oferite, existența unui precedent funcțional – UDMR, ideea că legea partidelor existentă nu permite cu ușurință noi inițiative politice și nevoia presiunii exercitate de societatea civilă pentru reformarea clasei politice) și contra (discreditarea sectorului neguvernamental, existența deja a componentei de advocacy prin care ONG-urile pot influența deciziile politice, contrazicerea cu ideea de neguvernamental și alocarea nelegitimă a resurselor publice) în ceea ce privește organizațiile neguvernamentale cu scopuri politice sunt perfect valide.
Deși ați pornit argumentarea de la ideea lui Sebastian Lăzăroiu, la final susțineți că aceasta nu este „fezabilă și oportună”. Consider, însă, că nu putem nega faptul că societatea civilă ar putea fi răspunsul pentru o reformă politică mult așteptată. Dacă legea partidelor este restrictivă și acceptăm importanța unui nou partid care să aibă în vedere bunăstarea socială și care să se alinieze cu obiectivele sectorului neguvernamental, atunci ar trebui realizate demersuri pentru modificarea cadrului legislativ si permiterea înființării ONG-urilor cu scop politic. Acestea ar putea crea o platformă care să echilibreze obiectivele politice cu cele sociale iar susținerea de care s-ar bucura este de necontestat. Întrucât sectorul neguvernamental este în plină dezvoltare și dă rezultate, atribuirea funcțiilor politice ar avea semnficații pozitive majore la nivelul întregii societăți.
De asemenea, din comentariile postate și din răspunsul dumneavoastră la aceste comentarii, cred că există o confuzie în ceea ce privește ONG-urile cu obiective economice. Nondistributivitatea profitului este trăsătura care diferenţiază organizaţiile nonprofit de cele al căror scop este obţinerea profitului. Acest element se referă la interdicţia de a folosi veniturile în favoarea membrilor organizaţiei. Altfel spus, fondurile obţinute prin diferite mijloace (donaţii, sponsorizări, campanii de fund-raising, etc.) trebuie folosite pentru susţinerea programelor organizaţiei şi nu pentru beneficiul personal al membrilor cu drept de decizie.* Considerând sursele de venit, putem diferenţia trei tipuri de organizaţii nonprofit:
a) Organizaţii receptor – distributive
Veniturile acestui tip de organizaţie provin exclusiv din donaţii. Această practică este încurajată de legea sponsorizării care prevede beneficii pentru donor, şi anume reduceri corespunzătoare de taxe sau impozite, în funcţie de domeniul pe care îl susţine financiar.
b) Organizaţii productiv – distributive
Aceste organizaţii se bazează pe forţe proprii. Ele dispun de o dotare generatoare de resurse destinate susţinerii activităţilor. Pentru a menţine această dotare constantă, organizaţiile investesc o parte din resurse în reproducerea dotării.
c) Organizaţii clientelare
Organizaţiile clientelare sunt atipice, în sensul că se înscriu în sectorul nonprofit datorită interdicţiei de distribuţie a profitului. Altfel, ele funcţionează ca orice organizaţie privată al cărei scop este de a obţine profit.**
Așadar, ONG-urile cu obiective economice nu se referă la organizațiile care desfășoară activități economice, ci la acele organizații care oferă servicii oricui este dispus să plătească, însă funcționează după principiul nondistributivității profitului.
Totodată, argumentul dumneavoastră referitor la faptul că ONG-urile cu scopuri politice s-ar contrazice fundamental cu ideea de „neguvernamental” și afirmația lui Sergiu Simion despre compromiterea ideii de societate civilă și sector neguvernamental sunt cât se poate de adevărate. Organizațiile neguvernamentale nu ar trebui să servească o platformă politică, ele ar trebui să fie interesate de furnizarea binelui social.
În concluzie, sectorul civil trebuie să fie o oglindă a societății, să denunțe abuzurile politice și să se facă auzit pentru apărarea cauzelor sociale. Or acest lucru se întâmplă deja. Nu consider că trebuie să aibă scopuri politice pentru a fi un actor important pe scena politică. Oricum cele trei sectoare (public, privat şi nonprofit) conlucrează, sunt interdependente şi se influenţează reciproc. Drept urmare nu sunt de acord cu politizarea sectorului neguvernamental ca soluție pentru neajunsurile clasei politice existente și nici nu consider că există un context social, economic și politic potrivit pentru extinderea atribuțiilor ONG-urilor în domeniul politic, fără a avea drept consecință majoră renunțarea la transparență și la încrederea și imaginea construite cu mult efort.
* Săulean, Daniel şi Epure, Carmen, „Defining the Nonprofit Sector: Romania” în Lester M. Salamon şi Helmut K. Anheier (editori), Working Papers of the Johns Hopkins Comparative Nonprofit Sector Project, nr. 32, Baltimore, The Johns Hopkins Institute for Policy Studies, 1998, variantă pdf disponibilă online, http://www.fdsc.ro/cercetare, pag. 14.
** Vlăsceanu, Mihaela, Sectorul nonprofit. Contexte. Ogranizare. Conducere, ed. Paideia, Bucureşti 1996, pag. 34-35.