joi, februarie 9, 2023

Sala de sport – peștera lui Ali Baba cel mic

La începutul anilor 2000, în anii preaderării României la Uniunea Europeană, instituțiile de învățământ românesc s-au bucurat de grația unui prim-ministru care se ocupa de multe și mărunte. Reputația ilustrului politician s-a tot diminuat public de atunci încoace, iar numele său a ajuns sinonim cu orice altceva decât traiectoria civilizațională a României, la care, paradoxal, și-a pus, totuși, umărul – de la tentative de suicid în văzul camerelor de luat vederi (ketchup + fular Burberry), pe fond de fapte penale, până la opere de autor în zece volume, conținând minutele ședințelor de guvern, interviuri și păreri personale scrise la cald sau manuale de drept, inspirate masiv din cele occidentale. În ciuda tuturor greșelilor mari sau mici care s-au făcut în ultimul sfert de secol, România ar fi ajuns cu certitudine un satelit post-sovietic de natura statelor din jurul Mării Caspice dacă am fi mers în acea direcție, trasată administrativ de regimul respectivului ,,om de stat”. Una dintre contribuțiile sale indimenticabile, mirosind a reformism contrafăcut, a fost să se construiască săli de sport și să se reamenajeze patrimoniul material al unităților de învățământ publice. E adevărat că mania sălilor de sport nu a încetat în 2004, dar despre cele construite în râpe, pe malul râului sau în comunități depopulate masiv preferăm să-l lăsăm pe un sociolog profesionist să le studieze. Un subiect fezabil – și greu de plagiat – de teză de doctorat s-ar putea chiar intitula ,,Sport, topografie și devize – istoria unei partide pierdute”.

La aproape douăzeci de ani de la momentul de debut al campaniei de atunci, sălile sunt încă în picioare. E adevărat că mai curge apa de ploaie prin tavane, peticite pe porțiuni când într-un an, când în alt cincinal, sau că uneori poți scoate aburi pe gură iarna de îndată ce dă frigul afară (iată, încălzirea globală ne oferă oportunitatea de a ne bucura de ieri blânde), dar important este că aceste clădiri încă există, cât de cât. Elevii patriei se pot folosi de ele din plin (sau poate invers, dar să nu anticipăm). Dar cum sunt acestea folosite? Cum are loc procedura de a le utiliza? Aici sunt câteva puncte de discutat, unele mai interesante decât altele, după cum vom vedea.

În cel mai fericit caz, sălile de sport sunt întrebuințate în afara programului normal al orelor de Educație fizică și sport fie pentru antrenamente suplimentare ale profesorilor de profil din școală (competiții și concursuri), fie pentru același tip de activități organizate de către un club sportiv de stat. Părintele nu plătește nimic, iar elevul se bucură de șansa de a practica un sport recreativ sau de performanță.

În cel mai realist caz, aceleași săli de sport pot fi închiriate și de către asociații sportive private, care derulează activități cu caracter sportiv seara, după încheierea orarului de curs, cu elevi ai școlii sau din alte unități de învățământ. În pofida faptului că sumele sunt mici, acestea, adunate gospodărește lună de lună, constituie o sursă de resurse extrabugetare pentru școala care închiriază sala de sport (atragerea de fonduri extrabugetare este un deziderat al școlii românești din prezent), sume din care se pot cumpăra echipamente sportive sau se pot face investiții punctuale în laboratorul de informatică sau în cele de științe, dar și pentru primărie, care își însușește, prin lege, jumătate din banii obținuți prin chirii. Se poate vorbi de un raport win-win ideal. Părintele e mulțumit plătind 150-200 de lei pe lună unei asociații sportive private în schimbul unor servicii decente sau de calitate, antrenorii, care sunt, de regulă, cei din spatele asociației, câștigă din mica lor afacere, școala și primăria nu se aleg cu mult, după ce plătesc curentul, apa, și uzura clădirii, dar se poate spune că e tot mai bine decât nimic sau decât o pagubă.

Dar oare așa normal stau lucrurile în sălile de sport din România? Școala este un loc care intră ușor în analogie cu, spuneți-le cum doriți, penuria bugetară, fonduri puține, subfinanțare cronică etc., motiv pentru care parchetele din România nu-și bat capul cu asemenea nimicuri. Unde se fură cu valiza nu mai numeri firfiricii. Procuratura prinde rechini, nu peștișori carnivori. Cu toate acestea, când corupția mică sau ciupeala, generalizată metastatic, scapă nepedepsită, în repetate rânduri, nici marea corupție nu poate fi atacată frontal. Ne-am aștepta ca primăriile sau inspectoratele școlare să se preocupe de situația contabilă a sălilor de sport din România, arondate școlilor de stat. Nimic mai fals: somnolența, delăsarea și un dezinteres vinovat se unesc într-o ceață groasă instituțională.

În România, sălile de sport, aparținând de drept Consiliului Local, deci statului român, au și alte utilizări decât cele firești. Ele pot fi spații de miuță pentru niște băieți de vârstă medie, care vor să facă și ei mișcare seara târziu, eventual după ora 10:00. Dacă se întâmplă să cadă într-o noapte de weekend, merg și câteva beri, măcar trei pungi de semințe de dovleac și o mână de neveste/concubine vesele fiindcă așa e în tenisul de picior. Dacă s-ar întâmpla, Doamne ferește!, vreun accident vesperal, ar lua foc ceva, poliția nu ar ști ce să treacă precis în procesul-verbal de la fața locului: cine erau domnii și doamnele astea? Romică, Bujie, Boss, Marinela, voi să fiți? De unde vin? Ce căutau în sala de sport la acea oră și în ce calitate? Respectau prevederile regulamentului de funcționare a sălilor de sport? Nici vorbă! Să nu întrebăm de funie în casa spânzuratului. Degeaba ar urla iritați adulții de cartier, prinși asupra faptului, ,,Dar noi am plătit pentru asta!” pentru că, oricum, accidentul s-ar fi produs deja. Cui au plătit, în afara legilor statului? Din nefericire, la această întrebare cu dichis, răspunsul rămâne în picioare: conducătorului școlii. Chestionat de toate acestea, directorul ar răspunde, printre negări ipocrite și sughițuri sacadate: ,,Și la mine, coane Fănică, să trăiți! greu de tot… Ce să zici? Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică”.

Doar că realitatea bate orice ficțiune, iar ,,renumerațiile” nu mai sunt de ocolit dacă mai adăugăm un strat de veridicitate întâmplării: cum ar veni dacă, fără niciun contract de închiriere și paralel cu oricare prevederi de siguranță, anumite federații sportive și-ar vedea lucrativ de treabă cu zeci și sute de elevi în aceeași sală de sport, care consumă electricitate, apă, gaze în continuare pe gratis, plătite, firește, din banii contribuabilului năuc? Ar veni excelent la buzunar, netăgăduit. Directorul și-ar cere netulburat partea, antrenorii ar huzuri veseli fără taxe (nu cele de protecție) și chirii stingheritoare, în vreme ce părintele, care ar plăti sumele modeste, deși nu ar primi chitanță în schimb, s-ar declara mulțumit: ,,Uită-te, nene, că are și al meu parte de o activitate sportivă!” Dacă această inconștiență-conivență folosește la ceva, să presupunem că bietul copil, care face, într-adevar, efort fizic, și-ar rupe piciorul, mâna sau, pe fondul unor patologii medicale necunoscute, minorul ar suferi o criză medicală neprevăzută. Ce s-ar întâmpla atunci? Sunăm isterizați la 112, vine poliția, televiziunile ar transmite vestea ca pe o altă dovadă de incompetență crasă a politicienilor, a bugetarilor, a statului român, privatizat pe bucăți, deși părintele român participă activ la cele petrecute. Părinte de elev român, de ce îți lași copilul pe mâna unora care fac afaceri ilicite pe seama vanității tale de mărire socială? ,,Lasă-mă, nene, că merge și așa. Ce vrei? Vii matale să mă bați la cap cu prostiile tale. Așa e peste tot. Ce dacă îi dau în mână? Ne-am înțeles între noi, ca oameni… eu i-am dat, el și-a făcut treaba. Nu s-a întâmplat nimic. Care-i problema ta? De ce exagerezi? De ce să-mi strici tu învoiala? Nu mă enerva că te și cârpesc…”

Societatea românească este țesută în zonele sale de penumbră, care nu sunt puține, din mirări, oftaturi, nervi, fatalisme, poale-n cap, concesii și resemnări care îngăduie și aprobă venalitatea până și în sălile de sport ale unor școli dotate submediocru, unde performanța sportivă este excepțională pentru că regula, ei bine, nu există.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Observatii:
    1.- Pentru corectitudine si corectarea unei afirmatii nefondate despre traiectoria politica a Romaniei intre 2001 si 2004, prezint mai jos datele de pe pagina oficiala a Reprezentantie UE in Romania

    2004
    ​​​​​​​17 decembrie
    La Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană

    2003
    26 martie
    Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România

    2002
    ​​​​​​​12-13 decembrie
    Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria

    Concluzia mea este ca mergeam deja spre UE, nu spre spatiul ex-sovietic.

    2.- Consiliul Local nu este Statul Roman, chiar deloc. Este o confuzie grava.
    Autonomie locala, proprietate locala, responsabilitate locala. Sau altfel spus, fiecare cum isi asterne, asa doarme. E prea usor sa dam mereu vina pe Guvern, pentru orice nu functioneaza asa cum ar trebui

    3.- Da, o parte dintre noi prefera sa traiasca in stilul balcanic/fanariot. Si isi aleg reprezentantii, inclusiv primarii, dupa nevoile si modul lor de viata. Asa e in democratie. Iar in Politie sau alte institutii ale Statului (vezi relaxarea de la Inspectia de Stat in Constructii) posturile sunt ocupate de oameni, cu nume si prenume. Fiecare responsabil, pana la Inspectorul general, de respectarea legii. Aici e buba, mare, pentru ca generalizam, in loc sa ii tragem la raspundere pe cei care gresesc. Mai ales cu demiterea, as zice eu…

    4.- Sunteti profesor, sper ca in cancelarie discutati si ce fac elevii Dvs. la ora de Educatie Fizica si Sport pentru a fi niste elevi completi. Iar directorul scolii ele cere probabil profesorilor de sport sa faca echipe care sa participe in competiile care exista de altfel…

    Omul sfinteste locul.

    inutil sa il asteptam pe Mesia care sa ne rezolve problemele.

    Cu stima, Octavian

  2. As pleca de la alta idee, si anume de la beneficul sportului, al miscarii. Cred ca e cea mai buna solutie pt sanatate, pt ideea de echipa, pr socializare.
    Joc fotbal de o viata dar in ultimii 20 de ani, intr-o sala de sport privata. Terenul mic costa 50, iar cel mai maricel 60 de euroi pe ora. Afacerea se pare ca merge f bine, dupa-amiaza e aproape plin, multe echipe de copii, tineret etc. Are si un mic bar unde se organizeaza evenimente legate de sport, bere, gustari etc.

    O perioada am jucat in alta sala, „inchiriata” de niste romani. Era inchiriata romaneste, adica se dadea un ciubuc si totusi era necesara inscrierea in club unde era o taxa modesta. Bineinteles ca romanii nu o plateau, doar citiva, printre care si eu, care eram mai „respectabil”. Multi erau f tineri si jucau fotbal extrem de bine. Eu, mai batrinel, ma limitam sa fac pe libero, sa culeg mingile prelungite in apropierea portii. Timpul de joc efectiv era f scurt, deoarece absolut fiecare faza era comentata cu pasiune, a fost sau nu fault, hent, a depasit linia cu 5-6 cm. Desigur injuraturile, jignirile, amenintarile erau foarte prezente.
    Odata am reusit sa-i fur mingea unui talentat si chiar sa-l driblez. Colegul de echipa l-a injurat si i-a zis ca e e un rahat atita timp cind un bosorog ii fura mingea. Respectivul i-a replicat ca ce vroiai ba sa-i fac, nu vezi ca moare pe teren. Am aruncat tricoul, am plecat sa mor acasa si nu i-am mai vazut niciodata, si daca nu au murit mai traiesc si astazi.

  3. Deci până la urmă sălile alea de sport sunt rele sau sunt bune? Ar fi fost oare mai indicat să se cheltuie paralele alea pe lefurile dăscălimii?

  4. Problema in Ro, indiferent ca este vorba de salile de sport, sau orice altceva este mica coruptie si se vede mai peste tot. Exista si sute de cabinete medicale private care nu dau bon fiscal, nu au POS si nu stii ce proceduri clare platesti, ce materiale medicale. Asa ca totul este din lipsa controlului real si eficient.

  5. daca e o astfel de problema la salile de sport, la fel o fi si la salile de lectura ?
    sau o fi devenit deja jignitor si discriminatoriu sa inviti lumea sa mearga la sala de lectura

  6. asta a fost un proiect pentru un tun financiar; bani de la guvern, pentru baietii destepti de la partid, care au prins ideea si devin constructori saui au prieteni cu firme de constructii…
    un astfel de proiect e greu de realizat; nu toate scolile din tara au conditii sa intretina o sala de sport; iar in localitatile cu mai multe scoli, ce facem? (comune, orasele); pe linga faptul ca mai trebuie si teren…
    desigur, asa e ideal, dar…………………..

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro