Salariul ca destin în educație

În data de 29 decembrie 2023 a fost publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr. 1197, Ordonanţa de urgenţă nr. 128/2023 pentru unele măsuri referitoare la salarizarea personalului din învăţământ şi alte sectoare de activitate bugetară. Este rezultatul (probabil) final al grevei generale din învățământul preuniversitar, care și-a consumat forțele în mitingurile de proporții din mai-iunie 2023 – 20,000-30,000 de angajați ai statului mărșăluind ca protest prin București este un spectacol rar și de notat în calendar în România. Revolta și nemulțumirea au venit, să nu uităm, din partea profesorilor angajați în învățământul preuniversitar, dar roadele bătăliei câștigate de toți au fost culese, dacă putem spune așa, atât de puericultori și educatori, cât și de profesori universitari titrați sau secretarii universității, care nu au mișcat un deget la punerea în aplicare a grevei, dincolo de câteva declarații de principii în favoarea ei, conjuncturale, cordiale, constrânse de situația în ansamblu. De asemenea, ar mai trebui să ne amintim că, deși sindicatele au pus la punct un program al protestelor încă din toamna anului 2022, de care, spre cinstea lor, s-au ținut cu abnegație, după declanșarea grevei generale din învățământul preuniversitar în 22 mai 2023 aceleași sindicate au lăsat de câteva ori să se înțeleagă că greva se suspendă numai când doresc liderii de sindicat, eventual în urma unor sumare, superficiale și rapide chestionări pe grupuri online seara târziu, ceea ce a indus impresia corectă că greva este, măcar în parte, scăpată de sub controlul liderilor sindicali. Posibilitatea unei greve reale, necoordonate de forțe obscure din umbră, i-a mai ținut vii pentru încă o săptămână de proteste pe profesori. În momentul în care aceștia au început să iasă din grevă în număr cât mai mare, penalizați din ce în ce mai mult la cuantumul salariului pe luna mai 2023, atunci, într-adevăr, sindicatele au încheiat rapid negocierile cu guvernul în scaun.

Ce s-a obținut în cele din urmă? E suficient să facem o banală comparație, din care rezultă de la sine schimbarea de proporții măsurabile care s-a produs: dacă, de pildă, salariul unui debutant cu studii superioare în învățământul românesc de stat era de 835 de lei net în septembrie 2009, iar aceasta înainte de tăierile de salarii cu 25%, orchestrate la inspirația F.M.I. de voința președintelui Traian Băsescu și a partidului său fanion, defunctul P.D.L., topit în P.N.L., în septembrie 2023 salariul este de aproximativ 3,600 de lei la începutul carierei de profesor. Vorbim de un salariu în euro care a crescut de la 195 de euro (1 euro = 4,2658 lei la data de 18.09.2009) la 723 de euro (1 euro = 4,9749 la data de 29.09.2023). Dacă ținem cont că rata inflației a fost în medie de 4-4,5% în perioada 2009-2022, vorbim, totuși, de o creștere a salariului minim al unui cadru didactic de școală gimnazială și liceu de aproape 3,5 ori în același interval. Primul salt salarial s-a înregistrat în perioada 2018-2019. Al doilea este cel din 2023-2024. Fără îndoială, creșterea unor salarii fără explicația oferită de puterea de cumpărare reală și de natura unui coș minim de consum nu înseamnă aproape nimic, pure cifre în gol. Salariile din învățământ erau extrem de mici în 2009, iar cu cât mergem înapoi în timp, până în anul de cotitură 1990, starea de fapt nu este neapărat cu ceva mai bună. Salariul mediu net a fost de 1,385 lei în 2009, adică de aproximativ 325 de euro la cursul de atunci. Un profesor debutant în învățământ câștiga 60% din valoarea unui salariu mediu la doi ani după aderarea României ca membru deplin la Uniunea Europeană, ceea ce nu permitea nici măcar supraviețuirea unui persoane din acest salariu, dacă socotim nevoile de bază ale unui tânăr absolvent de facultate (hrană, chirie și alte plăți urgente, îmbrăcăminte etc.). Cu alte cuvinte, fără a fi întreținut de altcineva sau fără a te administra la comun cu alții, membrii familiei cel mai proababil, un profesor la început de drum în meserie se trezea într-un cumplit impas material în România anului 2009. Să vedem cum am evoluat de atunci încoace. Salariul mediu net pe țară în decembrie 2023 a fost de 3,972 de lei – adică în jur de 800 de euro (salariul brut este egal cu 6,942 lei în aceeași lună a anului). Prin urmare, un profesor debutant cu studii superioare de licență încasează după 1 septembrie 2023 90% din salariul mediu pe economie. E un evident progres, însă trebuie avut în vedere îmbunătățirea medie a nivelului de trai din România în perioada 2009-2023, care este, indiscutabil, reală. Entuziasmul, dacă există, se cuvine imediat temperat: 800 de euro salariu mediu plasează România la coada clasamentului european în materie de nivel de trai. Totuși, alimentele, aparatura casnică uzuală și ultima tehnologie de consum popular provin majoritatea din import, iar cei 800 de euro salariu mediu sunt o sumă neîndestulătoare pentru un nivel de trai decent în Germania sau Franța, unde prețurile la produsele de bază sunt comparabile cu cele din mai săraca România. De altminteri, un alt factor de care trebuie ținut cont se referă la adresa de rezidență în Romania: 3,600 de lei ca profesor debutant în București reprezintă o valoare diferită decât aceeași sumă într-o comună situată în cele mai multe județe – destul de sărace – ale țării. Accesul ușor la economia informală sau la piața subdezvoltată a produselor agricole de bază schimbă peisajul pentru un profesor la țară față de unul de oraș, deși lipsa de acces la divertismentul cultural sau la confortul oferite de un oraș mare se include prin contrast în calculul satisfacției nivelului de trai. Se poate trăi mai bine în mediul rural decât la oraș cu 3,600-3,800 de lei pe lună doar din punct de vedere alimentar, cu toate că și aceasta este o ipoteză ce merită verificată la fața locului, nu doar din auzite.

În ce condiții ne aflăm dupa mărirea de la 1 ianuarie 2024, stipulată limpede în O.U.G. nr. 128 din 2023, fără să mai luăm în considerare pe cea din iunie 2024, care pare departe în timp? Din nou, în vederea unor comparații la îndemână, pornim de la evidența salariulul mediu de 800 de euro. Majoritatea salariilor din Romania, deci peste 50% din contractele existente, figurează în zona celui minim, de apoximativ 2,100 de lei net (în jur de 400 de euro). Circa 40% din contractele de muncă în derulare ridică apreciabil media salariilor din România. Vorbim – să nu pierdem din vedere – de mari inegalități salariale între ramurile productive ale economiei românești. Dar să revenim la conținutul ordonanței de urgență care reglementează salariile bugetarilor din sistemul național de educație: un rector de universitate Gradul II încasează suma de 20,888 lei brut, adica 12,219 lei net sau aproape 2500 de euro, egal cu salariul unui profesor preuniversitar din Germania, aflat în primii 5 ani de muncă în sistem (cu mărirea din iunie 2024, un rector ajunge la 2600 de euro pe lună). Nu este un salariu mare pentru cineva aflat în poziția de rector al unei universități, de doar trei ori mai mare decât salariul mediu pe economie în 2023 și de șase ori față de cel minim. Un inspector școlar general Gradul II, câte unul pentru fiecare din cele 41 de județe ale României, este remunerat cu 13,341 lei brut, altfel spus 7,805 lei net. Un director Gradul II de grădiniță, școală, liceu sau colegiu național are un salariu brut de 11,242 lei, adică de aproape 6,600 lei net pe lună. Un profesor universitar cu peste 25 de ani vechime deține un salariu brut de 13,388 lei – în jur de 8,000 lei lunar. Un cadru didactic cu gradul I din învățământul preuniversitar și cu peste 25 de ani experiență la catedră se bazează pe un salariu brut de 7,726 lei sau aproape 4600 de lei pe lună începând din februarie 2024. Un asistent universitar aflat în primii 5 ani de activitate câștigă 6,520 lei din iunie 2024, adică puțin peste 3,800 de lei. Un profesor cu gradul definitiv în primii 5 ani de carieră are tot începând cu iunie 2024 un salariu brut de 6,501 lei – nu mult peste 3,800 de lei pe lună. Nu se poate nega realismul economic din spatele acestor măriri, care corespund cu creșterile generale ale economiei românești în ansamblu, în pofida existenței unei neverosimile rate a evaziunii fiscale și a muncii la negru până și în anul 2024. Ceea ce surprinde sunt câteva bizare disproporții în interiorul grilelor de salarii: un conferențiar universitar cu vechimea între 15-20 de ani la catedră are un venit brut de 8,315 lei începând cu iunie 2024, cu alte cuvinte, aproape 4,900 de lei net în vreme ce asistentul universitar cu până la 3 ani experiență, beneficiind de un salariu brut de 6,520 lei, câștigă puțin peste 3,800 de lei. Vorbim de aproape 20 de ani de experiență acumulată între cele două grade universitare, cărți, articole științifice, conferințe etc. de partea conferențiarului, iar diferența salarială este de doar 1,000 de lei sau 200 de euro între un conferențiar versat și un asistent universitar ingenuu. Un profesor gradul II, cu vechime în munca didactică de peste 25 de ani, încasează pe card un salariu brut de 7,385 lei sau 4,320 lei, adică cu nici 600 de lei mai mult decât un profesor debutant în primul an de muncă la catedră. De aici deducem cu ușurință că măririle actuale de salarii au fost gândite pentru a atrage forța de muncă tânără în sistemul de învățământ, unde sunt deficite majore în acest sens, dar nu gravissime, însă personalul existent, dacă nu se află înscris în căsuța maximă a grilei de salarizare, este parțial neglijat. Acesta este tratat, în ciuda vechimii și a gradului didactic, ca o versiune puțin superioară a debutantului. În altă ordine de idei, aceste venituri salariale merită corelate cu alte sporuri de care se bucură împreună, de altfel, doar o minoritate din cadrele didactice preuniversitare: dirigenție, plata cu ora, acolo unde există disponibile aceste ore, gradație de merit vreme de 5 ani, spor de doctorat – de aici se poate cu facilitate calcula salariul real al unor profesor cu gradul I și vechimea maximă, de peste 25 de ani, care poate ajunge în unele luni la aproximativ 9,000 de lei net. E adevărat că aceste exemple sunt rare din punct de vedere statistic și nu pot constitui o regulă, dar aceste sporuri detensionează cumva prea strânsa apropiere dintre salariile din sistemul de învățământ și sporesc ambiția personală de a deveni cât mai repede un cumulard de sporuri.

Una peste altă, se poate afirma, fără a greși prea mult, că greva, așa cum a fost ea inițial concepută, s-a dovedit a fi un real succes. Aceste măriri salariale vor fi cu siguranță suportate, într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, de populația României plătitoare de taxe și impozite. Cu toate acestea, nu am garantat deloc o creștere a calității – sau, în fine, putem discuta și de diminuarea ponderii lipsurilor calitative – sistemului de educație în România. Până la urmă, scopul final al creșterilor de salarii este ridicarea nivelului de educație națională sau europeană, ad libitum. Câtă vreme tranzacționarea posturilor universitare și chiar a celor preuniversitare, deși într-o mult mai mică măsură, va continua neabătută, atâta timp cât posturile de inspectori școlari se obțin prin numire din spatele culiselor, de către jocurile personalizate de partid, directorii de unități de învățământ sunt tratați drept clientelă politică sau agenți de influență de același tip în teritoriu, dar, în mod special, cât se va mai permite existența unui curriculum rupt de cerințele de pe piața muncii din prezent (și cu atât mai mult a celor din viitor), iar nevoile de competențe educaționale – chiar civilizaționale – rămân atât pentru profesori, cât și pentru elevii absolvenți la cotele joase de acum, remunerația lunară a personalului din educație poate să crească și de zece ori într-un an, însă rezultatele pozitive vor întârzia în veci să apară. Trebuie să ne decidem în cunoștință de cauză dacă a crește salarii la stat implică de la sine creșterea calității serviciilor publice în orice direcție. Cele două nu par a fi proporționale. Desigur, întrebarea se pune presant în România și-n alt sens: este agentul economic privat de pe piața românească dispus să se supună constrângerilor unui stat cu o birocrație eficientă și acționand legal în 95% din cazuri (100% e un vis imposibil nu doar în România)? Putem, de exemplu, lăsa școala să trieze și să formeze liber și fără ingerințe diverse cetățeni români/europeni cât mai capabili și pricepuți? La cum se prezintă în interiorul ei economia României, dezechilibrată și fracturată, răspunsul este, în clipa de față, un categoric nu.