Epoca culturală pe care o traversăm este dominată de un discurs colectiv inspirat din atitudinea defensivă a celor care suferă de diferitele tulburări psihosociale și istorice, atât de populare și la modă, iar conduita lor în raport cu exteriorul se transformă în ofensivă, agresivă, ridicolă pe alocuri, dar fără argumentări serioase și fără noimă. Putem discuta, desigur, și despre originile acestei mentalități. Ea nu apare în vid, ci se hrănește dintr-un amestec de insecuritate colectivă, memorie istorică fragmentată și o educație care a înlocuit treptat exercițiul critic cu reflexul validării emoționale. În locul unei raportări lucide la trecut și la propriile limite, s-a instalat o cultură a justificării permanente, în care vulnerabilitatea devine capital simbolic, iar responsabilitatea — o povară indezirabilă. La acestea se adaugă și mecanismele de recompensă ale spațiului public contemporan, unde vizibilitatea rapidă primează în fața consistenței, iar reacția imediată substituie reflecția. Într-un asemenea cadru, discursul defensiv capătă valoare de monedă socială, fiind ușor convertit în capital de influență. Astfel, agresivitatea nu mai este percepută ca un derapaj, ci ca o formă legitimă de afirmare, iar lipsa argumentului este compensată prin intensitatea tonului. Rezultatul este o mentalitate care nu mai caută să înțeleagă sau să construiască, ci să se impună și să ocupe, transformând orice formă de dezacord într-o amenințare și orice formă de autoritate într-un adversar de delegitimat.
Validarea acestei narative este asigurată tocmai de indolența, lașitatea și neimplicarea celor care se simt ofensați — într-un fel sau altul — în urma acestui discurs social. Iar dacă cineva observă, se opune sau chiar se izolează luând măsuri de autoapărare, acesta devine brusc inamicul, devorat prin bârfele motivaționale ale cafenelelor hipsterilor conectați organic la rețelele de socializare, bucurându-se de imersiunea sinelui în fascismul indolenței cu atâta aplomb și naivitate. În acest climat, parvenitismul nu mai este o abatere marginală, ci devine normă aspirațională. Nu mai vorbim despre o simplă dorință de ascensiune socială, ci despre o ambiție toxică de acaparare a puterii prin orice mijloace, în care distrugerea devine strategie, iar competența — un obstacol incomod. Parvenitul contemporan decupează, demontează și ocupă. Nu are vocația edificării, ci în lipsa capacității de a pune ceva în loc, el transformă golul în instrument de dominație, iar precaritatea în metodă de guvernare.
Normalitatea a devenit o categorie instabilă și fluctuantă, modelată de presiunea unei majorități care își revendică legitimitatea în numele diverselor interpretări ale documentelor privind Drepturile Omului din ultimele două secole și jumătate. Filonul bunului simț și virtutea binelui comun au pierdut teren în fața unei paradigme zombificatoare generalizate. Dacă majoritatea este sărită de pe fix, atunci — în spiritul sacrei democrații — săritul de pe fix devine normă.
Parvenitul nu mai trebuie să demonstreze nimic, îi este suficient să se alinieze zgomotului dominant și să-l amplifice. Își construiește legitimitatea prin mimetism agresiv și solidaritate de gașcă. Astfel, scările sociale nu mai sunt urcate prin merit, ci confiscate prin rețele de complicitate, unde mediocritatea se protejează reciproc, iar excelența devine suspectă. Puterea nu mai este rezultatul unei acumulări de valoare, ci al unei redistribuiri de influență între actori incapabili să producă valoare.
Pentru că ne-am obișnuit ca filozoful, clericul, scriitorul, artistul sau opiniatorul să ofere, cu aplomb, soluții la toate problemele societății, în numele sacrei democrații ajungem să asistăm, aproape înmărmuriți, la promovarea subminării autorității printr-o veritabilă tâmpire civică, în speranța că pragmatismul sănătos va putea fi, la nevoie, confundat cu populismul. Disciplina și respectarea regulilor au devenit relicve jenante într-un decor în care impostura este recompensată pentru abilitatea de a simula autenticitatea.
Vocalizele din vizuina propriei capcane existențiale și răsfățul oferit de toate orânduirile politice au permis unei semnificative părți a intelectualității, prin exasperarea aroganței sale, să devină complice indirect la acest mecanism. În loc să filtreze, să educe și să corecteze, ea a preferat să relativizeze, să estetizeze și, în cele din urmă, să legitimeze derapajul, oferind parvenitismului nu doar un limbaj sofisticat, ci și o aparență respectabilă. Astfel, s-au creat canalele prin care resursele cognitive și emoționale ale societății sunt capturate și consumate fără rest. Incapacitatea de a influența sau de a produce schimbări reale — fie din cauza unei comunicări deficitare, fie din lipsa acțiunii — este percepută ca un eșec dialectic. Delirul dizidenței elitiste, prin spectaculoasele sale bâlbe, nu face decât să accelereze polarizarea și să legitimeze ascensiunea celor care nu doar că nu au soluții, dar nici nu simt nevoia lor. În acest vid, parvenitul devine inevitabilul beneficiar al unei societăți care și-a pierdut criteriile.
Probabil că doar cultura mai păstrează capacitatea de a modela felul în care eșecul este înțeles și asumat. Dar din actualitate aflăm că nici acest teritoriu nu mai este imun. Există riscul ca vectorii culturali să alunece în rolul de simpli administratori ai accesului la resurse, rafinând mecanismele de finanțare în timp ce producția de sens devine secundară. Cultura asta… of of… în fine… până se află vreun deznodământ, nu vă lăsați păcăliți. Iar dacă săriți totuși, aveți grijă să fie măcar ceva moale dedesubt.
La cauzele amintite deja, adăugați și vîrstă lui zoonpolitikon.
Tinerii fără experiență tind să arunce tot ce e vechi. Chiar dacă au oarece cultura. Nu mai vorbim de aculturații tot mai numeroși.
Bătrânii încep să se stabilizeze și fac sau spun numai prostii. Vezi Putler și agentul lui, Trumpberlain.
Excelentă găselniță ” Putler” și „Trumberlain”. Cel din urmă ar merita să plătească pentru tranzacționismul său , pe seama altora.
Am lucrat câțiva ani ca angajat al unei companii SUA înambasada SUA din Banda, Iraq și tot uitându-mă la Trump și a sa Bronx-underground Team îmi aduc aminte că am cunoscut mulți US citizen precum Trump. Păcat că așa o țară rezervor d inteligență și cultură a ajuns să fie condusă de asemenea second hand Soprano people.
Foarte bun articolul domnului A. G. Weinberger. Îmi place MULT.
Corect!
Excelent articol. Felicitari autorului. Urmărind analiza pertinentă realizată sunt tentat să fac conexiuni cu idei dezvoltate in cartea lui Samuel Fitoussi “Pourquoi les intelectuels se trompent” Editions de l’Observatoire/Humensis 2025, Paris din care din care citez doar una “…à toutes les époque, la lutte contre les discours nuisibles était, ou aurait été, l’alliée des erreurs les plus nocives, celles de l’élite. A nouveau, rappelons qu’à travers l’istoire l’idiot du village a géhéré moins des catastrophes que ceux qui se moquaient de l’idiot du village”.
Până la ce rang de intelectualitate a ajuns impostura în SRL-ul meleagurilor noastre?!!
Rang de General doctor – Ciucă, ostașul aflat in slujba țării.
Cel afișat pe panouri uriașe și agățat pe gardurile frumos vopsite pe dinafară. Cel aprobat în unanimitate de PNL – SRL și pentru care a a declanșat cea mai oribilă acțiune de kompromat împotriva Emiliei Șercan
Ciolacu a avut o „sclipire” de geniu care a spus tot despre el și partidul său PSD când a rostit de la tribună ”să trecem la vorbe, nu fapte!”. Plagiatul lui Marinescu este acum studiat de niște entități și mai superioare motiv pentru care se cere foarte t timp.
Rangul din banda 2 George S.&co de AUR cu delegația numeroasă și faimosul lor tort, rang care este de nestăvilit in etalarea conștiinței „superioare” ajunsă in banda 5G de maxima „gândire” a „limbii bătrâne”, vorbită în limba de lemn comunistă de către președintele „ales”.
https://www.youtube.com/shorts/_3ewvF5NPHw
In epoca de AUR i-l ascultam pe Hurezeanu la radio Europa Liberă. Mă bucuram că s-a întors in țară și că o să avem tot mai mulți intelectuali capabili insă, recent pe Digi 24, la întrebările de final și el recunoaște această stare in care mulți sărim de pe fix in fața celor mulți.
Analiză excelentă și curajoasă în contextul actual în care gloata hotărăște ce e bun, drept, sau frumos. Eu văd însă o problemă de fundamente, atunci când autorul vorbește de ,,cultură”. Dacă ne ducem doar spre zona artistică, de unde provine autorul, conceptul de cultură a fost atât de pervertit de cei care ar fi trebuit să-l protejeze, încât nu mai știm despre ce vorbim. Mai restrâns, în muzică, cine sunt ,,creatorii” de muzică de cel mai mare succes? Nimeni nu vrea să vorbească despre faptul că există ,,muzică” din care simți că ai crescut și te-ai înălțat și există ,,muzică” din care simți că se distruge și produce decădere. Mulțimile au întotdeauna dreptate, mai ales atunci când aclamă prostul gust și vulgaritatea, iar dacă îndrăznești să spui ceva ești linșat în piața publică.
Atâta timp cât nu se face diferența între cultură și noncultură, spus răspicat și cu exemple clare, starea aceasta de confuzie se va răspândi mai abitir.
Articolul domnului Weinberger este ȘI un etalon de eleganță a limbii literare române. Tot respectul pentru modul în care distinsul autor „pune degetul pe rană” arătând, ca la un RMN rănile lumii contemporane, degradarea elitelor politice ce se complac într-un tranzacționism de-a dreptul abject pentru interese de moment, fără scrupule judecând(?!?!?) după „principiul metafizic” După mine potopul!
Discursul tău ar beneficia de un noise gate conceptual: excesul de zgomot retoric acoperă complet absența semnalului argumentativ.
Nu cred că, structural, e ceva nou sub soare.
Inclusiv în lamentațiile (docte) că e de rău, în prezent.