duminică, iunie 16, 2024

Scriitoare

1.Ludmila Ulițkaia – Crestomația sufletului slav

Voi începe însemnările mele prilejuite de lectura cărții de povestiri a Ludmilei Ulițkaia Oamenii  țarului nostru (Editura Humanitas Fiction, București, 2023) prin a face o mărturisire.

Nu mă număr printre cititorii care petrec foarte mult timp într-o librărie. Nu răsfoiesc prea atent cărțile înainte de a le cumpăra. Parcurgând cu destulă atenție site-urile principalelor edituri din România (doar ele mai au acum puterea financiară de a-și comercializa produsele și la modul tradițional, celelalte fiind silite să o facă exclusiv on line), fiind așadar relativ la curent cu noutățile,  îndeobște știu dinainte ce vreau să cumpăr. Sigur, nici surprizele nu sunt excluse.

Așa că m-am bucurat dinainte la aflarea veștii că o nouă carte a scriitoarei născută în fosta Uniune Sovietică și care din 2022 s-a stabilit la Berlin a fost tradusă la Humanitas Fiction și nu de oricine, ci de două traducătoare de mâna întâi. E vorba despre Gabriela Russo și Luana Schidu. M-am bucurat încă și mai tare în clipa în care am zărit volumul pe raft. Știam că este vorba despre un volum de proză scurtă, cum se prefera a se spune pe vremea când îmi petreceam eu anii ștudenției, deși tot atunci Povestirea- destinul unei structuri epice, cartea marelui nostru profesor de Teoria literaturii, regretatul Ion Vlad, era ceva ce trebuia citit de la sine. De la sine și nu obligatoriu.

Mai știam și că Ulițkaia, cunoscută și apreciată îndeosebi pentru romanele sale,declarase în repetate rânduri că în genul povestirii se simțe scriitoricește cel mai confortabil.

Titlul cărții m-a indus într-o oarecare măsură în eroare. Cum în vremea din urmă am citit o mulțime de op-uri ale căror protagonist e Putin, mă gândeam că despre traiul oamenilor din vremea noului și sângerosului țar va fi  vorba. M-am înșelat. În povestirile din Oamenii țarului nostru sunt pomeniți în cîteva rânduri Stalin și Hrusciov, însă niciodată Putin. Stalin și Hrusciov au fost și ei țari în felul lor, chiar dacă nimeni nu a îndrăznit, din motive ideologice și de luptă de clasă, să îi numească în timpul domniilor lor vreodată  astfel. Mai apar în povestiri și numele poliției secrete, se vorbește  și despre lipsuri, și despre traiul greu, și despre locuitul în comun, acea komunalka despre care scrisese printre primii Bulgakov în piesa Casa Zoikăi,  și despre poliția secretă, și despre supraveghere, și despre denunțuri, și despre temutele Volgi negre, și despre disparițiile ori descăpățânările,  adică pierderea funcțiilor petrecute peste noapte, și despre prigoana anti-evreiască.  Adică despre felul în care conducătorii comuniști înțelegeau să se comporte. Ca dictatori absoluți. Ca țari.

Țari care nu izbuteau totuși să controleze totul. Cum Ulițkaia este plasată –et pour cause- în siajul lui Tolstoi, Cehov sau Nabokov, unele dintre personajele povestirilor sale se numesc, de pildă, Geneviève, știu franțuzeste și nemțește, însă se simt tare puțin acasă atunci când vine vorba despre vorbitul în limba engleză. De pildă, într-o povestire ce se numește Marele Profesor, povestire inserată în prima secvență a cărții ce poartă însuși numele volumului, secvență de o diversitate extremă, un anume Ghennadi Tucikin se apucă să învețe limba germană, se arată fermecat de filosofia lui Steiner și, în final, descoperă sau, mai bine zis redescoperă, A cincea Evanghelie, cărțulie pe care o avea și a lui bunică. E plin de câini și de pisici în povestirile din această primă parte (cf. O frumusețe de pisică sau Tom), e plin și de tot felul de oameni care reacționează diferit atunci când intervine un Scurtcircuit.

De altminteri, marea artă a Ludmilei Ulițkaia este aceea a portretului. Un portret făcut cel mai adesea empatic, cu îngăduință. Avea dreptate criticul care a spus că scriitoarea parcă își mângâie pe creștet personajele. Le mângâie și când le ceartă.  Cel mai adesea personajele sunt oameni simpli. Autoarea părând a avea o preferință pentru funcționari și surorile medicale. Iar dacă pe alții naratoarea îi mângâie pe creștet, pe sine se priveste cel mai frecvent ironic. O ironie fină.

Cea de-a doua secvență a cărții se cheamă Taina sângelui. Nu conține decât patru povestiri ce se cheamă Stabilirea paternității, Fiul cel mare, Corista Mașa, Fiul unor părinți cu suflet nobil. În ele e vorba despre familii simple care au fiecare ceea ce se cheamă schelete în dulap. Adică un copil care nu e al tatălui trecut în acte, bărbați cu două neveste, femei socotite până mai deunăzi neprihănite și care sunt catalogate pe neașteptate ca o “ Magdalenă fără urmă de căință”.

În Și au trăit mult .., a treia secvență a volumului, aflăm și o povestire ce se cheamă Ménage à trois ca și câteva în care e vorba despre cupluri longevive. În povestirea ce dă titlul secvenței precum și în cea intitulată Și au murit în aceeați zi.. e vorba despre familii, despre soț și soții cărora viața le face favorul de a nu le mai obliga să treacă prin suferința prilejuită de pierderea partenerului. În Fiica scriitoarei o întâlnim pe Eleonora, scriitoare laureată a premiului Stalin, femeie strict disciplinată, virusată, care are, de fapt, două fiice. Sașa și Mașa. De la bărbați diferiți. Mașa e fiica cuiva ce “facea parte din specia tiranilor care se înmulțiseră în vremea puterii sovietice”. Respectivul era și comunist, și alcoholic. Alcoolică devine Sașa. Naratoarea se concentrează asupra destinului Mașei, asupra prieteniei sale cu Vorobiova, asupra transformărilor din viața ei. Se spune câte ceva și despre invadarea Cehoslovaciei, și despre decăderea socială a Eleonoriei, și despre moartea Sașei și mai pe urmă despre sinuciderea Mașei.

Cea de-a patra parte a cărții, numită Îngerul păzitor conține textele cele mai scurte. Unul dintre ele se cheamă Moscova- Podrezkovo. E scrisă după modelul celebrei Moskova- Petușki a lui Erofeev.

Am început însemnările despre Oamenii țarului nostru cu o mărturisire. Le voi încheia simetric. Prin anii ‘80 ai secolului trecut repertoriile teatrelor noastre conțineau multe, foarte multe titluri din literatura dramatică sovietică. Restricțiile valutare nu mai permiteau achiziția pieselor din dramaturgia occidentală, iar scrierile acestea ale lui Arbuzov, Zorin, Roscin, Ghelman etc deveniseră mană cerească. Vorbeau despre oameni și nu despre probleme de partid. Iar cum un titlu se repeta în mai multe teatre, firește că nu era tocmai simplu să spui lucruri noi și inteligente de fiecare dată. Mai toți criticii de teatru repetau că în ele se realizează crestomația sufletului slav.

Aproximativ același lucru îl face îl face Ludmila Ulițkaia în volumul Oamenii țarului nostru. Realizează crestomația sufletului slav.

Ludmila Ulițkaia – OAMENII ȚARULUI NOSTRU; Povestiri; Traducere de Gabiela Russo și Luana Schidu; Editura Humanitas, Fiction, București, 2023  

2.Vicii superioare

Librăreasa din Paris, personajul principal al romanului omonim scris de americanca Kerri Maher, a existat aievea. S-a numit în actele de stare civilă Sylvia Beach, era de origine americană, iar în 1919, într-un Paris încă marcat în toate felurile de urmele Marelui Război, a avut năstrușnica, geniala, curajoasa idee de deschide o mică librărie pe ale cărui rafturi se aflau exclusiv cărți în limba engleză. Librăria a fost botezată Shakespeare and Company, a vândut ca orice altă librărie cărți, a avut și un serviciu de împrumut, a traversat momente dificile și a rezistat ca atare până în primii ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial, închiderea ei fiind strâns legată de tragicul moment reprezentat de căderea Parisului și de ocuparea Franței. Numai că Sylvia Beach și Shakespeare and Company înseamnă mult mai mult decât atât. Înseamnă un important moment de istorie literară. Cele două nume se confundă cu avatarurile apariției romanului Ulise

În 1951, la mică distanță de locul unde a funcționat librăria Sylviei Beach, un alt american, care se chema probabil neîntâmplător Whitman, George Whitman,  a deschis o librărie asemănătoare. Pe care în 1964, cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la nașterea lui Shakespeare, a redenumit-o Shakespeare and Company. Firește, principalii beneficiari ai librăriei create de ingenioasa întreprinzătoare americană urmau să fie și au fost francezii vorbitori de limba engleză. De serviciile ei au beneficiat însă și numeroșii americani care au petrecut sejururi mai scurte sau mai lungi în orașul pe care Hemingway, el însuși un beneficiar fidel al librăriei, îl considera a fi o sărbătoare. Librăriei create de Sylvia Beach, cu nemijlocitul sprijin al prietenei si, mai târziu, companioanei ei, Adrienne Monnier, care deținea și ea, tot la Paris, o librărie cu cărți eminamente în franceză, i-au trecut pragul Ezra Pound, Gertrude Stein, irlandezii James Joyce și Samuel Beckett, F. Scott Fitzgerald, deja amintitul Hemingway în anii în care își croia un rost pe drumul gloriei literare,  dar și mari nume ale literaturii franceze. De la Paul Valéry și Valéry Larbaud la Jules Romains și André Gide. Însă, mai mult ca sigur, așa după cum am spus deja,  principalul merit al Sylviei Beach, al prietenei sale, Adrienne, al librăriei Shakespeare and Company, constă în editarea cu mari riscuri a capodoperei Ulise al lui Joyce. Și asta într-o vreme în care fragmente publicate izolat în reviste de peste Ocean au fost urmate de grave acuzații aduse celui până deunăzi adulat pentru Oameni din Dublin sau Portret al artistului în tinerețe. În 1937, respectiv 1938, Adrienne Monnier și Sylvia Beach au fost distinse cu Legiunea de Onoare.

Acestea sunt, în linii mari, faptele brute, istoricește atestate, detaliate în cărți printre care una semnată de Sylvia Beach, cealaltă de Adrienne Monnier, ce reprezintă punctul de plecare al romanului Librăreasa din Paris. Tipărit  în limba engleză în 2021, rapid recompensat cu premii literare importante  și tradus deja în 15 limbi, tălmăcit în românește și adnotat de Rodica Ștefan și apărut la începutul toamnei anului 2023 în colecția Raftul Denisei  a editurii bucureștene Humanitas.

S-a spus că Librăreasa din Paris ar fi un roman istoric. Este, indubitabil. Kerri Maher reconstituie cu lux de amănunte imaginea Parisului din perioada interbelică. Viața sa intelectuală, artistică, mondenă, o viață în care domnește nu doar normalitatea, ci chiar și toleranța. Una care ar putea surprinde mai ales pe aceia care și astăzi au mari reticențe la adresa cuplurilor modificate. Așa cum e cel reprezentat de Sylvia și Adrienne. Viața din Parisul interbelic ne apare a se situa la antipozi prin raportare cu ceea ce se petrecea cam tot atunci în marile metropole americane, în tribunalele care edictau interzicerea publicării și difuzării unor cărți socotite a reprezenta nepermise atacuri la morală și, mai apoi, în anii prohibiției.

Librăreasa din Paris este și ceea ce aș numi un roman documentar. Și aceasta nu neapărat în primul rând fiindcă se bazează pe o atentă cercetare a memorialisticii, a bibliotecilor și a arhivelor, cercetare recunoscută ca atare de Kerri Maher în Nota autoarei sau deoarece este acompaniat de o relativ consistentă notă biografică. Ci mai ales fiindcă documentează în felurite chipuri, cu tonuri și semitonuri bine alese lupta Sylviei în vederea apariției capodoperei lui Joyce, raporturile bizare dintre editor și autor, sacrificiile primului și egoismul celui de-al doilea, episoade din viața scriitorului irlandez. Sylvia e gata să sacrifice tot, e chiar pe punctul de a risca supraviețuirea librăriei sale în favoarea lui Ulise. Shakespeare and Company  a fost, cum bine observă Kerri Maher, Ulise al ei. Un Ulise  al cărui rost s-a confundat cu misiunea autoasumată de apariția marelui Ulise.

O întâmplare fericită a făcut ca Librăreasa din Paris să apară la scurtă vreme după apariția romanului Clara citește Proust. Ambele volume înseamnă omagii aduse cărții.  Și totodată acestui viciu nepedepsit, lectura, cum îl numea Valéry Larbaud. Unul dintre scriitorii menționați mai sus care au cunoscut-o îndeaproape pe cea care a fost întâiul editor și, pesemne, și primul critic care a sesizat valoarea capodoperei lui Joyce.

Kerri Maher- LIBRĂREASA DIN PARIS; Traducere din engleză și note de Rodica Ștefan; Editura Humanitas Fiction, București, 2023

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Referitor la cartea Ludmilei Ulitkaia:

    Traducerea e cursiva si vioaie, totusi m-au mirat unele scapari. De
    exemplu „Gor’ko” nu e echivalentul lui „casa de piatra”, nici macar
    „antifrastic” (nota la p.156). Este, dupa cite stiu, indemnul ca mirii
    sa se sarute, ca sa indulceasca vinul, chipurile, amar.

    Apoi, textul pomeneste undeva, aluziv-ironic, de cindva celebra teorie
    despre „baza” si „suprastructura”. In lipsa unei note cititorul mai
    tinar,care nu a trecut prin cursul de materialism stiintific si istoric,
    pierde poanta.

    Altminteri cartea este remarcabila, validind in proza o tehnica ce imi
    aminteste de Trencadis ale lui Gaudi sau de „Roma” a lui Fellini.

  2. Asa tarziu, Ludmila U., candidata ” pe bune” La Nobel? Nici macar- pana acum – „Daniel Stein, traducator”?

  3. O apreciez mult pe Liudmila Ulitkaia. Eu as zice ca scrisul ei nu este doar of crestomantie a sufletului slav, ci si, mai ales, al sufletului evreu-slav. „Inmormantare vesela” mi-a ramas in minte ca o radiografie completa a sufletelor emigrantilor rusi (sau evrei-rusi) in New York, dar ar fi putut fi oriunde altundeva. Fiecare povestire/nuvela/roman de-al(e) ei reprezinta o intreaga lume, reala si convingatoare. Abia astept sa citesc si cartea asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro