Scene de carnaval

La aproape 60 de ani de la momentul premierei, antologicului spectacol montat de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra îi revine pe mai departe meritul istoric de a  fi demontat prejudecata (transformată foarte adesea în scuză pentru un consistent număr de nereușite scenice) în conformitate cu care D’ale carnavalului ar fi cea mai puțin izbutită dintre comediile domnului Caragiale. Precizez că nu degeaba am folosit în fraza de mai sus sintagma ce trimite la faimosul studiu al primului comentator și critic serios al dramaturgului. E vorba despre Titu Maiorescu. Am făcut-o stimulat de faptul că, într-o cărțulie de dată relativ recentă (În Țara Miticilor, De șapte ori Caragiale, Editura Humanitas, București, 2007), Ioana Pârvulescu face observația că din nici una dintre scrierile în genul comic ale lui Nenea Iancu nu lipsește cuvântul comedie. Mai bine și mai corect spus, comèdie.

Iată. Personajele din Noaptea furtunoasă merg, de voie, de nevoie, la comèdiile lui Ionescu. Comèdii care, de fapt, nici nu există în piesă. Adică numai ni se arată. Despre ele numai se vorbește. Cu lehamite sau cu chef. La rându-i, Efimița dă glas admirației pentru una dintre zicerile lui Leonida exclamând entuziasmată comèdie, soro!. Trahanache încearcă să-l convingă pe prefect argumentând că “ e comèdie, mare comèdie, Fănică!”.  În vreme ce unul dintre personajele din D’ale carnavalului, adică nimeni altul decât Nae Girimea, spune, cu puțin timp înainte de căderea cortinei, “Aideți să punem odată la cale încheierea comèdiei ăștia”. O comèdie în care cam toate personajele puteau oricând deveni eroi de tragedie. Cam tot la fel cum victimă putea să fie în O noapte furtunoasă și Rică Venturiano. Aceasta din cauza celebrissimei confuzii provocate de comedia numerelor.

Dar revenind. După spectacolul din 1966 de la Bulandra, o serie întreagă de cărți cu autori dintre cei mai serioși, precum Ștefan Cazimir, Alexandru Călinescu, Maria Vodă-Căpușan, V. Fanache, Florin Manolescu, Valentin Silvestru, Ion Constantinescu, Ion Cazaban (și enumerarea e departe de a fi completă), au demonstrat valoarea piesei care, la data premierei absolute, părea a fi cea mai oropsită scriere caragialeană.

Ce nu au prea reușit nici ceea ce regretatul Valentin Silvestru numea caragialeologie, nici regizori de primă mână precum Silviu Purcărete, care a montat D’ale carnavalului la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, ori Alexandru Dabija, autorul unui spectacol jucat în limba maghiară la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, și căruia nu i-a ieșit nici spectacolul de la TNB, au încercat acum să facă tânărul regizor Vlad Trifaș, în spectacolul de la Teatrul Regina Maria din Oradea. Vlad Trifaș (atenție, originar din Buzău, oraș situat foarte aproape de Ploiești și loc unde Caragiale a fost proprietar de covrigărie ), scenografa Oana Cernea, lighting designerul Ionuț Aldea și cei opt actori din distribuție (Petre Ghimbășan, Șerban Borda, Pavel Sîrghi, David Constantinescu, Ioana Dragoș Gajdó,  Sorin Ionescu, Adela Lazăr și Alina Leonte).Ei au vrut să demonstreze  că piesa lui Caragiale ar prinde și ar plăcea și publicului din Ardeal. Demonstrația mi se pare a fi parțial reușită. Așa că dincolo de observațiile critice care urmează, cum-necum, publicul râde, gustă replicile, savurează apariția fiecărui personaj și, desigur, situațiile comice.

Suntem, așadar, în plină mahala bucureșteană. Deliberat reprezentată ca atare, uneori cu tente naturaliste.  Mahala unde se află frizeria zisă de lux a lui domn Nae Girimea. Frizeria, strașnic păzită și închisă cu cheie de Iordache, lucru făcut chiar și în absența ușii dărâmate de elanul milităresco-sentimental al tradușilor în amor și volintiri, regizorul voind să marcheze relația dintre Caragiale și absurdul lui Ionesco, e situată la parterul casei negustorului. Asta în vreme ce la etajul construcției imaginate scenic de Oana Cernea se ascund, atunci când trebuie, Mache Răzescu și Iancu Pampon, și unul, și celălălt victime ale crizelor de gelozie.  La etaj se consumă scenele de amor (mă rog, de sex) dintre Nae și Didina. Și tot acolo își rezolvă, sub ochii spectatorilor, nevoile fiziologice  Didina.  Aici concretizându-se, după cum se vede,  amintitele deja  accente naturaliste ale regiei. La care se putea renunța fără pagube semantic ori artistice evidente.

Îl vedem mai întâi pe Iordache. Pe care, din motive care mie cel puțin îmi scapă, Vlad Trifaș a vrut să îl joace în travesti Ioana Dragoș Gajdó. În spectacolul de la Oradea, Iordache e supraponderal ceea ce, la urma urmei, ar merge, ținând cont de faptul că personajul are obsesii culinare. Omul e obsedat să meargă cât mai curând la masă și de terminarea porției de varză și se dovedește și un strașnic mâncător de mici care apar și ei în scenă în noaptea carnavalului. Asta după ce au fost fripți chiar sub ochii noștri (mai corect spus, nasurile noastre), provocându-ne monstruos șimțul mirosului.  Pe lângă surplusul de kilograme Iordache mai are și grave probleme de rostire (impuse jocului actriței de intenția mascării travestiului) probleme care pun în mare primejdie inteligibilitatea textului. Ceea ce nu cred a fi deloc bine.

Sosesc rând pe rând în sus-numita frizerie ei, geloșii. Eroii traducerilor în amor. Mache Răzăchescu, jucat de Pavel Sîrghi, care, cu ocazia primei lui apariții, e mai ferchezuit chiar decât Rică Venturiano.  Actorul e bunicel în rol, mai ales atunci când se străduiește să nu molfăie cuvintele. Urmează Iancu Pampon, personaj căzut în sarcina lui Șerban Borda care se descurcă la rându-i mulțumitor, fără a avea însă acel grad de nebunie amestecată cu ridicol cerut de esența personajului Trece și Catindatul de la percepție, cel cu probleme stomatologice, cu har interpretat de David Constantinescu. Catindat devenit victimă a unei intervenții  horror prin care regizorul a intenționat, pesemne, să ne arate, cum stă povestea cu simțitul enorm și văzutul monstruos. Nu lipsesc, desigur, din această paradă a personajelor nici rivalele Mița Baston și Didina Mazu, ambele jucate cu nerv de Alina Leonte, respectiv Adela Lazăr. Pentru ca, exact atunci când trebuie, să-și facă apariția și apăsat șarmantul Nae Girimea, desenat după modelul unui personaj de telenovelă. Rol în care Vlad Trifaș a avut curajoasa idee de a-l distribui pe Petre Ghimbășan. Actor aflat în vremea din urmă în foarte bună formă și care, după izbutitul rol din Richard III, e cel puțin convingător în Nae Girimea. Petre Ghimbășan se desparte cu această ocazie, poate doar pentru moment, de umilii, incolori, insipizii pe care de vreo 20 de ani și mai bine i-a tot adus pe scenă. Actorul face bună echipă atât cu Alina Leonte cât și cu Adela Lazăr.  De pildă, mi s-a părut a fi fost cu nerv concretizată artisticește secvența cu vitrionul englezesc. Secvență la care public râde. Și nu fără motive.

Urmează scenele de carnaval în care îl vedem în rolul chelnerului pe Sorin Ionescu, actorul căruia îi va reveni misiunea de a-l juca în partea de final și pe ipistat. Sunt scene mustind de confuzii, pigmentate  cu dans, cu urmăriri, cu cântec (muzica originală e compusă tot de Vlad Trifaș). Numai că, din păcate, cam tot ceea ce se întâmplă în spațiul carnavalului în spectacolul de la Oradea depășește arareori condiția de succesiune de secvențe înșiruite conștiincios. E adevărat. Publicul râde și aici, numai că avem de-a face cu un râs cam la prima mână.

Precum finalul, făcut să împace pe toată lumea, dar și cheful cu sexul, întreg spectacolului, este unul corect, însă lipsit de capacitatea de a produce o revoluție în mai sus amintita caragialeologie.             

Teatrul REGINA MARIA din Oradea

D’ALE CARNAVALULUI de I.L. Caragiale

Adaptarea textului, regia și muzica originală: Vlad Trifaș

Scenografia: Oana Cernea

Asistență regie: Carina Bunea

Lighting design: Ionuț Aldea

Cu: Petre Ghimbășan (Nae Girimea), Șerban Borda (Iancu Pampon), Pavel  Sîrghi (Mache Răzăchescu), David Constantinescu (Un catindat la percepție), Ioana Dragoș Gajdo (Iordache), Sorin Ionescu (Un ipistat, un chelner) Adela Lazăr (Didina Mazu), Alina Leonte (Mița Baston)