vineri, august 12, 2022

Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel

Așa cum vedeţi și din titlu, scrisoarea mea nu e adresată tuturor românilor, ci numai celor care se indignează mereu, uneori se revoltă chiar, dacă noi, ungurii din România, în anumite situaţii ne comportăm altfel decît cum ar crede ei că s-ar cădea. Poate era mai frumos să le fi scris fiecăruia cîte o scrisoare particulară, dar mi-am dat seama că ar fi cam mulţi să pot face asta, așa că am ales această cale, lăsînd ca fiecare să decidă singur dacă se poate număra printre cei adresaţi sau nu. Cred totuși că vor fi numai puţini care vor zice că, nefiind ei adresaţii, au citit-o degeaba, fiindcă sper să înţeleagă și ei mai bine anumite lucruri despre care n-au avut prilejul pînă acum să se gîndească mai adînc și, să zic așa, mai omenește. Deci luaţi-o ca o scrisoare adresată numai unora și destinată tuturor. (Vă spun de la bun început că va fi cam lungă, dar v-aș ruga ca măcar de data asta să-mi acordaţi și mie atîta timp să mă ascultaţi și pe mine.)

Dragii mei indignaţi!

Sper să nu fie cu supărare dacă vă voi tutui. Nu din lipsă de respect faţă de voi, nici vorbă de așa ceva, dar la o asemenea scrisoare, de la om la om, așa simt eu că parcă se potrivește mai bine.

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă indigna iarăși, m-am gîndit să vă scriu și eu ceva pentru ca dacă ar fi să fie așa, s-o puteţi face în cunoștinţă de cauză. Vă spun asta nu fără orice fond, îmi amintesc bine cît de rău v-aţi indignat anul trecut, după ce într-un interviu apărut în ziarul clujean „Szabadság” la 4 august 2017, liderul UDMR, dl Kelemen (și nu „dl Hunor”, cum scria în unele articole) a îndrăznit să spună așa: „Iar românii vor trebui să accepte că noi nu vom putea și nici nu dorim să sărbătorim anul 1918. Asta ar trebui să fie terenul înţelegerii reciproce și al respectului reciproc. Din cînd în cînd mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust.” A urmat un val de reacţii indignate (spre regretul meu chiar și de la cineva de la care m-aș fi așteptat la ceva mai multă înţelegere), cu concluzii care mai de care mai aiurite: că asta ar dovedi că noi am refuza să sărbătorim Ziua naţională a ţării şi să respectăm Constituţia (deşi el nici n-a pomenit de Ziua naţională, el a vorbit de Centenar și a zis „anul 1918” care-i altceva), că n-am fi cetăţeni loiali, că noi n-am accepta nici pînă astăzi actul Unirii din 1918, că nu ne-am purta cu respectul cuvenit faţă de români, că i-am dispreţui, și bineînţeles, că fără asta nu se poate, că noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi). Citind reacţiile voastre, mi-am dat seama cu amărăciune că cei 100 de ani nu v-au fost suficienţi să ajungeţi la acel punct unde să începeţi a înţelege cît de cît măcar ceva din condiţia și starea de spirit a ungurilor care trăiesc de atîta timp nu undeva pe Marte, ci chiar aici, cu voi împreună.

Dar să lăsăm acum povestea asta penibilă. Voi însă poate aţi rămas cu o întrebare: oare nu cumva aș vrea și eu să sugerez aici că pentru noi, maghiarii, aceasta n-ar fi o zi de sărbătoare? Ca să nu rămîneţi nedumeriţi, vă spun acum că e întocmai așa cum vă temeţi voi să nu fie: pentru noi ziua de 1 Decembrie nu e ce e pentru voi, și prin urmare adevărul e că oricît aţi forţa voi asta, noi nu prea avem cum să sărbătorim împreună cu voi.

Nu cumva să mă-nţelegeţi greșit: nici vorbă că noi, încăpăţînaţi cum sîntem, sau poate și mai răi, n-am recunoaște și n-am accepta nici pînă astăzi ce s-a întîmplat atunci, la 1 decembrie 1918. Fiţi liniștiţi că dacă ar fi vorba, recunoaștem și respectăm noi tot ce trebuie. Problema e că dacă voi aţi știut de la bun început că veţi aștepta de la noi să sărbătorim și noi, cu voi împreună, Ziua naţională a României, și dacă, știind asta, n-aţi putut fi absolut siguri că veţi avea măcar atîta înţelegere să nu luaţi drept ofensă dacă noi totuși n-am fi cumva acolo, atunci trebuia să gîndiţi mai bine asta în 1991 și pentru Ziua naţională să alegeţi data unui eveniment istoric care să aibă aceeași însemnătate și rezonanţă tuturor. Și nu puteţi zice nici măcar că n-ar fi fost nimeni să vă atragă atenţia la asta atunci cînd trebuia, fiindcă eu îmi amintesc bine că la acea dezbatere în parlament a proiectului de constituţie au fost mai multe luări de cuvînt, și nu numai din partea UDMR-ului, care au avertizat că această zi, dacă e să fie într-adevăr Ziua naţională a României, trebuie să fie aleasă în așa fel încît să includă toţi cetăţenii acestei ţări, și să-i includă la fel, și la care să poată sărbători cu toţii cu aceleași sentimente.

Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu. Dar ce e și mai important: această zi a fost un moment absolut unic în întreaga istorie a ţării, cum nu era nici înainte și din păcate nici după, cînd într-adevăr toată ţara, cu mic, cu mare (pe securiștii lăsîndu-i afară din socoteală, dacă nu s-ar supăra), a fost unită „în cuget și simţiri”, și la această unitate nu conta cîtuși de puţin dacă ești român sau ungur, dimpotrivă: români și unguri s-au îmbrăţișat, unii chiar lăcrimînd de bucurie că s-au putut în sfîrșit regăsi ca fraţi, și de acum încolo nimeni nu-i va mai aţîţa contra celuilalt. Își făceau săracii speranţe mari, fiindcă în acea euforie le-a scăpat un amănunt ce îi putea readuce la realitate imediat: că chiar dacă de Ceaușescu am scăpat, de politică cu siguranţă nu, și asta va face foarte curînd ravagii, distrugîndu-le toate speranţele.

Și au și fost atunci parlamentari care au propus 22 decembrie de ziua naţională, avînd și o anumită susţinere. Altora însă nu le-a plăcut ideea, fiindcă în ochii lor această zi trebuia să fie cu adînci rezonanţe istorice în sufletul românilor, amintindu-i de istoria lor zbuciumată, voiau deci să aleagă un eveniment înălţător din această istorie, iar 22 decembrie nu li s-a părut a fi istorie, că nu era îndeajuns din trecut. S-a hotărît deci prin vot majoritar ca Ziua naţională să fie 1 Decembrie, și asta s-a putut întîmpla așa fiindcă în acea ameţeală a discursurilor elevate, parlamentarii pur și simplu au scăpat din vedere pentru ce anume erau ei acolo de fapt. Sarcina lor era să stabilească o zi care să fie Ziua naţională a României, dar duși de frumuseţea vorbelor, nici nu și-au dat seama că pînă la urmă ei au făcut altceva: au luat o hotărîre asupra datei Zilei naţionale a românilor, la care se sărbătorește unirea românilor (ca neam), dintre care însă eu, dacă n-ar fi cu supărare, nu fac parte, deși sînt tot cetăţean român ca și voi, și să nu-mi spuneţi că și pentru asta tot eu aș fi de vină.

Urmarea este că România e o ţară în care ziua naţională a ţării să nu fie sărbătorită de nimeni, așa că să nu vă mai miraţi dacă nici noi, ungurii, n-o sărbătorim, dacă nouă nu ne-aţi lăsat niciun loc acolo, noi fiind excluși din capul locului, din moment ce istoria voastră ca neam nu e aceeași cu a noastră (dar noi mai avem și un motiv mai serios la care voi reveni imediat). Și înainte de a mă contrazice, spunînd că voi sărbătoriţi în fiecare an, și încă cu mare însufleţire cîteodată, mai bine vă gîndiţi puţin la ce se întîmplă acolo de fapt, și atunci vă veţi da seama singuri că la data de 1 Decembrie, zi definită prin art. 12 alin. 2 al Constituţiei ca fiind „Ziua naţională a României” (că acolo așa scrie), voi în loc de asta sărbătoriţi Ziua naţională a românilor, care prin natura ei nu e destinată cinstirii ţării, ci pentru a vă reîmprospăta sentimentul apartenenţei voastre la acest neam și pentru a vă umple de mîndria naţională de a fi români, sărbătorire cu care eu n-aș avea absolut nimic, credeţi-mă, și aș accepta-o ca atare fără nicio reținere, asta fiind ceva ce vă privește pe voi, și atunci de ce n-aţi sărbători și voi spre bucuria voastră, dacă asta nu s-ar manifesta uneori din păcate și în forme mie nu prea simpatice. Și acum spuneţi-mi voi: dacă noi, nefiind implicaţi, n-o sărbătorim, și dacă voi sărbătoriţi altceva în locul ei, atunci mai vedeţi voi pe cineva în ţara asta să sărbătorească Ziua naţională a României?

Poate-mi veţi zice că chiar dacă voi nu mai aveţi cum s-o sărbătoriţi, am putea eventual măcar noi, ungurii să facem abstracţie totală de la acel eveniment istoric, amintirea căreia pe voi vă însufleţește atît de mult, încît uitaţi din prima secundă pînă și pentru ce anume trebuia să fiţi acolo de fapt, și să sărbătorim măcar noi tocmai Ziua naţională a României, așa cum s-ar cuveni, ca și cum data ar fi numai o coincidenţă întîmplătoare. M-am gîndit și eu la asta, dar pînă la urmă am ajuns la concluzia că nici asta n-ar fi posibil. Cum am putea noi sărbători altceva decît voi, cînd voi așteptaţi de la noi să sărbătorim împreună cu voi? Problema mai spinoasă însă nu e asta, ci faptul că acel eveniment istoric de care voi vă bucuraţi atît de mult, ne-a afectat și pe noi. Vă asigur că noi n-avem nicio îndoială că românii ardeleni n-au făcut Marea Unire împotriva noastră, numai ca să ne asuprească pe noi, ci pentru ei înșiși. Acel act istoric însă, independent de intenţiile celor care l-au înfăptuit, pentru noi a avut consecinţe adiacente („collateral damage”) de care noi nu prea avem de ce să ne bucurăm, și de la care noi nu putem face abstracţie nici măcar de dragul sărbătoririi Zilei naţionale a României. Iar partea dureroasă pentru noi sînt tocmai consecinţele asupra vieţii noastre și mai puţin actul în sine de la 1 decembrie 1918, cum mulţi dintre voi poate aţi fi tentaţi să credeţi.

Problema cea mai mare este deci cu însăși sărbătorirea. Ce înseamnă de fapt „sărbătorire”? În românește există mai multe verbe pentru a exprima comportamentul cultural la împlinirea a unui număr de ani de la un eveniment mai important. Dacă evenimentul respectiv nu implică conotaţii emoţionale mai deosebite, atunci spunem că aniversăm. Se poate aniversa, să zicem, 250 de ani de la înfiinţarea Institutului Naţional Pentru Cercetarea Extratereștrilor. Dacă aniversarea are și o încărcare emoţională, amintindu-ne de un eveniment trist sau tragic, atunci comemorăm acel eveniment. De pildă, în acest an, la 9 mai puteam comemora 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului George Coșbuc. Iar dacă acel eveniment a fost de natură să ne umple încă și astăzi de bucurie, atunci și numai atunci zicem că sărbătorim.

Voi, desigur, puteţi sărbători la 1 Decembrie, chiar dacă nu Ziua naţională a României, fiindcă aveţi de ce să vă bucuraţi, și chiar puteţi alege din mai multe opţiuni în a decide ce anume să sărbătoriţi.

(1) Dacă nu sînteţi și n-aţi fost niciodată români ardeleni, puteţi sărbători cucerirea Transilvaniei de către Regatul României, fiindcă pentru bunicii sau străbunicii voștri tocmai această victorie a fost momentul cel mai înălţător la vremea aceea, care i-a umplut de mîndrie și bucurie. Desigur, pentru a suna ceva mai frumos, puteţi formula asta și altfel, într-o formă mai elevată: eliberarea fraţilor voștri de peste Carpaţi de sub asuprirea pe care trebuiau s-o îndure în Monarhia Austro-Ungară. Pentru a documenta asta, vă puteţi referi la discursurile politice și propagandistice ale vremii, și veţi găsi dovezi destule. Atîta numai că dacă nu vreţi să vă îmbătaţi cu apă rece, nu strică să aveţi în vedere și faptul că politica era și atunci cam ca și astăzi, iar discursurile elevate erau și atunci nu numai pentru a arăta realităţile vremii, ci de multe ori și pentru a le acoperi cu vorbe frumoase.

(2) Dacă sînteţi români ardeleni, puteţi sărbători în primul rînd, și pe bună dreptate, eliberarea bunicilor voștri de sub asuprirea din timpul Ungarei dualiste.

(3) Dacă credeţi că cele precedente n-ar exprima îndeajuns ideea unităţii, puteţi sărbători toţi împreună înfăptuirea visului milenar al românilor de a se uni și a trăi cu toţii într-un singur stat independent care să fie al lor. Asta chiar că sună foarte frumos, și poate fi sărbătorită ca idee fără a mai pune alte întrebări, de pildă dacă a existat într-adevăr acel vis milenar, sau asta e mai degrabă o credinţă populară foarte răspîndită astăzi printre români, datorită și manualelor de istorie din vremea lui Ceaușescu (dar poate și de după, n-am verificat asta). În acea vreme, această sintagmă de „visul milenar al românilor” era canonizată ca o formulă (re)comandată în discursurile despre Marea Unire, umplînd apoi cu ea capetele românilor pînă la refuz, cînd intenţia s-a cam întors pe dos, mulţi români plictisindu-se de ea în așa măsură, încît au început s-o ia în bășcălie (vă dau doar un singur exemplu, titlul unui articol: Visul milenar al românilor pe cale de înfăptuire: Pleacă Piţurcă). Am căutat și eu acest vis, și am ajuns la concluzia că pentru anul 1918 nu numai „milenar”, dar chiar și „secular” ar fi cam exagerat în istoria ideilor. Dar asta să nu vă deranjeze cu nimic: pentru a te putea bucura de ceva, acel ceva nu trebuie să fie neapărat ceva real, important e numai să crezi în existenţa lui.

Eu vă asigur că, în ce mă privește, oricare aţi alege voi dintre cele de mai sus, pe mine nu m-ar deranja cîtuși de puţin, mai mult, eu vă înţeleg perfect, și nu mă supără deloc dacă voi vă bucuraţi, de ce nu? Bucuria e a voastră, prin urmare și sărbătoarea e a voastră, a românilor numai, eu n-am nicio treabă acolo, din moment ce, dacă aţi observat, eu nu apar acolo nicăieri și nu e nici măcar un locșor unde aș putea să-ncap și eu. Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?

Nu m-ar mira deloc dacă acum aţi sări la mine indignaţi: cum îmi permit eu să spun așa ceva, cînd oricine știe că românii n-au asuprit niciodată pe nimeni? N-ar fi mare minune, cam așa zic și majoritarii indignaţi ai tuturor naţiilor, vă asigur. Dar în loc să vă indignaţi, mai bine vă gîndiţi puţin: ce înseamă de fapt asuprirea? Spre norocul nostru, înţelepciunea limbii române ne ajută foarte mult și aici: dacă aţi observat, a asupri vine de la asupra. Dacă vă gîndiţi bine ce înseamnă asta, vă veţi da seama poate fără să vă mai spun eu că pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.

Iar acum spuneţi-mi, cu mîna pe inimă, dacă nu cumva tocmai asta este relaţia la noi între majoritatea română și minorităţile etnice la ora actuală? Sper să mă credeţi că a fi asuprit nu e o bucurie pentru nimenea. Dar cînd asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur și de ce să mă supăr, asta, să fie cu iertare, mie mi s-ar părea cam prea de tot.

Între anii 1972–1990 am fost redactor de carte la Editura Kriterion în București. Ţin minte că undeva în anii ’80 am primit la redacţie un manuscris, în românește, scris cu pixul într-un caiet cu pătrăţele, cam 70 de pagini, cu titlul „Istoria judeţului Sălaj”. Pentru a nu rata începutul absolut, pornea de la Big Bang și formarea universului. S-a văzut imediat că pe undeva e bai mare, dar răsfoind caietul, pe la mijloc am dat de ceva absolut memorabil. Zicea așa: „Doctorul mi-a zis să nu mă supăr. Dar eu nu mă supăr cînd îmi zice doctorul, ci cînd se dă ocazie.” Cam așa zic și eu, dragii mei. Nici eu nu mă bucur cînd îmi ziceţi voi, ci cînd mi se dă ocazie. Dar vă-ntreb, și vă-ntreb foarte serios, deci gîndiţi-vă bine înainte de a-mi răspunde: voi chiar credeţi că ocazia cea mai potrivită pentru a mă bucura și a sărbători împreună cu voi ar fi aceea cînd îi văd pe mulţi dintre voi mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva), sub ochii vigilenţi ai jandarmeriei ca nu cumva să păţească ceva, și cînd ei nu sărbătoresc niciuna dintre cele trei de care v-am spus mai sus că nu m-ar deranja deloc, ci profanînd fără jenă Ziua naţională, își exprimă triumfător bucuria pentru faptul că românii au reușit să facă din noi o minoritate asuprită? Și pentru ca noi, ungurii să n-avem niciun dubiu că ei sărbătoresc tocmai asta și nimic altceva, ne aduc la cunoștinţă prin sloganele scandate cu entuziasm, spre luare aminte, că „Noi sîntem acasă!” și prin cîntecele cum ar fi acela cu „Noi sîntem români, Noi sîntem aici în veci stăpîni!” (apropo: stăpînii cui?), iar noi, nefiind acasă, ci numai chiriași rău-platnici în ţara lor sau poate niște intruși nedoriţi, să le fim recunoscători pentru faptul că ne putem bucura de ospitalitatea lor mărinimoasă. Iar dacă noi, umiliţi în halul ăsta, cu demnitatea noastră umană călcată în picioare, îndrăznim să ne exprimăm dezacordul cu o asemenea sărbătorire, ni se oferă imediat și soluţia prin sloganul strigat în gura mare: dacă nu ne-ar plăcea în România, atunci „Cui nu-i place-n ţară, să poftească-afară!”, dar ar fi și mai bine dacă, chiar dacă ne-ar plăcea aici, am șterge-o de aici cu toţii, să nu mai trebuiască să repete de atîtea ori „Afară, afară cu ungurii din ţară!”. Uitaţi-vă numai la acest scurt video, după care vă-ntreb încă odată: voi chiar credeţi că numai pentru a ne dovedi loialitatea faţă de ţară și Constituţie ar trebui să fim și noi cu toţii printre acești indignaţi, scandînd sloganele lor împreună cu ei contra noi înșine, și încă cu inima plină de bucurie?

După cum vă știu eu, aici ar urma probabil, pentru a ocoli cumva răspunsul, să încercaţi să bagatelizaţi toată problema și să mă sfătuiţi să nu iau totul chiar așa, fiindcă acestea sînt numai „cazuri izolate”, fleacuri neînsemnate, pe baza cărora n-ar trebui să trag concluzii. S-ar putea să aveţi ceva dreptate, că într-adevăr, asta nu se întîmplă zilnic, ci numai într-o singură zi din an, la 1 Decembrie, dar asta așa a fost în fiecare an de la 1990 încoace, chiar dacă nu în toată ţara, ci numai în orașe cu mai mulţi unguri, dar televiziunile au avut grijă ca mesajul să ajungă și la ceilalţi. Iar dacă asemenea manifestări sînt sau nu doar fleacuri, asta v-aș ruga să nu încercaţi să spuneţi voi și în locul meu. Admit că pentru voi acestea s-ar putea să fie niște chestii haioase, pe noi însă ne rănesc pînă în adîncul sufletului, și asta ne doare, rău de tot.

Poate veţi zice că cei care sărbătoresc în halul ăsta, sînt numai puţini, o mînă de „capete înfierbîntate”, și n-ar trebui să le acord mare atenţie, fiindcă ei nicidecum nu-i reprezintă pe români. Bun, așa să fie. Dar atunci spuneţi-mi și mie cum să apreciez eu totuși ce s-a întîmplat de pildă în anul 2001, cînd în luna noiembrie Parlamentul României a hotărît ca în acel an Ziua naţională să fie sărbătorită oficial nu la Alba Iulia, un loc firesc pentru a sărbători oricare dintre cele trei variante pe care vi le-am spus, eventual cu accente pe eliberarea românilor ardeleni, și nici în București, municipiu care, fiind capitala României, putea fi de asemenea un loc firesc pentru sărbătorire, poate cu anumite accente pe prima variantă, ci tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii, alegerea căruia fiind deci justificată numai și numai în cazul în care cei care au luat și au votat această hotărîre prin vot majoritar (!) se pregăteau ca tocmai la data de 1 decembrie, o zi care calendaristic coincide cu Ziua naţională a României, să sărbătorească nu asta, ba nici măcar Ziua naţională a românilor și conţinutul adevărat al acesteia, ci bătîndu-și joc de aceasta la modul cel mai ordinar, să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi, transmiţîndu-le mesajul fără echivoc, că sîc, sîc, sîc, acum „noi sîntem stăpîni” pînă și la voi acasă, și noi sîntem aceia, nu voi, care „sîntem acasă” pînă și la Miercurea Ciuc, și dacă asta nu v-ar conveni, deși nu înţelegem, de ce, fiindcă aici noi v-am dat (!) mult mai multe drepturi decît cele cuvenite, atunci luaţi-vă frumos catrafusele și căutaţi-vă o altă ţară, ca să scăpăm odată unii de alţii. Dar și pînă atunci, dacă nu vreţi să punem sub semnul întrebării loialitatea voastră faţă de România și de Constituţie, binevoiţi să fiţi și voi acolo cu toţii, fiindcă asta e datoria voastră de cetăţeni români, și bucuraţi-vă împreună cu noi, dîndu-ne și nouă satisfacţia să vă vedem mutrele cînd românii cu adevărat patrioţi, veniţi din altă parte, vor scanda „Afară cu ungurii din ţară!”.

Revenind la întrebare: spuneţi-mi acum ce să fac eu cu asta? Să accept răspunsul vostru cum că nici cei care au crezut de cuviinţă să organizeze sărbătorirea în acest fel, nu i-ar fi reprezentat pe români? Eu, din partea mea, așa cum îi cunosc pe români și știind cît de mult contează la ei bunul-simţ, sînt dispus să cred și asta, dar atunci ce mai căutau ăștia în parlament? Cred că n-ar strica dacă aţi fi și voi ceva mai atenţi la alegeri, să trimiteţi acolo români care să vă reprezinte, și nu care să vă facă de rușine.

Sper că cu asta am reușit să preîntîmpin ceea ce, după scenariul obișnuit, ar fi urmat acum, adică să vă indignaţi rău de tot, spunîndu-mi răspicat că nu permiteţi așa ceva să se spună asemenea lucruri despre români, cînd, așa cum știe toată lumea, românii sînt blînzi și buni la suflet, au și bunul-simţ să nu umilească niciodată pe nimeni, și nici prin cap nu le-ar trece să vrea vreodată să facă vreun rău cuiva, iar faţă de alte etnii se știe de asemenea că sînt cei mai toleranţi dintre toate naţiile pămîntului.

Dacă cineva dintre voi ar crede că n-ar fi rău totuși să-mi atragă atenţia la asta, apoi să afle de la mine că eu, în linii mari, sînt de acord cu asta, și nu de ieri (cu o singură remarcă la care voi reveni mai jos), deci cu siguranţă nu sînt eu acela pe care ar trebui să-l convingă. Mai mult, tot eu am fost acela care într-un articol (despre obsesia cacofoniilor, deci într-un context care nu impunea neapărat să spun așa ceva) am scris așa: „[…] eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înșiși”. Deci, pentru a ajunge la un consens perfect între noi, eu v-aș ruga atîta numai să admiteţi și voi că așa cum nici pădure nu e fără uscături, pot fi și aici, hai să le zicem, excepţii, cum e și normal. Marea mea întrebare, încă de la începutul anilor ’90, dar care nu are nici pînă astăzi un răspuns, nu se referă deci la asta, ci sună în felul următor: va reuși oare vreodată acest popor, blînd, înţelegător și bun la suflet să cîștige măcar odată și alegerile parlamentare, ca acolo să ajungă într-adevăr cei care îl reprezintă cu adevărat, și nu mai mult excepţiile? Nu știu voi ce părere aveţi, eu, sincer, cu greu aș putea fi prea optimist, din moment ce, după cum văd eu, excepţiile formează nu numai majoritatea în parlament, dar sînt prezenţi într-o proporţie destul de mare și printre formatorii de opinie. Or eu cred că observaţia mea din 1990 în nr. 7 (2 martie) al revistei „22” rămîne valabilă și astăzi: „acest popor, cu oamenii săi minunaţi, e în stare să facă pînă și binele, dacă-i spune cineva. Dar, putînd fi foarte ușor manipulat […], e în stare să facă și răul (fiind convins că face binele), dacă este indus în eroare.”

Dar hai să mai revenim puţin la toleranţă. Voi susţineţi că românii ar fi cei mai toleranţi din lume cu celelalte etnii. O fi așa sau nu, aici n-are nicio importanţă. Ce mă dezamăgește e faptul că voi vă lăudaţi cu asta. V-aţi gîndit voi vreodată ce înseamnă asta? Dacă nu, atunci vă recomand cu respect definiţia din Noul dicţionar explicativ al limbii române (2002):

A TOLERÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. […]

Aţi înţeles acum care-i problema mea? Acest cuvînt se folosește exclusiv referitor la ceva rău: există ceva sau cineva în apropierea ta care te deranjează, te supără, chiar te enervează, care ar fi mai bine să nu fie, dar dacă n-ai nicio cale cum să scapi de el, te resemnezi și zici: ce să facem, asta este, trebuie să tolerăm cumva și asta că n-avem încotro. Cam așa arată toleranţa voastră faţă de mine din perspectiva voastră. Din perspectiva mea arată puţin altfel: ori de cîte ori vă lăudaţi cu toleranţa voastră exemplară, eu din asta înţeleg imediat că eu pentru voi sînt cel puţin indezirabil, dacă nu cumva ceva și mai rău. Tocmai de aceea vă rog eu din suflet să reţineţi asta: cu mine și cu noi, maghiarii să nu mai fiţi toleranţi, că la asta simt cîteodată că încep și eu să mă indignez, deși asta mi se întîmplă foarte rar, în cazuri excepţionale numai, fiindcă spre norocul meu așa-i firea mea. Pe mine să nu mă mai toleraţi, că mă supăr: eu îmi doresc să mă acceptaţi ca atare, așa cum sînt eu, cu etnia mea, cu limba mea, cu obiceiurile mele și cu tot ce-mi aparţine și care n-au cum să vă aducă niciun prejudiciu din moment ce mie nici prin cap nu mi-ar trece să vă oblig să le preluaţi de la mine (dar fiţi liniștiţi că nici nu v-aș opri să învăţaţi eventual și limba mea dacă doriţi, e treaba și libertatea voastră). Și credeţi-mă că dacă mă ascultaţi pe mine și mă acceptaţi, atunci nu numai eu mă voi simţi mai bine, dar și voi veţi avea o viaţă mai ușoară. Atîta timp cît vă mulţumiţi cu toleranţa, asta vă apare ca o povară pe care trebuie s-o suportaţi, așa cum și pe mine. Dar din moment ce m-aţi acceptat și aţi trecut la ordinea zilei asupra faptului că eu sînt cine sînt și luaţi asta ca ceva absolut firesc și normal, cu mine nu mai aveţi nicio treabă, că nu vă mai sînt povară, și puteţi să vă vedeţi liniștit de treburile voastre.

Poate veţi zice acum că n-ar trebui să mă supăr, fiindcă termenul toleranţă este general folosit și în discursul de specialitate pe plan internaţional. Așa e, am văzut și eu asta de nenumărate ori. Dar învăţătura pe care mi-am tras-o nu era că asta ar fi deci exemplul de urmat, ci să constat cu regret că iată, așa se întîmplă cînd în acest domeniu pînă și terminologia este făcută în cea mai mare parte de majoritari, cu mintea lor majoritară, care înţelege prea puţin din tainele sufletul minoritar.

Și ca să mă și credeţi că această idee cu acceptarea este nu numai posibilă, dar și incredibil de simplă, să vă povestesc ceva. Ne zbatem aici de o sută de ani cu problema asta dintre români și unguri, devenită atît de încîlcită încît oricum încercăm s-o dregem cu legi, reglementări și convenţii care mai de care mai sofisticate, pe principiul toleranţei, tot nu facem nicio treabă, fiindcă cum reușim să reparăm ceva undeva, se strică în altă parte. Dar dacă aţi zice că din asta n-ar mai fi deci nicio cale de ieșire, atunci aflaţi acum de la mine că mama mea, care nu era decît o ţărancă unguroaică cu numai șase clase și prin urmare nu s-a luat după teorii, ideologii și principii generale ale drepturilor omului, ci numai după sufletul ei, a rezolvat toată problema asta odată pentru totdeauna cu o singură frază, și asta i-a fost de ajuns pe toată viaţa, nemaitrebuind să-i facă nicio revizie vreodată. Fraza suna așa: „Bunul Dumnezeu are și copii maghiari, și copii români, și noi toţi sîntem copiii lui Dumnezeu.” Atît. Și n-a mai avut nicio problemă pe chestii etnice nici cu unii, nici cu alţii (așa cum, fiind crescut de ea, n-am avut nici eu), fiindcă asta este de fapt principiul sufletului: acceptarea, care dacă ar sta și la baza soluţionării problemelor mai complexe decît cele pe care le-a întîmpinat ea la nivelul ei, lucrurile s-ar simplifica mult și acolo imediat.

Cu toleranţa însă treburile se complică rău de tot, fiindcă asta fiind percepută ca ceva neplăcut, ca o povară, ca un sacrificiu chiar, îţi impune o perspectivă din care simţi nevoia imediat să stabilești anumite limite pentru a-ţi întări sentimentul confortului propriu, adică: bine, fraţilor, tolerăm noi cît tolerăm, dar pînă unde? Și limita se trage de obicei așa încît disconfortul celui tolerat crește peste măsură, sau încep negocieri penibile fără sfîrșit asupra limitelor, ajungînd pînă la urmă la un compromis cu care nu vor fi mulţumiţi nici unii, nici alţii.

Cu acceptarea e altfel. Limite există și aici, desigur, dar acestea nu sînt stabilite arbitrar, după placul celui care e mai puternic, ci sînt limite firești, bazate mai mult pe bunul-simţ și pe un principiu universal valabil: eu te accept așa cum ești, și de mine poţi face orice așa cum îţi place ţie, că pe mine nu mă deranjează de fel, că nu-i treaba mea, și fii sigur că eu nu mă bag în treburile tale, că nici n-aș avea ce căuta acolo, nici nu le comentez, dar cu două condiţii: (1) să nu faci nimic ce mie mi-ar cauza vreun rău de orice natură, și (2) să mă accepţi și tu pe mine tocmai așa cum te accept eu pe tine. Dacă totul ar merge așa, eu cred că noi, maghiarii am avea mult mai puţine motive să ne plîngem de consecinţele asupririi, deși noi tot asupriţi am fi și atunci, fiindcă de asta n-avem nicio scăpare, că nu prea avem cum.

S-ar putea ca acum voi să vă utaţi strîmb la această afirmaţie din urmă. Vă asigur că vă înţeleg dacă nu vă place, că nici mie. Deci ca să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba, vă povestesc ceva. În iulie anului 1992 am participat la Helsinki, împreună cu dna Smaranda Enache, la un workshop pe problemele minorităţilor etnice, organizat în paralel cu Summitul OSCE. Iar dacă tot am fost acolo, ne-am organizat programul în așa fel ca după terminarea acestui workshop să fim timp de cinci zile oaspeţi ai Partidului Popular Suedez din Finlanda, să mai stăm puţin de vorbă cu ei, ca să vedem și noi odată cam cum arată de îndeaproape o minoritate care figura peste tot în literatura de specialitate ca fiind modelul demn de urmat pentru toate ţările care au minorităţi etnice (și care n-au?), cu cele mai reușite soluţii.

Aici trebuie să fac totuși o remarcă. Modelul finlandez în reglementarea situaţiei minorităţii de limba suedeză merită într-adevăr toată atenția, chiar dacă nu toate elementele acestuia ar putea fi aplicate oriunde, fiindcă fiecare ţară are specificul ei. Deci foarte scurt: dintr-o populaţie totală de 5,5 milioane, 291 mii (5,3%) sînt de limba suedeză. Problema folosirii limbii materne în diferite situaţii nici nu se pune, din moment ce atît finlandeza, cît și suedeza sînt limbi oficiale în întreaga ţară, asta nu atît de dragul acestei minorităţi, cît mai degrabă datorită faptului că pînă pe la mijlocul secolului 19 cultura înaltă finlandeză s-a făcut în suedeză, Finlanda fiind timp de 700 de ani sub dominaţia Regatului Suedez, prin urmare dacă finlandezii nu vor să-și piardă accesul la propria cultură, au nevoie de cunoașterea și a suedezei. Minoritatea de limba suedeză este deci mai degrabă una norocoasă, decît privilegiată. Nu vă plictisesc aici cu alte detalii, interesante de altfel, despre condiţia acestei minorităţi, mai amintesc numai că au la Turku o universitate de stat care funcţionează numai în această limbă, și multe alte comodităţi pentru a-și putea păstra limba și cultura și a se simţi bine în ţara lor.

Ne-am așteptat deci să vedem și noi în sfîrșit o minoritate fericită și mulţumită. Cu atît mai mare ne-a fost decepţia cînd aproape toţi cu care am stat de vorbă au început cam așa: da, sigur, despre ei se spune peste tot că ei ar fi o minoritate model, dar să nu credem că ei n-ar avea probleme, că au destule, și unele chiar foarte ameninţătoare. Cînd i-am întrebat cam care ar fi acelea, ne-au dat ca exemplu recent faptul că tocmai apăruse o tendinţă foarte periculoasă în estul Finlandei (unde nu trăiesc vorbitori de suedeză aproape deloc) împotriva obligativităţii învăţării în școală a limbii suedeze pentru toţi cetăţenii, indiferent de limba maternă. La care eu, amintindu-mi cu ce ne zbatem noi acasă în comparaţie cu asta, le-am zis că mie asta nu mi se pare o problemă chiar atît de gravă, din moment ce acolo nu sînt vorbitori de suedeză, și nu prea văd care ar fi pericolul. Dar ei ne-au explicat că pericolul e mai mare decît am credea noi, fiindcă se poate întîmpla de pildă ca cineva de acolo să se mute la Helsinki și să se facă vînzător undeva, și atunci dacă ei vor merge să cumpere ceva și vor cere în suedeză, li se va spune să vorbească în finlandeză (limbă pe care de altfel o vorbesc foarte bine!), că ei nu înţeleg suedeza. Și erau foarte necăjiţi și chiar speriaţi.

La sfîrșitul acestei vizite, dna Enache mi-a zis, aproape distrusă de decepţie, că oricît ar fi sperat ea, i se pare acum că problema minorităţilor nu poate avea nicio soluţie bună în care membrii acestor comunităţi să fie într-adevăr fericiţi. Eu, după ce m-am gîndit puţin, i-am dat dreptate, și i-am spus că asta din păcate este consecinţa inevitabilă a unei imperfecţiuni structurale inerente democraţiei bazate pe principiul majoritar, cum sînt mai toate democraţiile. Într-o asemenea democraţie această problemă nu poate avea nicio soluţie liniștitoare, din moment ce toate deciziile importante, inclusiv cele care vor decide soarta acestor minorităţi, sînt luate în parlament (și nu numai) pe baza votului majoritar, dar în relaţia asta nu în sens de majoritate politică (la care, în mod normal, se referă principiul majoritar al democraţiei), ci etnică. Într-un asemenea sistem, minoritarii etnici, datorită numai și numai faptului că sînt mult mai puţini la număr decît majoritatea, sînt condamnaţi la asuprire de sistemul însuși, aserviţi majorităţii, lăsaţi la discreţia acesteia.

Această condiţie umană de asuprit determină o stare de spirit foarte specifică tuturor minorităţilor etnice și, vă rog să mă credeţi, destul de incomodă, ca să nu zic mai mult, pe care voi ca majoritari nu prea aveţi cum s-o înţelegeţi, din moment ce spre norocul vostru n-aţi fost niciodată în situaţia să încercaţi măcar o vreme cum e să fii minoritar. Această stare de spirit este caracterizată prin sentimentul cumplit al neputinţei (fiindcă oricît de bine ar ști ei cum ar trebui rezolvate anumite probleme ale lor, vor trebui să procedeze totuși așa cum va decide majoritatea, chiar dacă aceasta de multe ori habar n-are nici măcar despre ce este vorba, darămite de soluţia optimă) și al nesiguranţei, care deși latent în timpul activităţilor obișnuite, este prezent permanent, și în momentele cînd iese din starea de latenţă se manifestă emoţional prin anxietate, așa cum am putut observa asta chiar și în cazul minorităţii de limba suedeză în Finlanda. Căci chiar dacă lucrurile ar fi aranjate astăzi într-o formă ideală, cum nu s-ar mai putea mai bine, acești oameni sînt perfect conștienţi de faptul că asta se datorează numai norocului că cel puţin pînă acum majoritatea a le-a înţeles nevoile și le-a garantat posibilitatea de a-și satisface necesităţile, dar nu poţi să știi niciodată dacă mîine nu se va răzgîndi și nu va introduce niște măsuri care să strice totul, și contra cărora ei n-au nicio apărare, fiindcă sînt prea puţini pentru asta. Ei sînt aserviţi voinţei sau poate chiar capriciilor momentane ale majorităţii, într-o poziţie inferioară faţă de ei ca putere, în stare de asuprire adică, stăpînii sorţii lor nu mai fiind ei ci cei de asupra lor.

Tocmai de aceea minoritarii etnici, trăind permanent sub sabia lui Damocles, sesizează imediat orice schimbare în jurul lor, cu predilecţie cele negative, fiind mereu cu ochii în patru să observe pînă și cele mai mici semne ale eventualelor pericole care i-ar putea paște, și în această „postură de arici” se alertează uneori chiar și atunci cînd e vorba numai de o neînţelegere. Identitatea lor etnică trebuind a fi apărată și mereu reîmprospătată, aceasta este problematizată peste măsură și trăită intens, întărită și prin simboluri etnice cărora de obicei le acordă o importanţă mult mai mare decît s-ar putea aprecia asta la modul raţional. Sînt extrem de sensibili la orice jignire îndreptată spre identitatea lor din partea unor membri ai majorităţii, dar sentimentele de umilire, de frustrare și de mînie și le împărtășesc numai între ei, fiind convinși că unui majoritar le-ar spune degeaba, că acela tot nu le-ar înţelege, sau, ce ar fi și mai dureros, ar încerca să le bagatelizeze sau poate s-ar şi supăra.

(Și dacă tot sîntem la momentul sincerităţii, hai să vă mai spun un secret, în paranteză, de care voi probabil nu știţi, și anume că noi, minoritarii, din perspectiva noastră, uneori ne distrăm de minune văzînd cum multora dintre voi cei o sută de ani nu v-au fost încă de ajuns să vă cadă fisa și, calmîndu-vă, să realizaţi în sfîrșit că voi sînteţi o majoritate viguroasă, în afara oricărui pericol, și atunci n-aveţi de ce să vă comportaţi așa, cum adesea se întîmpă, ca și cum aţi fi o minoritate amărîtă, producînd exact aceleași simptome tipic minoritare ca cele pe care le-am înșirat adineaori, ba mai mult: vă puneţi în poziţie de autoapărare pînă și faţă de minorităţile etnice inofensive din ţară, ceea ce, iertaţi-mă, frizează ridicolul. Și asta o observăm nu numai noi. Ţin minte că odată, cînd mai exista încă acel partid, dl Nicolae Manolescu a lovit în plin spunînd că PUNR-ul nu e un partid, ci o stare de spirit. De spirit minoritar adică. Credeţi-mă că ne-ar fi și nouă ceva mai ușor, dacă aţi reuși odată nu numai să cîntaţi, ci să și urmaţi chemarea „Deșteaptă-te, române!”, trezindu-vă la realitate.)

Am văzut deci cum acest sistem însuși al democraţiei de acest tip, ca o consecinţă a principiului majoritar în luarea deciziilor, pe noi ne plasează în mod automat în poziţia de asuprit. Despre voi, majoritarii n-am spus încă nimic, să vedem deci cum e și cu voi în treaba asta.

Acest sistem funcţionează în așa fel încît, în relaţia voastră cu noi, pe voi vă plasează în mod automat într-o poziţie de putere, deasupra noastră, dîndu-vă posibilitatea și chiar punîndu-vă automat în situaţia în care voi să fiţi aceia care vor trebui să ne decideţi soarta. (Văd și eu că asta nu sună prea bine, dar nu e nimeni vinovat aici: ce vină am putea noi purta pentru simplul fapt că la recensămîntul din 2011 voi aţi fost de 13,7 ori mai mulţi, decît noi, sau voi, dacă noi am fost atît de puţini?) De altfel, și reţineţi asta, acest sistem al democraţiei majoritare ca atare nu vă dă niciun drept să ne decideţi voi soarta, deci la așa ceva să nu vă referiţi niciodată ca și cum asta ar fi un drept al vostru, și aţi fi ajuns în poziţia în care sînteţi în virtutea acestui drept, că n-ar fi așa. Democraţia este un sistem politic, și ca atare și principiul majoritar în luarea deciziilor se referă numai la majoritatea politică, și nu și la cea etnică. Acest sistem nu tratează deci asta ca și cum ar fi un drept sau un privilegiu al vostru ca majoritate etnică, ci, datorită numai împrejurărilor (faptului că dacă voi sînteţi mult mai mulţi în ţară, veţi fi tot așa mai mulţi și la luarea deciziilor), vă pune automat în cîrcă toată beleaua asta încîlcită, fără să vă întrebe măcar dacă vă doriţi asta sau nu, să vă descurcaţi cu ea cum puteţi.

Partea și mai proastă e că de la acest punct, sistemul vă lasă singuri și nu vă mai spune nimic cum să faceţi asta ca totul să iasă cît mai bine. Noi, ca minoritari, aici sîntem într-o situaţie într-un fel mai comodă, fiindcă din moment ce în asemenea situaţii pe noi nu ne prea întreabă nimeni (deși n-ar fi rău, zic eu), nu trebuie să luăm noi acele decizii hotărîtoare, putem veni doar cu propuneri și oferte. Voi însă nu puteţi ocoli să nu vă decideţi din start între două opţiuni, și această decizie va determina ce cale să urmaţi în continuare: veţi merge pe principiul fundamental al acceptării, sau pe cel al toleranţei. (Pe cel de de-al treilea, al intoleranţei, nu-l iau aici în considerare, fiindcă pentru o majoritate care se respectă, asta nici n-ar putea intra în discuţie, dacă nu de altceva, numai și pentru faptul că o asemenea opţiune v-ar pune într-o lumină foarte proastă în faţa lumii, care n-ar fi în folosul nimănui.) Luarea acestei decizii vă pune deci pe umeri o răspundere imensă, pe care însă membrii majorităţii în poziţii de decizie (nu numai românii, ci în general) parcă n-ar simţi-o totdeauna în toată greutatea ei, mai mult, parcă, cel puţin în unele cazuri, n-ar fi conștienţi nici măcar de existenţa ei.

Dar după ce anume să te orientezi atunci cînd iei o decizie la alegerea principiului pe care îl vei urma în continuare? O soluţie nemaipomenită (din păcate și la propriu, asta fiind valabil și literaturii teoretice, deci absolut inedită) ar putea fi, și mai ales românilor le-ar fi și foarte la îndemînă și li s-ar potrivi de minune să se orienteze după bunul-simţ, fiindcă acesta este ceva care lor le este foarte familiar (în așa măsură încît atîta timp cît nu e pus în situaţia să-l definească teoretic, tot românul știe ce înseamnă asta, și nici din întîmplare nu-l va confunda cu sensul comun), din moment ce cultura româneasă (cea tradiţională mai ales, dar nu numai) tipologic aparţine acelui tip de cultură în care la interacţiunile între oameni și la judecarea faptelor lor bunul-simţ prevalează mult faţă de regulile și normele formale sau procedurile oficiale. Acestea din urmă parcă n-ar fi inventate pentru români: puși în situaţia să se miște într-un sistem cu asemenea reguli, tresare în ei imediat o repulsie inconștientă și un sentiment de jenă, un fel de lehamite faţă de un asemenea comportament pe care l-ar simţi prea rece și fără suflet, lipsit de orice căldură umană, și încearcă să-și rezolve pînă și problemele oficiale sau administrative într-o formă mai umană, mai personalizată, de la om la om adică, și nu de la client la funcţionar sau invers. Pentru a-și rezolva treaba, românul nu apelează la obligaţia funcţionarului (atît i-ar mai trebui!), ci la bunul-simţ, cerîndu-i ajutorul de pildă, și de aici totul merge ca pe roate. (Nu intru aici în alte detalii, în 1991 am scris un eseu nu chiar despre asta, ci despre cultura bucureșteană, în care ating și problema asta. Atîta mai vreau să adaug că eu observ de multe ori cu regret și cu anumită nedumerire că unii intelectuali români sînt înclinaţi să vadă în asta un fel de primitivism, un semn al gradului scăzut de europenizare, cînd pentru mine tocmai asta este una din acele trăsături formidabile ale acestei culturi pe care eu le admir sincer, aceasta fiind la ora actuală o încercare de a mai salva ceva din omenie în lumea asta din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.)

Dacă ar fi deci ca românii să găsească o soluţie autentic românească pentru a-și aranja relaţiile cu minorităţile, alegîndu-și calea pentru care să aibă și înclinaţiile culturale spontane necesare, atunci pe baza numai a bunului-simţ ar alege fără nicio îndoială principiul acceptării, și nu cel al toleranţei. În acest caz ei ca majoritate și-ar defini rolul ca un bun manager al problemei cu minorităţile pentru care ei sînt responsabili. Am spus „problemei”, la singular, fiindcă aici e vorba numai de problema generală a normalizării relaţiilor, și nicidecum să-și asume ei rezolvarea tuturor problemelor particulare ale fiecărei minorităţi. Pornind de la bunul-simţ, ei ar zice cam așa:

Îi avem aici pe acești oameni, care vorbesc alte limbi decît noi, au tradiţii culturale diferite de ale noastre, și pentru ei toate acestea sînt la fel de dragi, cum ne sînt nouă cele ale noastre, cum e și normal. Noi îi acceptăm cu dragoste așa cum sînt, cu limba lor, cu cultura lor și cu tot ce le aparţine, și luăm asta ca fiind cel mai firesc lucru din lume, cu atît mai mult cu cît sînt și ei nu numai cetăţeni români, ca și noi, dar sînt și semenii noștri, fiecare dintre ei fiind aproapele nostru (adică, vorba mamei mele, „copii de alt neam ai lui Dumnezeu”). Trebuie deci să găsim un bun aranjament al lucrurilor în așa fel încît să nu creăm suferinţe și eforturi inutile nimănui, și să ne formăm și să ne adoptăm un comportament demn de majoritar prin care să nu le lezăm niciodată demnitatea umană.

Noi ca majoritari, ar zice ei în continuare, nu percepem toate acestea ca și cum ar fi niște obligaţii pe care ni le-ar impune cineva, ci mai degrabă ca o răspundere pe care o purtăm faţă de acești oameni, chiar dacă ne-o asumăm nu numai spre binele lor, ci în aceeași măsură și spre binele nostru, fiindcă tot noi sîntem răspunzători și de viitorul nostru și al copiilor noștri ca majoritari, și de noi depinde în ce lume vor trăi ei.

Pentru a nu rata totul din start, noi, majoritarii, trebuie să pornim de la faptul, să-l avem în vedere întotdeauna și să nu uităm nicio clipă că acești oameni, deși nu din vina lor, și nici din a noastră, sînt asupriţi. Dacă încercăm să ne punem numai puţin în pielea lor, simţim deja acel sentiment neliniștitor al nesiguranţei. Or știe toată lumea că una din necesităţile fundamentale ale omului este tocmai aceea de a se putea simţi în siguranţă. Din moment ce oricît ne-am strădui noi, de acest sentiment tot nu i-am putea scăpa de tot, că nu prea avem cum, va trebui deci să ne purtăm cu ei cu mult tact (tact adică, nu tactică), și să fim mereu foarte atenţi ca nu cumva, chiar și din greșeală, să abuzăm de puterea noastră pe care o avem faţă de ei, îngrădindu-le libertatea și mai ales sentimentul acestei libertăţi mai mult decît ar admite sau ar cere bunul-simţ, ca nu cumva să simtă că ei sînt asupriţi peste măsura care din păcate, datorită imperfecţiunii sistemului, este inevitabilă. Prin urmare, noi, majoritarii le vom propune ca o ofertă niște principii foarte simple care pot fi aplicate ulterior foarte ușor și la luarea deciziilor concrete, și le vom spune cam așa:

1. Ne vom accepta unii pe alţii reciproc, fără nicio reţinere, împreună cu toate acele caracteristici specifice prin care noi, și unii și alţii, sîntem tocmai ce sîntem și cine sîntem și care ne definesc ca neam, și nu vom vedea în asta nimic ieșit din comun, care ar trebui să ne îngrijoreze sau să ne supere cîtuși de puţin, că nici n-am avea de ce, din moment ce asta face parte din normalitate. Și noi vom înţelege perfect dacă voi, minoritarii ţineţi foarte mult la aceste valori ale voastre, fiindcă așa-i omul din fire: tot ce-i este familiar, îi stă mai aproape de inimă, și într-un mediu în care aceste elemente familiare lui sînt prezente, se simte mai în siguranţă, sau așa cum se mai spune: se simte la el acasă, și nu numai în sens topografic, fiindcă se poate simţi acasă tot așa de bine și în limba lui de pildă. Nu vom vedea deci nimic rău în faptul dacă pentru voi limba voastră ar fi cea mai dragă din lume, cum veți înțelege și voi că și pentru noi limba noastră este „limba dulce românească”. Și tocmai de aceea noi vă vom accepta total, împreună pînă și cu mîndria voastră naţională, și asta nu ne va deranja de fel, și pentru noi nu va fi nimic deosebit dacă voi veţi fi foarte mîndri de poeţii voștri de pildă, așa cum sîntem și noi de ai noștri, că nici n-am putea altfel, și să aveţi încrederea că noi ne vom alege întotdeauna formele trăirii acestei mîndrii cu bun-simţ, în așa fel ca pe voi asta să nu vă supere cu nimic, să nu simţiţi niciodată că asta s-ar îndrepta împotriva voastră, și nu vom confunda mîndria naţională cu trufia naţională, cum nu veţi face asta nici voi. Nu vom spune de pildă niciodată că în comparaţie cu poeţii noștri, ai voștri nu fac doi bani, fiindcă noi vom merge pe calea bunului-simţ, și nu după statutul „românilor verzi” ai lui Caragiale. Și avem toată încrederea că veţi face și voi tocmai la fel, fiindcă bunul-simţ nu e ceva ce Dumnezeu le-ar fi dăruit numai românilor, acesta se regăsește la toate neamurile lumii, și sîntem convinși că chiar dacă și la voi, ca peste tot, pentru fiecare mamă cei mai frumoși copii din lume sînt cei ai ei, bunul-simţ o va reţine totuși cu siguranţă și la voi de a spune vreodată că copiii vecinei n-ar fi așa de frumoși sau ar fi chiar urîţi. Acceptarea este deci prin natura ei reciprocă și simetrică și în sensul că în această relaţie nici noi, majoritarii, nu ne vom crede mai presus de voi, și nici voi nu ne veţi lua ca și cum noi am fi mai prejos de voi, fiindcă înainte de toate noi cu toţii, și noi, și voi, sîntem oameni (sau dacă am aplica formula să zicem „copiii aceluiași Dumnezeu”, asta ar implica că într-un fel mai sîntem și fraţi, și atunci între fraţi nici nu s-ar cădea ca unul să se simtă mai presus decît celălalt).

2. În atribuţiile noastre, ale majorităţii etnice, în calitatea noastră de buni manageri ai relaţiilor noastre cu minorităţile nu intră nimic din acele probleme unde etnia nu contează, ci numai faptul că noi cu toţii sîntem cetăţeni români, cu aceleași drepturi. Referitor la aceste probleme, la nivel naţional deciziile vor fi luate în parlament, și legile vor fi aceleași pentru toţi, și nici la aplicarea lor nu va conta și nici nu va avea voie să conteze cine de ce etnie este. Singura noastră atribuţie în acestă privinţă este să fim atenţi ca nu cumva undeva criteriul etnic să apară și acolo unde n-are ce căuta și să se aplice măsuri sau reguli diferite în funcţie de asta. Dacă v-aţi întîlni undeva cu așa ceva, voi să ne atrageţi imediat atenţia ca să putem și noi interveni. Nu putem presupune despre voi că aţi avea ceva împotriva acestui principiu, că oricît vă este de dragă etnia voastră, cu siguranţă n-aţi dori ca regulile și legile care n-au nicio tangenţă etnia pentru voi să fie altele decît pentru toţi ceilalţi, fiindcă prin asta v-aţi și încurca viaţa rău de tot.

3. Dacă se vor ivi probleme care vă privesc direct pe voi ca minoritari și a căror rezolvare poate afecta în sens pozitiv sau negativ condiţia voastră ca minoritari, dar care în același timp ne privesc și ne pot afecta și pe noi în aceeași măsură ca majoritari etnici sau eventual alte minorităţi etnice, atunci înainte să luăm o decizie, ne așezăm împreună frumos la o masă mai mare, și discutăm problema împreună în detalii, omenește, cu bună-credinţă și bune intenţii, ca să înţelegem fiecare cît mai bine cum arată acea problemă văzută și din perspectiva celuilalt, și găsim o soluţie prin care să nu-i favorizăm pe unii în detrimentul celorlalţi. La asemenea discuţii, hotărîrile le vom lua nu prin vot majoritar, ci prin consens, așa cum e și normal și firesc între oameni.

4. Iar în ce privește acele probleme care vă privesc pe voi și numai pe voi, deci care sînt numai ale voastre, noi ca majoritari v-am ruga să aveţi și voi atîta înţelegere că noi cu acest complex de probleme purtăm oricum o foarte mare răspundere, și faceţi-ne favoarea să preluaţi de la noi măcar o parte din aceasta, ca să nu trebuiască să ne mai batem noi capul pînă și cu problemele care vă privesc numai pe voi, iar pe noi deloc, și pe care le puteţi rezolva voi și singuri. Asumaţi-vă deci și voi măcar atîta răspundere că de acestea vă veţi ocupa voi, le veţi rezolva voi cum credeţi că va fi cel mai bine, cu atît mai mult cu cît problemele voastre le știţi voi, și aveţi șanse mai bune să găsiţi soluţia bună. Asta ar fi o soluţie benefică și din perspectiva detensionării relaţiilor dintre noi, fiindcă dacă noi nu ne mai băgăm acolo unde nu ne fierbe oala, atunci problemele voastre vor găsi mult mai ușor o rezolvare bună, și veţi fi și voi mai mulţumiţi, iar dacă s-ar întîmpla să luaţi decizii proaste și stricaţi ceva, cu noi n-aveţi nicio treabă, și degeaba aţi mai veni la noi să vă plîngeţi, că noi v-am zice așa: fraţilor, dacă aţi stricat, să fiţi sănătoși, a fost decizia voastră, n-aveţi decît să trageţi învăţămintele ca data viitoare să fiţi mai atenţi. Și n-aţi mai putea spune că voi aţi fi avut soluţiile bune, dar nu v-a lăsat majoritatea să le puneţi în aplicare. Dacă sînteţi dispuși să acceptaţi asta, atunci vă asigurăm că de noi puteţi face orice vreţi voi, de atîta să aveţi grijă numai, și v-ar impune asta și bunul-simţ, ca nu cumva să faceţi vreun rău altora: nici nouă, majoritarilor și nici celorlalte minorităţi. Iar dacă aţi observa totuși că la o anumită problemă pe care voi o consideraţi pe bună dreptate ca fiind numai a voastră, ar vrea să se bage cineva dintre noi, încercînd să vă impună voinţa lui, atunci să ne semnalaţi asta, ajutîndu-ne și pe noi să evităm orice abuz de putere din partea noastră.

5. Detaliile, adică problemele organizatorice și cele legate de mijloacele materiale le vom discuta după ce acceptaţi această ofertă a noastră, fiindcă s-ar putea ca asta să nu vă placă și să aveţi o altă propunere sau completări, și atunci n-ar mai avea rost să discutăm acum și detaliile.

Cam așa ar arăta abordarea problemei cu minorităţile dacă s-ar merge după principiul acceptării. Ce-i drept, noi tot asupriţi am rămîne și în acest caz, asta e clar, dar ne-am împăca mai ușor cu situaţia, fiindcă asta ar fi o asuprire mai interesantă, fără asupritori adică. Am fi noi asupriţi, dar nu de majoritate, ci numai de sistemul democraţiei majoritare, care ar fi totuși îmblînzit într-o mare măsură, datorită în primul rînd atenţiei și grijii mari a majoritarilor ca nu cumva, chiar și din neatenție, ei să înceapă să se poarte faţă de noi ca și cum asupritorii noștri ar fi ei, și nu sistemul.

Dar cum aţi observat probabil, despre cam cum ar arăta lumea noastră dacă s-ar orienta după bunul-simţ, eu am scris numai la condiţional, adică despre cum ar fi dacă lucrurile ar merge așa. Dacă aţi citit cu atenţie ce era acolo, eu cred că cei mai mulţi dintre voi n-aţi avea nimic împotrivă, unii poate aţi sesizat și o anumită frumuseţe în asta. Numai că atunci cînd cei care trebuie să decidă între principiul acceptării pe baza bunului-simţ și cel al toleranţei ar fi cît pe-aci să aleagă primul, apare imediat dracul și își bagă coada, zicînd: Păi ce faceţi, fraţilor? Problema e cum să reparaţi o imperfecţiune inerentă a democraţiei majoritare, care e un sistem politic. Și atunci ce mai vreţi voi aici cu bunul-simţ, cînd asta nu e o noţiune consacrată în politică? Aţi mai văzut voi undeva bun-simţ în politică? Uitaţi-vă în jurul vostru că peste tot în lumea civilizată se vorbește numai de toleranţă, despre care se și spune că e ceva important într-o democraţie. Chit că nu e ceva care ar fi o componentă esenţială a democraţiei, fără care aceasta nici n-ar mai putea funcţiona, dar acest termen e totuși ceva acceptabil în discursul politic, nu ca bunul-simţ.

Și, din păcate, dracul are dreptate, și atunci cei care decid, vor opta pentru toleranţă, fiindcă aceasta i se potrivește de minune minţii noastre, iar politica este un sistem raţional pe care o facem cu mintea noastră (mai mult sau mai puţin) raţională, pe cînd bunul-simţ îi aparţine sufletului nostru, pe care mintea noastră n-are cum să-l ia în seamă, din moment ce mintea și sufletul sînt două sisteme în noi, ambele foarte importante pentru noi, dar care funcţionează pe principii atît de diferite încît mintea nu prea poate să ne înţeleagă sufletul. Așa se face că atîta timp cît e vorba despre a înţelege lumea neînsufleţită, problemele de fizică de pildă sau de tehnologie, mintea noastră este capabilă de performanţe uluitoare, atunci însă cînd ar fi să înţeleagă chiar și cele mai simple probleme din lumea oamenilor avînd și suflet, aceasta poate fi înspăimîntător de stupidă, nemaivorbind de cazul cînd ar vrea ea și numai ea să și rezolve problemele umane, că atunci e vai și amar. Aici soluţiile bune le-ar găsi mult mai ușor sufletul, soluţii care ar fi și incomparabil mai simple decît cele extrem de complicate ale minţii, dacă am mai putea avea încredere în el, fiindcă mintea este într-adevăr foarte deșteaptă, sufletul însă este înţelept.

Fiind făcută cu mintea, politica e deci complet surdă la vocea bunului-simţ: politica nu-i nici de bun-simţ, nici de „rău-simţ”, ci este prin esenţa ei nesimţită, și nu-i pasă cîtuși de puţin de suferinţele oamenilor.

Văd însă că povestea mea se tot lungește, așa că nu vă mai spun acum care sînt consecinţele dacă pentru a rezolva problema cu minorităţile se optează pentru principiul toleranţei, fiindcă pe acestea oricum le vedem. Voi încheia deci, nu înainte însă de a vă mai povesti ceva din care veţi vedea cum bunul-simţ poate face adevărate minuni în zona care ne interesează aici.

Sper că după cele de pînă acum mă puteţi înţelege de ce nu pot eu să sărbătoresc împreună cu voi de Ziua naţională (care în acest an va fi de fapt Ziua Centenarului), împărtășindu-vă bucuria, și că nu trebuie să vă mai spun nici că asta pe mine nu mă liniștește deloc, fiindcă aș fi eu alături de voi cu drag dacă mi-aţi face asta posibil. Și totuși, oricît de incredibil vi s-ar părea după cele spuse, aflaţi de la mine că mie mi-a fost dat odată, într-un singur an în viaţa mea, să pot sărbători și eu această zi, alături de români, și încă cu o fericire cum rareori am mai simţit și pe care n-o să uit în viaţa mea.

Eram în anul 1991, aproape cu doi ani după 22 decembrie ’89. Lucrurile nu erau încă așezate, și amintirea diversiunii securiste cu consecinţele tragice din Tîrgu Mureș din anul precedent era și ea încă vie de ambele părţi, așa că și relaţiile dintre români și maghiari erau foarte încordate și învolburate. În acel an 1 Decembrie era într-o zi de duminică. Sîmbăta spre seară, trecînd întîmplător prin centrul Clujului, am văzut o mulţime care sărbătorea deja cu entuziasm, cu tricolorul, cu cîntece, cu Imnul naţional, cu slogane, pancarte etc. Erau destul de mulţi. M-am oprit puţin să văd și eu ce și cum se petrece. Erau foarte porniţi împotriva ungurilor (sau cum mai ziceau ei: bozgorilor), scandau în gura mare sloganele de care am mai spus și nu le mai repet, dar și altele și mai urîte pe care mi-ar fi jenă să le citez. Ajungînd în piaţa din centru, s-au oprit acolo și au luat cu asalt grupul statuar Mathia Corvin, care nouă, maghiarilor ne este un loc de suflet foarte drag, și de care ne simţim atașaţi în mod deosebit nu numai fiindcă pe Mathia îl cinstim ca pe regele nostru legendar, despre înţelepciunea căruia povestim și azi multe anecdote cu tîlc, dar și pentru faptul că acest grup statuar este o operă de artă foarte frumoasă a unui mare sculptor maghiar, făcînd deci parte din moștenirea noastră culturală, ceea ce, sigur, nu înseamnă că noi ne-am supăra cîtuși de puţin dacă vă opriţi și voi o clipă acolo să vă bucuraţi de frumuseţea ei, fiindcă în acest sens aceasta, ca orice operă de artă, este a tuturor. Iar acum, tineri înfierbîntaţi s-au căţărat pe statui să fluture acolo sfidător tricolorul românesc, și mai departe nu mai spun. Eu n-am scos o vorbă, nici n-aveam de ce, fiindcă ce mai era să le spun, cînd bunul-simţ, căruia îi puteam cere sprijinul, nu mai era nicăieri, ci se uita numai cu ochii triști de undeva din depărtare la ce se întîmpla acolo. Așa că am pornit spre casă în cartierul Mănăștur. Eram foarte mîhnit după cele văzute și mai ales auzite acolo, mă durea sufletul, toată noaptea n-am dormit decît puţin. Dimineaţa, cînd am ieșit pe balcon, în biserica ortodoxă din cimitirul de vizavi începuse deja slujba. Am ascultat puţin din difuzoarele amplasate afară vocea preotului despre luptele seculare eroice ale poporului român contra cruzilor săi dușmani de care Dumnezeu l-a salvat totdeauna, dar, spunea el, să ne rugăm la El să ne aibă în pază și în continuare că sîntem în mare pericol iarăși, înconjuraţi de horde insidioase peste tot, pînă și la noi acasă, care așteaptă numai momentul să ne ia ţara, după care mi-am zis că eu nu mai pot, trebuie să ies la aer să mă plimb puţin la un loc liniștit.

Mi-a fost dor totuși să fiu și eu puţin printre oameni. M-am gîndit să merg la o biserică, dar parcă nu-mi lipsea să văd și acolo feţe triste de maghiari umiliţi, așa că am renunţat. Plimbîndu-mă așa, am văzut că tocmai se adunau credincioșii la biserica baptistă română din apropiere. De ei știam că sînt mai preocupaţi de cele sufletești și mai puţin de politică, și m-am gîndit ce-ar fi să viu și eu cu ei, așa că am intrat. Era o biserică mare și arhiplină deja, erau vreo 300 de oameni cel puţin, dar undeva aproape de ușă mi-am găsit un loc să mă așez și eu. Am observat imediat tricolorul lîngă amvon, nu fără puţină îngrijorare ca nu cumva să trebuiască să fug și de aici.

A început slujba cu un cor frumos și o rugăciune, după care a urmat predica pe care pastorul, deschizînd Biblia, a început-o cam așa: De această zi de mare sărbătoare, să ascultăm Cuvîntul Sfînt ce Domnul nostru Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel, scăpat din suferinţele robiei din Egipt, înainte ca ei să pășească pe pămîntul Ţării făgăduinţei spre a se așeza în ţara pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, așa cum acesta este scris în Sfînta Scriptură în Cartea Leviticului, capitolul 19, versetele 33–34:

„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înșivă, căci și voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” (Trad. D. Cornilescu, 1924)

Nu încerc să vă descriu cu cuvintele mele neputincioase ce-am simţit ascultînd asta, dar nici nu-i nevoie, fiindcă dacă vă puneţi puţin în locul meu în acea situaţie, vă veţi da seama singuri. Era ca o blîndă mîngîiere sufletului meu ajuns deja la disperare, și m-am simţit ușurat ca și cum aș fi ajuns în sfîrșit acasă după un drum plin de coșmaruri, deși nu eram printre ungurii mei, ci între români.

Pastorul a ţinut apoi o predică frumoasă despre cum bunul Dumnezeu a fost mereu alături de români, cum i-a mîntuit din robia din „ţara Egiptului”, dăruindu-le o ţară în care să poată trăi și ei liberi. Și a mai spus ceva ce eu n-am mai auzit pînă atunci niciodată, și nici de atunci încoace, dar care poate da de gîndit (se pare că merită să mai mergi din cînd în cînd și la asemenea locuri, și nu numai la conferinţe internaţionale), și care suna cam așa: Dumnezeu ne-a dat acest pămînt nu pe meritele noastre, ci numai din harul Lui, din dragostea Lui nemărginită pentru noi, și a putut să ni-l încredinţeze fiindcă este al Lui, așa cum tot pămîntul și tot universul sînt ai Lui, și pentru asta a citat și continuarea textului ales pentru predică, din aceeași carte a Bibliei, cap. 25, v. 23: „căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici”, și atunci cînd ne-a dăruit acest pămînt, nu ni l-a dat pe vecie, să fim noi proprietarii, ci numai ca să-l avem în îngrijire, și cu condiţia ca noi să nu uităm niciodată de porunca Lui pe care o dă tuturor naţiilor atunci cînd le încredinţează o ţară, iar dacă noi n-am urma întocmai Cuvîntul lui Dumnezeu, s-ar putea să ne-o ia și s-o dea altora. Auzind asta, și gîndindu-mă la ce văzusem aseară, pe mine m-au trecut fiorii, nu altceva, fiindcă asta suna acolo ca o profeţie înspăimîntătoare, cu atît mai mult cu cît mi-a sărit în minte imediat că asta s-a mai adeverit odată, chiar în anul 1918, cînd Dumnezeu i-a luat ungurilor Ardealul, și le-a încredinţat românilor tocmai fiindcă ei, ungurii n-au ţinut această poruncă a lui Dumnezeu.

Iar la sfîrșit, în rugăciunea de încheiere, pastorul a cerut binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra acestei ţări cu toți locuitorii săi, rugîndu-L să-i aibă în pază și să-i binecuvînteze pe cei care o conduc, și să le dea înţelepciune s-o conducă cu smerenie pe căile lui Dumnezeu, urmînd poruncile Sale.

Așa s-a întîmplat deci ca la 1 Decembrie să sărbătoresc și eu nu numai între români, ci împreună cu ei, și încă cu o fericire rar trăită, Ziua naţională a României, tocmai fiindcă, într-un fel chiar contrar intenţiei Constituţiei, aici a fost cinstită tocmai asta, și nu Ziua naţională a românilor, deși de la început pînă la sfîrșit totul era despre ei și pentru ei. Și nu știu dacă aţi observat și voi, dar acea Românie a cărei zi s-a sărbătorit acolo, era o Românie incredibil de modernă, cel puţin în privinţa a ce ne interesează aici, cu care s-ar putea mîndri toţi românii, dacă asta n-ar fi deocamdată numai un ideal la care se poate spera numai că se va înfăptui odată.

Ajuns acasă, am răsuflat ușurat că iată, tot eu am avut dreptate: românii mei sînt așa cum îi știam eu, cu bun-simţ adică. Dar unde să-i pun pe aceia pe care-i văzusem aseară? Dacă adevăraţii români erau cei cu care am sărbătorit eu împreună Ziua naţională atît de înălţător, unde mi-am găsit și eu un loc, și nu unul oarecare, ci unul care mie s-ar putea să fi însemnat ceva chiar mai mult decît lor, atunci cine erau oare aceia care m-au umilit atît de rău? Un lucru era clar, că nu erau dintre românii mei. De români erau români și ei, fără nicio îndoială, dar atunci ce fel de români? Ar fi greu de spus. În orice caz, așa cum i-am văzut eu, nu păreau a fi ca românii mei, și nici măcar români verzi, ci numai români vopsiţi verde.

Și încă o idee, și cu asta termin. Recitind acum, după atîţia ani acel pasaj din Biblie care a fost citit acolo, la un moment dat, parcă m-aș fi iluminat brusc, mi-am zis așa: dar e de rîsul lumii, nu altceva, că în ultimul secol noi cu mintea noastră cea deșteaptă am umplut biblioteci întregi cu sute și sute de tratate și monografii și mii și mii de studii și proiecte, căutînd în disperare care ar fi acele principii fundamentale pe baza cărora problema cu minorităţile ar putea fi soluţionată cel mai bine, cînd acele principii ne-au fost revelate de înţelepciunea sufletului (sau de Dumnezeu, după credinţa fiecăruia) de mai bine de 2500 de ani, și erau tot timpul sub nasul nostru, numai că noi nu le-am căutat acolo unde trebuia. Citiţi numai încă odată ce scrie acolo și să-mi spuneţi dacă n-aș avea dreptate zicînd că dacă lumea ar merge după acele principii, atunci toate problemele cu care ne zbatem noi de atîta vreme, s-ar rezolva aproape dintr-odată parcă de la sine.

Și astfel mi-am dat seama că la ideea mea că problema cu minorităţile poate fi rezolvată cel mai simplu și cel mai bine pe baza bunului-simţ, am deja și un suporter, și acest suporter al meu este chiar Dumnezeu. Căci la urma urmei: ce altceva ar putea fi bunul-simţ, decît expresia Dumnezeului din noi?

Dorindu-vă sărbătorire frumoasă, cu drag: un ungur de-al vostru

Distribuie acest articol

225 COMENTARII

  1. Domnule dragă, aveți ceva răbdare și timp să scrieți atît de lung!
    Am citit cît am citit, cred ca am trecut de jumătate, nici nu m-am indignat, nici n-am exultat de nu-ș ce revelații, v-o zic franc, român , ungr, șvab orice-ați fi…articolul ăsta e lung al dracu!
    De la o vreme te plictisești de atîta argument încîrlibat (bun, aveți penița, nimic de zis), pentru o chestie cam trasă de par, zău! Să vă explic un piculeț de unde vine chestia asta.
    Prima. Trăiesc intr-un sat din Banat de aproape 30 de ani, suntem p`aici români, unguri, țigani, slovaci, șvobi… mai nou ceva greci, austrieci si `talieni. Vă spun drept ca nu conteaza care ce e, ci cum e. Dacă e om serios, de cuvînt, respectuos si alte alea. Ce-a fost odată s-a dus, nu că nu contează deloc, dar cine stă sa dezgropae morții ațtia „teoretici”, cand alte belele „practice” curg gîrlă… si pita-l costă la fel de mult și pe roman ca și pe ungur sau țigan.
    Ne bucurăm de ce e acum, daca avem vreun motiv. Nu că io-s roman sau altul ungur…n-are nicio importanța, va spun cît se poate de sincer, doar un bolund judeca așa, sau unul care n-are de lucru si trăba siași facă. Sau să se bage-n samă și el cu șieva!
    Uica Feri e respectat nu pentru că e ungur, ci pentru ca e om cum trăbă. Și nimeni nu se uită ponchiu la el prîntu c-i ungur. Și nici penzia nu-i mai mare sau mai mică, e la fel de mica ca la român.
    Și io mi-s văzut, atît cît mi-s, nu prîntu ca-s romîn ci prîntu că-s de cuvînt. Ciufut (zic unii), dar de cuvînt!
    Aaaa, ca mai e cîte-un fudul că-i roman, amboulea, așa e, dar si vițăvercea, fudul că-i ungur sau că-i țigan (da, a ‘aparut” si fudulia asta, ce zicțti, merita un articol, macăr juma de lung cît ăsta?)
    A doua. Nu stiu cat de mult se bucură românul de ziua națională ( se bucura si la 23 August, hu?)…mai degrabă aș zice că se bucură că e zi liberă. Si să nu-mi ziceți ca ungurul nu se bucură și el de o zi liberă!
    A treia. Io nu vreau să vă bucurați, musai, de ziua României. Vă cred că nu va bucurați, nici io nu ma bucur de ziua Ungariei, SUA, Uganda…ba nici nu tresalt nu știu ce nici la a noastră, dar nici nu imi e totuna cînd sunt calcat pe coada (nu mă refer la articolul dvs , să fie clar, am un vecin, ungur din întîmplare,de exemplu, care tot bagă dume cît de proști îs românii, necivilizați, nu ca străinii ăia pe unde merge vara să lucreze la piscină, ca „salvamar”…i-o tai nu pentru că e ungur ci pentru că e prost). La fel cînd aud și văd tot felul de bazaconii de prin Ținutul secuiesc, banuiți ce personaje „comit”…altfel problema nu ar exista, nu pentru oameni obișnuiti.
    Dar vreau sa aveți decența pe care o am și eu de ziua Ungariei. Nu-mi dau in petec si nu inventez sau dezgrop mortii. Nu ma interesează, dar vă respect .
    Exact atît cît mă respectați si dvs. Orice-ați fi!

    Fair enough?

    • Bine punctat, sunt si unguri si romani prosti destui. Eu, ca ungur, daca nu ma bucur de ziua Romaniei, macar ma bucur de ziua libera, dar m-as bucura si mai mult, daca aceasta zi de sarbatoare ar fi una care sa ne apropie, in care sa iesim de exemplu in strada si sa spunem ce multe am invatat unii de la altii in 100, sau 1000 de ani. Mie ca ungur, de exemplu imi place foarte mult ciorba romanilor, si mai sunt si alte mancaruri traditionale romanesti, care imi plac. Si atunci daca ma gandesc, e totusi bine ca m-am nascut aici si nu in Ungaria, unde la capitolul gastronomie, ei stau mult mai prost decat noi. Si vinurile romanesti sunt mult mai bune decat cele unguresti. In rest, romanii sunt oameni mult mai de treaba decat multi din Ungaria, si mai sunt si alte aspecte de care totusi ar trebui sa ne bucuram, noi maghiarii transilvaneni. Cred ca daca Romania ar fi o tara mai dezvoltata economic, mai curata, mai putin corupta, etc. ar fi mult mai bine, si ar conta mai putin ce si cum sarbatorim, daca sarbatorim de 1 decembrie.

  2. Domnule Szilagyi N Sandor.
    Apreciez, în primul rând, apelul la o adresare mai… colocvială! Mulțumesc, dar, având în vedere că așa am fost învățat, voi folosi pronumele de politețe.
    Apoi, este foarte bine când un cetățean român de naționalitate maghiară „își varsă of-ul”: putem să ajungem să ne înțelegem, să con-viețuim*, dacă ne cunoaștem mai bine, nu doar cu „bune”, ci și cu „mai puțin bune”!
    Am crescut în Ardeal, fără a fi, însă „ardelean” (am înțeles asta, după ce, din 1991, că așa am hotărât eu :) , am devenit „moldovean”), deoarece sudul Ardealului – Țara Oltului – e mai mult „olteană”… :) Deși, atât orașul, cât și „țara” pe care a administrat-o multe secole a fost, mereu, majoritar românească, am avut ocazia, de copil, să interacționez, într- un oraș nu prea mare, în care (cam) toți se cunosc printre ei, atât cu maghiari, cât și cu țigani, germani – mulți mi-au fost colegi de clasă sau de muncă, și chiar cu evrei (nu plecaseră, încă, toți din târg). Acest fapt, poate, m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să fii „celălalt”, „altfel”… Lucru important, zic eu, fiindcă te (mă) ajută să-l înțeleg(i) pe celălalt! Cum? Încercând „să te pui”, măcar câteva secunde, în locul lui! Și aici aveți perfectă dreptate!
    Așa că, dacă spun cele de mai jos, se vor găsi destui „români verzi” cu creierul „în trei culori” (ale drapelului românesc!) să mă acuze de „trădare”! Nu stau să discut cu ei atâta vreme cât pot demonstra, cu FAPTE, că am „apărat” bine, zic eu, „cauza românismului”, în ultimii peste 25 de ani! A apăra propria cauză NU admit să se facă prin „călcarea în picioare” a cauzei altora! Acest lucru poate fi verificat aici: https://paganelis.wordpress.com/
    Dar, să purced:
    – fiind copil, am fost de mai multe ori (în anii 1980-1984), la control oftalmologic, la domnul doctor Tihany (scuze, dacă nu-i scriu numele corect), la Spitalul Județean din Sfântul Gheorghe. La intrarea în cabinet, marele OM care a fost dumnealui întreba: „română, maghiară sau germană”, ca să știe în ce limbă va face consultația
    – în ianuarie 1989, la Casa Municipală de Cultură din orașul natal, cu vreo două-trei zile înainte de a pleca în armată, a fost un spectacol al unui ansamblu folcloric maghiar din Miercurea-Ciuc: mi-am cumpărat bilet și am asistat la spectacol (mi-a plăcut!); nu exagerez, dar dacă nu voi fi fost singurul, am fost printre puținii spectatori români din sală!
    – orașul meu natal beneficiază de prima sa școală românească, grație eforturilor principesei transilvane (maghiare) Zsuzsanna Lorantffy,
    – am participat, în 2001 (inclusiv la organizare), la prima ediție a „Festivalului Medieval” în zona Cetății din oraș: la începutul manifestării, s-a săvârșit o slujbă ecumenică, realizată, în comun, de preoții ortodox, greco-catolic (români), romano-catolic (maghiar) și lutheran (sas) din oraș
    – știu că, pentru maghiari, nu e indicat (e chiar trist) să se dea „noroc” cu bere (amintește de executarea celor 13 generali (în frunte cu generalul polonez Jozseph Bem) ai armatei revoluționare maghiare din 1848-49 de către austrieci), care, după ce i-au spânzurat pe generalii luați prizonieri la Șiria, au sărbătorit execuția cu bere; de asemenea, sistemul onomastic maghiar pune numele de familie în fața prenumelui (lucru pe care, personal, îl pun în practică de mai mulți ani)
    – îmi doresc ca manualele (românești) de istorie să prezinte și faptele istorice, culturale, științifice, etc deosebite, realizate de cetățeni români de altă etnie decât cea română, deoarece, la devenirea spațiului actual al României nu au contribuit doar etnicii români, ci și cei aparținând așa-ziselor „naționalități conlocuitoare”!
    – am avansat, acum 25 de ani, când eram student, într-un ziar local, ca sinagoga din oraș (aflată în paragină), să devină Muzeu al Comunității Evreiești locale (dl Zajontz, președintele Comunității Evreiești la acea vreme voia să o ofere Primăriei, ca să fie transformată în… depozit!)
    Mai amintesc că, în prezent, în același oraș, de la poalele Carpaților, românii își dau copiii la secția în limba germană, iar maghiarii – la secția română (cea maghiară, care exista când eram eu copil, s-a desființat!). În plus, primarul actual e român, ales pe listele Forumului Democrat al Germanilor din România!
    Bine, în „oglindă” ar trebui ca și statele ce adăpostesc (sau/și au avut pe teritoriul lor) minorități românești (chiar importante) ar trebui să procedeze la fel, incluzând contribuția românească (a românilor din acele țări) la istoria, civilizația, cultura, știința acelor state, dar asta este deja o altă „poveste”, pentru care nu sunteți dumneavoastră răspunzător, ci alții (pe care nu-i mai numesc aici, acum)!…
    Era să uit: ținând cont de faptul că și românii ardeleni și confesiunea lor ortodoxă au fost secole la rând doar „tolerați” în Transilvania, nu suport „toleranța”! În loc de „spirit de toleranță” inter-etnică și inter-confesională, se poate folosi exprimarea „spirit de conviețuire” inter-etnică și inter-confesională. Mai ales, pentru că, în Ardeal și nu numai, acest spirit există, așa cum o dovedește onomastica: lângă satul românesc Șesu, regalitatea maghiară a colonizat un grup de nou-veniți: li s-a spus „sași”, deși nu toți erau germani. Pe dealul de lângă satul Șesul s-a ridicat o fortificație (un „burg”), numit Schäßburg. Vecinii, maghiari, de la Cristur, Odorhei, au (re)numit localitatea Segesvár. De la această formă, numele a revenit în română, în forma Sighișoara. Al cui e numele? Al ARDELENILOR, deopotrivă ROMÂNI, MAGHIARI ȘI GERMANI! Am asemenea exemple pentru cam tot spațiul românesc și chiar de dincolo de el (numele localităților Sascut, Babadag, Alibunar, etc.), dar nu vreau să detaliez, fiindcă, deja, m-am (cam) „lungit”…
    Ce simplu ar fi ca, oricine, să se pună, fie și câteva secunde, în situația celui pe care tocmai se pregătește să-l critice…
    Scuze, pentru eventualele greșeli, inadvertențe…
    Și… KÖSZÖNÖM!

  3. Un text bine scris, la care e bine să luăm aminte. Ca să fie conștienți cât mai mulți majoritari de perspectiva complementară.
    Moldovean ortodox fiind, sunt minoritar în țara de adopție, unde trăiesc și lucrez și cu alți minoritari de-ai noștri (sași, unguri etc.) Eu zic că ne-mpăcăm bine, încerc să le „prind” sensibilitățile, că – voba mamei dlui Szilágyi – toți suntem copiii lui Dumnezeu.
    Poate că textul ar fi trebuit să conțină mai puține trăsături sarcastice la adresa majoritarilor, dacă vrea autorul să-l cred că e vorba de o scrisoare „de suflet”. Altfel aș zice că s-a depărtat de învățătura mamei, care-l învăța că toți suntem copiii lu’ Ăl-de-Sus …
    Pe mine textul nu m-a convins, tocmai din pricina asta. În definitiv, ce dorește autorul? Ca majoritarii să fie un fel de psihanaliști, pe canapelele cărora să se-ntindă sărmanii noștri maghiari asupriți… Haida, de! N-am mai avea timp de dus la serviciu, de făcut cumpărături, de stat în ambuteiaje…
    Luați-vă soarta în mâini, dați jos corupții din UDMR care nu-s mai prejos de cei din pesedeu și lăsați să mai crească ceva păduri prin depresiune, că vin urșii peste voi și iar e-nspăimântat dl Borbely!
    Eu sunt convins că, dacă nu-s „dirijați” de politicieni și de alți pescuitori în ape tulburi, maghiarii din România se-nțeleg cu românii mai bine decât ne dă de-nțeles dl Szilágyi. Desigur că există majoritari tembeli și nescoși din pădure, care lezează sentimentele maghiare. Proporția lor este însă aceeași cu a maghiarilor nescoși din pădure. Soluția este să-i îmblânzim și pe unii și pe alții. Prin educație, prin dezvoltare economică etc.
    Deci eu nu prea cred în trăsătura „de suflet” a scrisorii dlui Szilágyi. La cât e de scrupulos, știe foarte bine că a „comis-o”: ca lingvist, știe foarte bine care-i sensul familiei de cuvinte „a asupri/asuprire/asuprit”, dar domnia sa îi dă un înțeles personal. Nu, domnule Szilágyi, nu merge cu șopârle, „asuprit” nu-nseamnă (decât în foarte mică măsură) ceea ce spuneți. Așa cum ați dat și sensul din dicționare al altor cuvinte, deschideți DEX-ul. Știți foarte bine că înseamnă „a prigoni, a oprima, a împila, a exploata”, (fig.) „a chinui”. Asupriți erau românii transilvăneni care nu s-au putut stabili în orașe cu secolele, românii prigoniți, împilați, exploatați, românii „dați” de Viena Ungariei între 1867-1918. Nu maghiarii din România după 1918, că vă place sau nu!
    Sunt de acord că poate 1 decembrie nu e o zi ideală pentru maghiarii noștri. M-am gândit și eu c-ar fi bine altă zi. Dar 1 decembrie nu e aleasă să le stea în gât conlocuitorilor noștri, atunci s-a împlinit unirea, după ce s-au alipit și Basarabia, Bucovina.
    Aș vrea și eu să fie undeva prin mai, dar la 10 mai se sărbătorește doar independența regatului (plus că s-ar supăra turcii de la noi, te pomenești), de Paști e cam nașpa, că nu pică în aceeași zi, de 23 august nu mai zic (s-ar supăra nemții, sașii, șvabii), Crăciunul e de obicei tot iarna, la 22 decembrie – vorba unui preopinent – doar a fugit unu’ cu elicopterul…
    În rest, îi doresc autorului multă sănătate, norocul de a simți cât mai puțin (dacă se poate – deloc!) că e asuprit și putere de muncă (să mai scrie studii lingvistice de care să se bucure toți, „fără deosebire de naționalitate”)!

  4. A propos de episodul critic cu statuia regala, de “non-empatie” culturala si artistica, cred ca distinsul domn profesor Szilagyi N. Sandor ne supune unui exercitiu sofisticat de manipulare, printr-un dublu standard si o singura perceptie. Nu ma dau in vant dupa asa-zisa psihologie clinica si comportamentala, care face furori prin serviciile secrete americane si a inceput sa faca pui si pe la noi, dar, una peste alta, marturisesc, critic, ca nu ma lasa rece inteligenta manipulativa a lui Sandor bácsi. Autorul ne povesteste episodul cu memoria sa individuala a clipei, care, desigur, ne indigneaza. Dar exista si o memorie colectiva a istoriei, incomparabil mai revoltatoare, care stie ce se ascunde in spatele unor simboluri ale unor timpuri revolute.

    Pentru a fi bine inteles, asi face o trimitere ipotetica la o posibila cea mai reusita statuie a lui Hitler, care ar fi privita de catre urmasi ai Holocaustului. Neindoielnic, evreii vor vedea intr-o astfel de statuie nu valoarea ei culturala si artistica, ci simbolistica social-politica nefasta a acesteia, ramasa in memoria colectiva evreiasca si transmisa generational, din motive prudentiale, de neuitare si de nereproducere, toate extrem de legitime. Stapanirea ungaro-austriaca a fost un Holocaust politic, identitar si cultural al romanilor din Transilvania, adeseori chiar si fizic, prin urmare nu exista motive de “empatie” artistica romaneasca pentru niciunul din simbolurile statuare ale acelui trecut de oprimare feudala a romanilor.

    Daca elevatul nostru concetatean Szilagyi N. Sandor, indraznesc sa-l numesc si compatriot, pentru ca toti mancam aceeasi paine, a aceluiasi pamant, pe care ni-l dorim liber de orice dictatura, invrajbire sau invazie straina, ar fi facut un minim efort perceptiv de a fi privit lucrurile si din pozitia fostilor sclavi coloniali romani si a urmasilor acestora, cu certitudine ca ar fi renuntat la acea eufemistica adresare de “dragi indignati” (romani), pentru ca si-ar fi dat seama ca indignarea romanilor este cu mult mai mare si mai indreptatita istoric, comparativ cu falsele frustrari ale maghiarilor romani, din prezent, care se bucura de toate drepturile democratice, potrivit standardelor europene privind minoritatile nationale.

  5. Rareori mi s-a întîmplat să reacționez mai PUȚIN hotărît la un articol aici. . . cu riscul de a părea călduț / rabinic, mi s-a părut că „și tu ai dreptate . . . și tu ai dreptate . . . ”

    Autorul cred (intuiesc, căci nu am contor) este un om deosebit, sensibil și bine-intetionat. În același timp poate se jeluieste un pic prea mult – în parte justificat, în parte prin romantizarea ușor clișeistică a unui trecut (imperial) magnific dar idealizat.

    Comentariile sînt (majoritatea) foarte interesante, într-o direcție sau cealaltă. . . Am fost tentat să mă las convins de cîte unul și după aceea de altul, contrar.

    Poate că darul lui Szilágyi N. Sándor a fost să ne facă să gîndim, nu neapărat să ne convingă.

    Pentru asta îi mulțumesc. Și îi doresc tot binele. Fericire.

    Poate că partea ironic pozitivă a relelor care se întîmplă în LUME este să ne convingă că, **prin comparație**, disputele româno-ungare, mai mult sau mai puțin prăfuite prin trecerea timpului și schimbarea contextului, sînt relativ minore, relativ . . . rezolvate, relativ prietenești.

    Cu prietenie și fără iluzii vă ofer tuturor o versiune a poemului eminescian „De ce nu- mi vii”, în traducerea ungurească . . . Nu știu ungurește dar ce frumos sună!

    Limbile sînt făcute să unească, să comunice, nu să despartă. Noi și ungurii avem mult mai multe în comun decît ne dăm seama –sau sîntem dispuși să admitem.

    Trebuie să învățăm asta. Și poate și ungurii, unii, trebuie să învețe asta.

    Ce spuneți, domnule profesor? Din suflet!

    https://www.youtube.com/watch?v=d-3Wu__XRts

  6. Stimate domnule Szilagyi, i-ati aparat admirabil pe conducatorii maghiari prin scrisoarea Dvs. Permiteti-mi sa ma indoiesc ca pledoaria Dvs.reprezinta majoritatea maghiarimii din Romania.
    Personal nu agreez sportul acesta cu sfaturi de schimbarea zilei nationale a unui stat. Fiecare tara are un criteriu istoric de alegere si indiferent de aprecierea individuala, daca a optat pentru o anumita zi, ea trebuie acceptata, chiar daca reprezint un grup de cetateni cu alta opinie. Eu cand ma gandesc la semnificatia adanca a zilei nationale a Frantei as fi tentat sa le dau sfaturi, ca Dvs., dar ca cetatean european le respect alegerea. Discursul Dvs., extrem de diplomat, este totusi un discurs politic care nu face din pacate nici un pas spre reconciliere. Aveti talent oratoric, sunteti bine pregatit pe culoarul pe care incercati sa convingeti, dar undeva in subconstient in timp ce va citeam mi s-a declansat automat un sistem de alarma. Probabil senzatia ca sunt invaluit incet , incet in ceata. Ori reconcilierea de care tot vorbiti inseamna lumina.

    • Dragă Iona Ilie, după aţi putut vedea, eu n-am vorbit acolo de conducătorii maghiari, că nu asta era tema. La început am spus ceva despre acel interviu al dlui Kelemen ca un apropo pentru punerea problemei, dar în rest eu am vorbit de oamenii, şi nu de conducători, iar de politică şi mai puţin.
      Şi bine ziceţi că „reconcilierea […] inseamna lumina”. Este imposibilă atîta timp cît nu facem puţină lumină să ne arătăm unii altora aşa cum sîntem noi, şi care sînt ofurile fiecăruia. Dacă noi, ungurii ne închidem şi în continuare faţă de români şi frustrările şi necazurile noastre le discutăm numai noi între noi, şi nu-i ajutăm pe români să ne înţeleagă mai bine şi pe noi, atunci lucrurile vor continua aşa ca pînă acum, şi nu se întîmplă nimic bun. Eu înţeleg că ne e puţină frică de conflicte (mă gîndesc la cele de păreri şi viziuni diferite), dar dacă nu ne asumăm să le povestim şi celorlalţi foarte sincer despre ce ne doare pe noi de fapt, atunci problemele nu se rezolvă niciodată, şi nici la reconciliere nu se poate ajunge, fiindcă pentru asta e nevoie de înţelegere reciprocă. Ţin minte că în 1990 la iniţiativa dlui Octavian Buracu s-a format aici la Cluj Asociația pentru Dialog Interetnic, unde ne-am adunat şi români, şi unguri, pentru dialog. Majoritatea participanţilor erau persoane mai în vîrstă, pline de bunăvoinţă şi blîndeţe. Şi cum a apărut o problemă puţin mai delicată, a venit imediat şi avertizarea din partea unuia sau altuia dintre ei: să vorbim mai degrabă despre ce ne leagă, şi nu de cele ce ne despart. Era un sfat binevoitor, sigur, cu frica în spate ca nu cumva să ne certăm aici pînă şi noi, dar eu am spus că dacă ocolim problemele pentru discutarea cărora noi ne-am înfiinţat de fapt ca asociaţie, atunci ce am făcut? Ne adunăm aici numai să arătăm că faţă de alţii noi sîntem prieteni? Aşa nu ajungem niciodată să ne angajăm într-un dialog unde să putem înţelege ceva despre starea celuilalt care ar fi de fapt scopul adevărat al unui dialog.
      Cît despre Ziua naţională, vă rog să mă credeţi că noi n-am simţi nicio îngrijorare şi anxietate la apropierea ei dacă n-am avea experienţa asta tristă cu sărbătorirea ei într-o formă nedemnă de o asemenea zi. Dacă n-ar fi asta, poate ne-am putea şi noi bucura, chiar dacă nu pentru ce se bucură românii, dar măcar de frumuseţea formei în care îşi sărbătoresc românii Ziua lor naţională. Şi am şi putea accepta asta fără nicio rezervă, aşa cum am şi scris acolo.
      Înţeleg şi declanşarea „sistemului de alarmă”: din păcate se întîmplă foarte rar ca cineva dintre noi să vă povestească sincer despre lumea în care trăieşte el, şi atunci sigur, aveţi o imagine destul de coerentă despre asta aşa cum se vede de dinafară. Şi atunci cînd eu încep să vă povestesc aici nişte lucruri de care nu prea aţi avut cum să auziţi, şi asta nu se potriveşte exact cu imaginea formată deja, atunci apare imediat sentimentul nevoii de a rezolva cumva această „disonanţă cognitivă”, cum i se spune, şi începeți să citiți cu o anumită suspiciune că poate vreau să vă păcălesc prin mijloace retorice. Asta se întîmplă de multe ori și peste tot, și poate fi chiar un obstacol în fața unui dialog sincer.

  7. Splendid articol! As zice, de-a dreptul sarbatoresc! Ati izbutit performanta de a dedica unui eveniment caruia ii contestati relevanta consistent sarbatoreasca o Scrisoare (a letter) desfasurandu-se altruist, generos, ce se invita a se citi cu reinoit interes pana la capat! Charismatic!
    Romanii trebuie sa se considere norocosi ca Va au printre ei!

    • Remarcabil faptul, evident incomod multora, de a merge impotriva stereotipurilor! E fain cum le luati presul de sub picioare celor care promoveaza ipocrizia „normalizarii” („toleranta”)! Impaciuitorismul, chiar in varianta „mild”, este foarte toxic si trebuie denuntat ca atare si categoric respins! Orice/oricine vine cu argumentul majoritatii, ori al autoritatii este deja abuziv, recte „harassment”!
      Nu dvs. trebuie sa plecati ci, dimpotriva, ei trebuie sa Va accepte ori sa se care de acolo unde au ajuns neinvitati, (pe meleagurile altora), in contextul abominabilului razboi mondial inceput, printre altele, cu genocidul armenilor si terminat la zorii fascismului si nazismului! Nici glorie, nici onoare si vai de triumful armatelor incaierate in acel razboi mondial!

  8. Draga Szilagyi,
    Nu cred ca e o problema ca cetatenii romani etnici maghiari nu sarbatoresc. Problema apare cand reprezentatii etniei voastre, care de altfel sunt reprezentanti ai statului roman, exagereaza. Prin discurs sau actiuni. Si orice exagerare, in contextul in care exista déjà legi care reglemeteaza statutul minoritatilor din Romania, este lipsa de bun simt. Mai ales cand anumite actiuni de genul abordarii drapelului maghiar pe institutii publice romanesti sunt ilegale. Legile actuale garanteaza pe deplin pastrarea identitatii nationale ale minoritatior si sunt respectate.
    Oricum chestiile cu Ungaria mare etc. sunt anacronice in contextul actual. Sa nu mai vorbim de faptul ca deja Ungaria, mama voastra, este si ea departe de a fi o adevarat democratie europeana.
    Cei ce va reprezinta prin UDMR sunt o gasca de spagari pe care voi o votati incolonati. Cum aceasta organizatie e o curva politica voi, cetatenii romani de etnie maghiara cum ati vrea sa fiti perceputi ?
    Poate incet incet vom ajunge la o Europa unita si discursurile nationaliste « petardate » vor disparea de ambele parti.
    Pana una alta hai sa incepem usor : nu mai scuipati pe tricolorul romanesc, noi nu mai scuipam seminte in tribune la Sepsi.
    Si ca sa inchei regiunea HARCOV, si mai ales CV, e printre codasele contribuabilor la PIB-ul Romaniei. Cum banii va vin de la altii din Romania fiti si voi un pic recunoscatori si daca tot nu sarbatoriti puteti munci sa mai platiti placutele bilingve si din impozitele voastre. Sau puteti planta niste copaci.

  9. Toleranta vs (sau) acceptare, integrare vs (sau) asimilare…?
    Cuvintele sunt importante. Toate!
    Inclusiv prepozitiile si conjunctiile care le „leaga”, si carora nu le dam, mereu, importanta cuvenita, ca.”.vs” sau „sau”…
    Opunem, confruntam, impunem, cedam, lasam libertatea de alegere?
    In detalii se ascunde diavolul, si tot de detalii depinde si perfectiunea, sau macar reusita. Practic asta ne intereseaza pe toti, sa reusim sa traim bine impreuna, asa cum suntem, cu calitatile si defectele noastre, sa ne focalizam pe ceea ce ne uneste, nu pe ce ne separa.
    Deci, concret, ce facem cu ce avem? Aceasta este intrebarea la care avem de raspuns.
    Marcus Aurelius ne ajuta sa luam cea mai buna decizie, propunandu-ne: sa acceptam ceea ce nu se poate schimba, sa schimbam ceea ce nu putem accepta, DAR sa facem diferenta dintre cele 2 categorii precedente! Deci…?
    In opinia mea, ultimul lucru ar fi sa continuam sa ne intrebam: cine are dreptate?
    Apoi, ce-i de facut, e greu de precizat, pentru ca paleta posibilului este infinita, de aceea m-as rezuma exclusiv la ceea ce NU ar mai fi de facut, deoarece experienta ne-a demonstrat deja ca nu functioneaza asa cum dorim.
    (M-am intrebat de multe ori de ce in Vechiul Testament, din cele 10 porunci, 8 sunt interdictii si doar 2 indicatii precise? Pai, e vorba de liberatea aproape totala acordata omului! Doar 2 lucruri trebuiesc facute intocmai cum e scris, sa-ti onorezi parintii si sa respecti o zi de pauza de la „treburile lumesti”, in rest faci fix ce vrei, evitandu-le pe celelalte 8…doar 8, dintr-o infinitate de modalitati de actiune! Mai liber decat atat, e complicat…)
    Deci, iata ce n-as mai face eu:
    – n-as mai sta cu ochii in retrovizor, ca risc sa nu mai vad drumul pe care sunt, aici si acum.
    – n-as mai cauta in istorie motive de confruntare cu adversarii (dusmanii?), pentru ca 1. stiu ca istoria e scrisa, mereu si fara exceptie, de catre invingatori, si 2. am decis ca adversar nu-mi e vecinul care-si rupe masina in aceleasi gropi ca mine, acela-mi este frate!
    – n-as mai insista sa faca toti, ca mine, doar ptr ca eu sunt majoritar, cand eu fac prost cam tot ce fac. Foarte prost. Numai pentru „ca pot”!

    Si eu as schimba data sarbatorii nationale, dar din motive de meteo! Toate tarile civilizate „s-au descurcat” sa aiba ziua primavara sau vara, noi de ce n-am citi istoria, astfel incat sa nu fim zgribuliti si incruntati, si la propriu, si la figurat…? ;)

  10. Un demers binevenit, articolul, ramane de vazut ce ecou va avea…

    Putin imi pasa de sarbatorile ungurilor din Romania sau din Ungaria, asa ca pot sa inteleg ca nici lor nu le pasa de sarbatorile romanilor din Romania si din Ungaria. Suntem „chit”.

    Fara urma de indignare, realitatea mea arata asa:
    Transilvania a fost, vremelnic, sub stapanire austro-ungara, iar astazi apartine Romaniei. Asta este realitatea cu care trebuie sa se impace atat toti cei ce traiesc acolo, cat si toti cei pe care-i intereseaza ce se intampla acolo.

    Poporul roman nu are „gena cuceritorului” – din generatie in generatie, a facut agricultura si a crescut animale domestice, pe teritoriul Romaniei de azi si pe teritorii care azi apartin altor state (teritorii pe care Romania nu le revendica, cum obisnuiesc altii, mai mult sau mai putin discret). Obiceiurile si traditiile romanesti stravechi tin de agricultura, de culesul viei, de cultivarea pomilor fructiferi, de comunitatea rurala statornica, iar calul taranului roman arhetipal e cal de tractiune, de munca, nu de calarit.

    Traiesc multe nationalitati pe teritoriul Romaniei, iar romanii i-au acceptat pe toti reprezentantii lor. I-au acceptat, nu i-au tolerat.

    Inainte de a decide daca 22 decembrie merita sa fie zi nationala, as zice ca trebuie sa asteptam finalizarea Dosarului Revolutiei si oarece lumina peste evenimentele de atunci. Inteleg ca-n zilele acelea tulburi, foarte multi „turisti” din Rusia si Ungaria au intrat in Romania…

    In fiecare an, pe 30 noiembrie si pe 1 Decembrie, arborez pe balcon si pe masina drapelul Romaniei. In unii ani, merg si la parada. Deci eu sarbatoresc ziua asta, chiar daca mi-e rusine cu „elitele” ce conduc, vremelnic, Romania.

    Referitor la „asuprire”, sunt sigur ca ungurii din Romania de azi ar fi nefericiti daca ar avea aceleasi drepturi cu ale romanilor din Transilvania ocupata de Austro-Ungaria. Iar romanii de atunci, ar fi fost fericiti sa aiba drepturile pe care le au ungurii din Romania, astazi. :)

    Am cunoscuti din Belgia, din Spania si din Anglia, care, dupa 3,4,5 ani de stat si/sau de venit frecvent in Romania (sunt casatoriti cu cetateni romani), vorbesc o limba romana (mult) mai curata decat multi cetateni ROMANI de nationalitate ungara. Chiar si articolul de-aici ar fi putut beneficia de ajutorul unui corector de limba romana. Macar asa, pentru „impresie artistica”…

    Respectul este reciproc, nu poate fi altfel. Este prietenul meu oricare cetatean al Romaniei, indiferent de nationalitatea sa, care arata respect pentru Romania, pentru limba romana, pentru tricolor, pentru romani, pentru lege. Dar nu-i pot respecta pe cei care nu ma respecta, indiferent cum isi „ambaleaza” ei lipsa de respect.

    Comentariul meu este scris fara patima si fara indignare.

  11. Articolul dumneavoastra este frumos scris si pe un ton prietenesc. In mod normal l-as fi citit cu placere, dar a fost mai degraba un motiv de intristare, din pacate. Nu pentru subiectul ales si punctele de vedere exprimate, pe care le consider perfect rezonabile. Ci pentru mesajul subliminal, probabil neintentionat, dar care pare sa se repete in diverse forme in putinele ocazii pe care romanii ne-ardeleni le au de a comunica cu reprezentantii minoritatii maghiare – si anume un “constant reminder” nerostit dar foarte puternic, care spune ca noi suntem noi si voi sunteti voi. Poate ca aceasta afirmatie este “factually correct”, cel putin dpv cultural, dar parca nu as vrea sa mi se tot aduca aminte de lucrul asta. Acelasi lucru il observ la UDMR, un partid care pare sa aiba un interes marginal, si uneori doar mimat, in chestiuni ce nu au legatura directa cu minoritatea maghiara, indiferent cat de importante ar fi pentru alti cetateni (cu o exceptie notabila in randul persoanelor publice, pe care si un observator neatent ca mine a remarcat-o – domnul Péter Eckstein-Kovács. Respect.) Percep lipsa lor de interes ca pe un alt reminder ca traim prin alegere in lumi diferite.

    Eu personal nu vreau sa ma definesc prin apartenenta la vreun grup – indiferent ca este vorba de etnie, cetatenie sau echipa de fotbal. Normal ca sunt patriot in sinea mea (mai ales local! :D) dar nu ma consider in primul rand membru al vreunui trib in vreo concurenta cu altii. Cand insa linia este trasa si mi se aduce in aminte de ce parte ma aflu, ma simt implicit indemnat sa fac cativa pasi in spate si sa-mi caut si eu locul in coloana – lucru care nu imi face nicio placere. Bucuria mea este atunci cand vin si tineri din secuime sa protesteze altaturi de noi contra PSD (de exemplu) (si au venit atunci cand ne-am strans 200.000 si s-a realizat celebra poza), sau atunci cand construim impreuna o comunitate a iubitorilor de drumetii pe munte, de exemplu, nu atunci cand ne cunoastem si comunicam unii cu altii in calitate de reprezentanti ai unui alt grup etnic. Spunea cineva ca interactiunea grupurilor are o cu totul alta dinamica decat cea a pesoanelor luate individual. Eu prefer varianta personala.

    • Numele sint inselatoare.

      Atit de laudatul in comentarii Péter Eckstein-Kovács nu e maghiar. Sint sigur ca stiti asta, dar vreti sa sugerati cit mai zgomotos – virtue signalling – ca sinteti open-minded. (Dar numai daca aveti cu cine.)

      • Am aceeasi reactie fata de “open-minded” cum are domnul Szilágyi fata de “toleranta”. Deci domnul Péter Eckstein-Kovács nu e maghiar “adevarat”? Ce sa zic – I couldn’t care less. El este cin este indiferent ce vor specialistii la tras subtile linii de demarcatie intre etnii.

        • Nu ati inteles. Nu pentru mine e important ca e evreu, ci pentru dumneavoastra e important ca NU e maghiar. Si asta doar fiindca nu puteti sa va scufundati in ridicol chiar pina la a pretinde ca un Ionescu sau un Popescu sa fie in fruntea UDMR.

          Ar fi foarte simplu sa va dovedesc tuturor celor care il tot laudati si impingeti in fata pe PEK ca sinteti ipocriti cerindu-va sa enumerati 2-3 motive pentru care il iubiti atit de mult pe dl avocat din Cluj, sau 2-3 realizari marete din cariera lui de politruc. Puteti sa intoarceti internetul pe dos si nu veti gasi nimic demn de lauda sau interes in cv-ul lui.

          • Nu, domnule / doamna. Pana sa fi citit mesajul dvs si pana sa fi cautat pe google “oy vey” habar nu aveam ca domnul PEK are probleme la “dosarul de maghiar”. Nici nu m-a interesat catusi de putin. Chiar mi se pare in neregula sa te apuci sa-i cauti unuia stramosii sa vezi daca nu cumva are origini de vreun fel. Iar daca va asteptati ca eu sa fi stiut lucrurile astea cereti mult prea mult de la un simplu oltean. Nu stiu nici Yiddish, nici cine cu cine nu se suporta in interiorul UDMR si de ce. Am auzit niste declaratii politice ale dansului in momente importante (pentru mine) si parerea unui prieten in care am incredere. Habar n-aveam ca o sa ajung sa fiu acuzat de ipocrizie si tot felul de intentii ascunse, indreptate impotriva nu stiu cui, bineinteles. Iar dvs v-au luat-o pe dinainte obsesiile inter-etnice, pe care nu prea da nimeni doi bani in Oltenia tbh – avem noi alte probleme.

          • „Nu pentru mine e important ca e evreu, ci pentru dumneavoastra e important ca NU e maghiar.”

            Opinia mea este că acest articol, măcar formal, prin caracterul său explicativ, este unul în favoarea apropierii cetățenilor români, indiferent de etnie. În conținutul său văd argumente (despre care am scris mai sus) pentru respect reciproc și menajarea sensibilităților reciproc. Apariția în comentariile dedicate unui astfel de articol a unor opinii că un etnic maghiar este inacceptabil într-o funcție anume pentru că nu este „maghiar pur” este oarecum surprinzătoare pentru mine.

            Dacă îmi amintesc bine, UDMR a anunțat în repetate rânduri că acceptă cu deschidere etnici români, germani etc. cu drepturi egale (inclusiv de a accede în funcții de conducere, carevasăzică). Cum adică, dl Péter Eckstein-Kovács, îndemnat la un moment dat să părăsească UDMR, nu poate ocupa funcții de conducere pentru că are în familia domniei-sale etnici evrei?! De asta a fost exclus?! Habar n-aveam. Dar chiar atât de „toleranți-acceptanți” se dovedesc maghiarii? Despre intoleranța cu referire la rromi s-a mai scris în presă, dar nu mă așteptam sincer la o astfel de atitudine față de evrei. Eu îl consider în continuare pe dl PE Kovacs unul dintre maghiarii cei mai echilibrați în declarațiile publice.

  12. Dragul meu Sandor,

    Toate bune si frumoase dinspre partea mea, sunt sincer interesat de cultura si obiceiurile tale, nu am nici cea mai mica problema ca preferi limba materna (dimpotriva, mi se pare normal si natural), privesc sarbatorile (inclusiv cele nationale) mai degraba ca pe niste minivacante, nici prin cap nu mi-ar trece sa iti fac rau sau sa te asupresc, etc.
    Nu se pune problema ca nu mi-ar face placere sa stiu maghiara, dimpotriva imi pare rau ca nu o cunosc. Pana aici, conationalul perfect vei zice … :)

    Sunt om si ca orice om sunt limitat si am defecte. Sunt lenes ! Nu stiu sa spun daca sunt exagerat de lenes, as fi tentat sa spun ca mai degraba in limitele umanului/normalului, nu fac eforturi deosebite daca nu am stimulente pe masura. Si uite asa apar problemele … :) Ai zice ca nu au de ce sa apara dar uite incerc un exemplu: daca ma pui sa invat maghiara mi-e teama ca o sa refuz politicos. Nu zic ca nu o sa invat cu placere cateva cuvinte acolo, dimpotriva, mi se pare exotic si cool. De aici insa pana la cunoasterea functionala a unei limbi e cale lunga … Cale pe care asa cum am zis, nu sunt dispus sa o parcurg fara stimulente serioase. Chiar daca s-ar pune problema invatarii unei limbi straine doar din pura placere tot nu as alege maghiara, asta e, sper sa nu te superi.
    Inteleg ca minoritarii maghiari sunt speriati ca ar putea veni sa lucreze in Craiova de ex. si aici s-ar putea intampla sa nu ii inteleaga populatia bastinasa … Da-mi voie sa iti confirm, chiar nu o sa ii inteleaga. Nu zic, ‘or mai fi si cativa vorbitori de maghiara prin zona dar preponderent lumea nu stie o iota ! Iar daca vrei sa invete toti oltenii maghiara fiindca avem in Romania o minoritate maghiara as zice zau ca e amuzant spre deplasat. Ma si gandesc cum ar suna o propunere legislativa in sensul asta si cum ar lua-o fie-mea de ex si colegii ei de scoala, copii buni de altfel dar pragmatici :) Si ma gandesc cum m-am simtit eu cand am mai umblat prin Europa … Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma supar ca bastinasii nu stiau romana (desi Ro este in UE), nici nu i-am incercat, am recurs din start la engleza :)

    De rest, cum ziceam, toate bune. Inteleg neajunsul unor minoritari de a invata romaneste in Romania si cred sincer ca nu m-ar deranja f tare nici daca nu ar invata. Putem in ultima instanta recurge la engleza, cine stie, pe viitor s-o ajunge si acolo. Cred ca in fond asta este singura problema reala a minoritarilor machiari in Ro, anume neajunsul de a trebui sa stii limba romana. Si cum spuneam, dinspre partea mea poti sa nu o stii, personal nu am o mare problema cu asta, atat numai, in momentul in care nu stii romana in Romania devine deplasat sa ai pretentia de la ceilalti sa stie maghiara.

    Cu drag,
    Gabi

    • Dragă Gabi, sper că n-aţi înţeles greşit ce am spus în text despre minoritatea de limba suedeză în Finlanda, să credeţi că eu aş dori ca şi în România maghiara să fie limbă oficială în toată ţara şi toţi românii să înveţe şi maghiara. Am şi spus acolo că aceea e o situaţie mai specială, şi că nu tot ce e acolo s-ar putea aplica oriunde. Învăţarea limbii române în şcoală de către copiii maghiari e o problemă nerezolvată de mai multe decenii. Românii sînt nemulţumiţi, unii chiar revoltaţi pentru faptul că ungurii, mai ales cei din Haghita şi Covasna nu ştiu destul de bine româneşte, unii chiar foarte puţin, iar ungurii, mai ales cei din aceste zone sînt nemulţumiţi, unii chiar revoltaţi fiindcă sînt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, şi se întreabă cum se vor putea ei să se descurce şi să se realizeze profesional în România dacă şcoala nu le face posibilă însuşirea limbii române ca lumea. Deci să nu credeţi că dacă ei nu ştiu bine româneşte, asta s-ar datora faptului că n-ar vrea ei să înveţe limba sau chiar s-ar opune. Despre cauzele adevărate am spus ceva mai sus, v-aş ruga să vedeţi răspunsul meu la comentariul lui judex.

      • Daca educatia ar fi libera in Romania, aceste probleme ar disparea.

        Este de domeniul absurdului social sa iti inchipui ca un minister poate sa gestioneze direct toate cerintele de educatie, asa cum se intampla in prezent.

        Planul cadru este extrem de rigid, cerintele de angajare sunt superstricte, cele de angajare si de concediere – la fel.

        Daca s-ar liberaliza si s-ar permite diveristatea scolilor, fiecare ar face cum isi doreste. Eu nu am cum sa stiu ce e mai bine pentru comunitatea maghiara din Praid (de exemplu), de ce trebuie sa le impun eu ce sa invete si ce nu?! De ce ar trebui ca totul sa fie dictat din biruourile unui minister, de catre oameni care (obieciv) nu au habat ce e – spre exemplu – in Praid?!

        ===

        Eu nu as avea nimic impotriva ca maghiara sa fie limba oficiala. Cu ce ne incurca?!

        Sigur, nu cred ca se asteapta cineva sa inceteze bancurile cu Pishta :-)). Sau cu O brad frumos :-)). Da, si?! Bine ca ne putem amuza, radem nu ne batem cu bolovani:-)).

        Sa zicem ca merg intr-un sat maghiar si la magazin nimeni nu vorbeste romana. Bun, nu cumpar nimic pentru ca nu ma inteleg cu vanzatoarea. Nu eu pierd in acest caz.

        Sa zicem ca pot exporta hotdogi in Ungaria, dar mi-e greu sa ma inteleg cu partenerul de acolo. OK, il iau pe Pshta si incercam sa vedem cum ajungem sa castigam amandoi.

        Ori, noi in loc sa vedem cum sa facem sa castigam cu totii, ne luptam cu umbrele trecutului si tot felul de fantasmagorii prezente.

        Avem piata comuna, avem libertate de miscare. Eu cred ca ar fi mult mai bine sa vedem cum profitam de ele in loc sa ne scufundam in protcronisme si sa tocim tastele cautand „1 Decembrie 1918”.

    • @Gabi – Putem in ultima instanta recurge la engleza, cine stie, pe viitor s-o ajunge si acolo.

      Am experimentat deja asta în urmă cu 7-8 ani, chiar aici, în Nottingham. Un anume Zoltan fiind din Praid, nu m-am putut înțelege cu el decât în engleză, spre totala nedumerire a englezilor, dar și spre amuzamentul nostru :)

      • Mulţumesc pentru acest exemplu foarte elocvent la ce am spus eu mai sus în răspunsul meu la comentariul lui judex. Gîndiţi-vă numai cîtă vreme şi energie a irosit acest Zoltán la orele de română în şcoală şi apoi după-masă cu lecţiile pentru ca rezultatul să fie ce aţi văzut. Şi la ce altceva s-ar mai putea aştepta cînd acest Zoltán trebuia să înveţe româneşte din manualele scrise pentru elevii români, făcute nu pentru învăţarea limbii, pe baza unei programe şcolare făcute nu pe necesităţile lui şi cu profesori de română care la facultate a făcut metodica predării limbii române, dar numai pentru cei care vorbesc româna ca limbă maternă şi nu şi o metodică pentru predarea limbii române ca limba a doua? Imaginaţi-vă cîtă engleză aţi şti dacă era s-o învăţaţi numai la şcoală şi trebuia să învăţaţi după manualele și programa elevilor englezi din Anglia! Nu cred că ar fi greu de ghicit, așa că nu mai spun. Acest Zoltán a avut totuşi noroc, nu ca mulţi alţii, că măcar Harald nu l-a luat la rost pentru necunoaşterea limbii şi nu i-a spus că nu ştie româneşte fiindcă n-a vrut el nici de-al dracului să-nveţe că avea ceva cu românii.

      • „Am experimentat deja asta în urmă cu 7-8 ani, chiar aici, în Nottingham.”

        D-la Harald, consider că suntem europeni și, probabil, la fel ca în SUA, mai devreme sau mai târziu, limba engleză va fi adoptată de către toți cetățenii Uniunii Europene. Desigur, nu dintr-o dată și probabil nu toți o vom vorbi la fel de bine (limba engleză însăși evoluează, de altfel).

        Nu mă supăr de mult din pricina dificultăților de comunicare cauzate de limba maternă: limba engleză ne este salvarea la îndemână.

        Eu „am experimentat” la Crsitur, într-o prăvălie…Bineînțeles că nu m-am supărat că cel care avea drept principal obiectiv obținerea de profit prin acte de comerț era cât pe ce să-și rateze obiectivul întrucât nu vorbea limba română, iar eu nu știu o boabă maghiară, deși o perioadă relativ îndelungată am avut mulți colegi maghiari.

        Am apelat deîndată la limba engleză. Din nefericire interlocutorul meu care conducea prăvălia nu o cunoștea. Pentru că voiam cu toată bunăvoința să-l ajut să înfăptuiască actele de comerț pentru care exista prăvălia respectivă, i-am spus că vorbesc limba franceză mai bine decât pe cea engleză și poate reușim astfel să comunicăm. N-a mers nici așa. Dar, minune! Probabil jenat, dar convins de bunele mele intenții, omul nostru și-a amintit brusc că vorbește românește. Și chiar foarte bine. Ne-am despărțit în relații cordiale, iar eu m-am prefăcut că nu am reținut că a spus că nu vorbește românește. -:)

        • @Constantin – cred că e o problemă de atitudine din partea noastră, a românilor. Am mai povestit cândva despre experiența din Tg.Secuiesc (a fost prin 2000, cred) când trei chelnerițe care nu vorbeau deloc românește au trezit la 2:00 noaptea o bucătăreasă care mai știa cât de cât, destul cât să-mi explice unde stă omul pe care-l căutam. Aveam adresa lui scrisă pe un plic, dar sistemele de navigație nu știau adrese din România la vremea respectivă.

          Ideea mea e simplă: așa cum nu mă aștept din partea unui bavarez să știe românește, așa cum nu mă aștept din partea unei stewardese născute la Győr să știe românește, tot așa nu mă aștept nici din partea cuiva născut în România să știe neapărat românește. Mi s-a întâmplat într-o noapte la Lenti (în Ungaria, dar la granița cu Slovenia) să nu mă pot înțelege în niciun fel cu o bătrână căreia trebuia să-i plătesc cazarea. Am făcut gestul de a scrie, a adus un creion și a scris suma și asta a fost tot. Care e problema dacă mi s-ar întâmpla la fel și la Cristur?

          Oamenii sunt de-obicei de bună credință, dacă nu se simt obligați să intre în defensivă. Dar dacă se simt obligați să intre în defensivă, înseamnă că noi am determinat cumva asta.

  13. 1. Sunteți perfect liberi, individual si colectiv, sa nu sarbatoriti orice nu aveti chef sa sarbatoriti, inclusiv Ziua Nationala. Ca de altfel orice om, indiferent de etnie, din Romania.
    2. Respectarea protocolului de stat cu ocazia Zilei Nationale este o obligatie a tuturor institutiilor statului, a administratiei publice centrale si a celei locale de pe intreg teritoriul Romaniei. Articolul dvs.de fapt asta vrea sa puna in discutie.

    Din acest motiv gasesc „maneaua” asta cu „”va rugam sa ne intelegeti ca noi nu avem motiv sa ne bucursm” extrem de caduc-nationalista jenanta si manipulativa in incearcarea de a încețoșa distinctia intre cele doua aspecte de mai sus.

    De 1 Decembrie, nu aveti decat sa stati acasa, sa purtati doliu, ancorati in trecut, incapabili de prezent si nedemni de un viitor european comun. Nu va scoate nimeni cu forta sa defilati, sa aplaudati…

    Dar pe primarie si pe strada, afisati steagul acestei tari si lasati romanii din Miercurea Ciuc, din Odorhei, din Gheorgieni sau de oriunde sa se bucure. Si cu ei, ungurii, nemtii, evreii si tiganii care prefera sa se bucure de prezent decat sa jeleasca dupa trecut.

    Sau, am putea sa incercam sa faurim un viitor european in care nationalismul insusi sa fie caduc. Caz in care, ar trebui sa ca rescrieti scrisoarea in termeni de „noi”, si cu fata care Europa si catre viitor.

    • Omul spune ca nu se bucura, nu ca nu sarbatoreste sau ca nu respecta.

      Fiecare e liber sa se bucure sau nu de ceva.

      Eu sunt de parere ca e frumos sa respectam libertatea fiecaruia. Nu ne fura nimeni tara, nu ne ataca nustiu ce natie sau grup calare cu lancea in mana. Suntem toti in zona membri UE, cu suveranitate impartasita, avem libera circulatie a persoanelor.

      Comunitatea maghiara din Romania este ceva ce ne defineste si ca romani, este un dat istoric.

      Ne-am mai batut joc si de comunitatea germana din Romania, cred ca ar fi bine sa invatam din acea experienta.

      Istoria ramane istorie, sentimentele sunt personale, cred totusi ca ar trebui sa ne concentram pe cum putem sa facem ceva sa ne fie mai bine la toti acum. Daca nu se bucura, asta e! Sa incercam sa facem o sarbatoare nationala, nu o sarbatoare a etniei romane. Adica, sa ne bucuram toti, sa putem sta de vorba, sa facem afaceri impreuna, sa facem rost de locuri de munca, sa incercam sa exportam, sa ne folosim de relatiile comunitatii maghiare pentru a iesi pe piata mondiala.

      • Prin „sa facem o sarbatoare nationala” inteleg sa alegem o alta data (varaa!!!), mai indepartata in timp si cat se poate de neutra. Subliniez faptul ca o sarabatoare nationala trebuie sa fie un prilej de bucurie pentru toata lumea. Sigur, carcotashi vor fi mereu, dar nu de ei e vorba.

      • Da, asa e. Ar fi bine sa fie bine, dar nu e. Ar fi bine sa ne intelegem ca fratii si sa ne aducem aminte ca si „voi” si „noi” contin grupuri mari de idioti. Numai ca in loc de asta, vad ca preluam ce zic idotii, si punem pe ton de romanta suava, facand apel la calm si prietenie. Pe afara vopsit gardul.. dar aceeasi Marie.

        Ar fi bine ca – romani si unguri – sa intrebam politicienii despre economie, despre conditiile de viata, despre infrastructura, despre planurile de dezvoltare, despre securitate si armata, despre pozitia noastra cu privire la aspecte europene care ne privesc. In loc de asta, multi dintre noi continuam sa ne lalaim in tristeti d’astea de secol 19-20, ratand nu doar prezentul, ci si viitorul.

        Eu unul m-am saturat pina in gat de manelele astea cu asuprirea ungurilor si cat au ei de patimit in Romania. Pe bune. Ar trebui sa se duca la un schimb de experienta cu minoritarii unguri din Slovacia, de exemplu. Sau chiar si din Austria. Nu mai zic de cei din Ucraina, ca aia nu e tara UE.

        Insa retorica asta nationalista creaza un cerc vicios. Si nu il creaza intamplator, nu are premisa de inocenta si buna-credinta. Este o actiune calculata a politicienilor. Cand un politician nu are ce sa discute pe probleme *reale* (nivelul de trai, calitatea vietii, de exemplu), o da in extremisme si nationalisme.

        Problema cu nationalismul este ca politicienii aflati pe nisa asta nu au alta sansa decat sa supraliciteze. Nu se pot opri niciodata, pentru asta e *singura* linie pe care o au. Ai obtinut invatamant primar *de stat* in limba materna? Vrei si secundar. Il ai pe ala secundar? Vrei si tertiar. Il ai si pe ala? Treci la administratia locala. O ai si pe aia? Pui conditie obligatorie de angajare peste tot, cunoasterea celor doua limbi, ca sa te asiguri ca majoritarii vor fi exclusi. Faci tot ce poti sa enclavizezi comunitatea ta de minoritari, sa o tii dependenta, si sa arunci toata lipsa ta de performanta in carca majoritatii. Tu ai ai face, dar nu te lasa majoritatea.

        Apoi incepe discriminarea inversa, in micuta ta enclava, sub pretextul ca iti conservi traditiile.

        Insa roata asta (i)logica a ramas aceeasi si nu se poate opri decat cand isi vor atinge obiectivul: independenta sau autonomia pe criterii etnice. Nu se poate opri, pentru ca oricate drepturi ar obtine, la urmatoarele alegeri trebuie sa promita alegatorilor mai mult, sa supraliciteze. Si nu pot sa promita drumuri, poduri, spitale, slujbe, investitii…. SI nu pot sa spuna: „oameni buni, am obtinut cam tot ce era decent de obtinut ca drepturi, hai sa mai discutam acum si de altceva…” Exemplul recent al Cataloniei mi se pare elcovent. Cand zeci de ani, catalanii au obtinut drepturi dupa drepturi, grade din ce in ce mai inalte de autonomie in cadrul statului spaniol, ce le-a mai ramas de cerut? Independenta. Pardoxal e – ca daca ar obtine-o – ar fi si sfarsitul acestei clase politice catalane si de asta ma uit cu mare interes sa vad ce se intimpla cu Brexitul. Ce se intimpla cand esti – ca politician – confruntat cu propriele fantasmagorii pe care le-ai pus in circulatie.

        Apoi mai e o chestie de respect: Orban, un anti-european, un dusman al statului de drept si un mare prieten al rusilor joaca cartea nationalsmului. Le lalaie ungurilor basme d’astea cu gloria demult apusa, cu imperiul, cu marea Ungarie, varianta maghiara a lui „vom fi ce am fost si mai mult decat atat/vom cladi o tara ca soarele de pe cer.” (funny, nu?). Si ei pun botul, cum punem si noi, romanii, la talharul nostru de Dragnea cu rahaturile lui cu statul paralel.

        Totusi, in relatia cu Romania, Orban ne da un scuipat in frunte (anul trecut) si anunta prin ministerul lui de externe, ca oficialii ungari nu pot participa la receptia si festivitatile de Ziua Nationala Romaniei organizate la Budapesta pentru ca… Trianon si alte manele nationaliste (acealsi ca in scrisoarea de fata). Asta e un afront adus romanilor, o jignire enorma si o incalcare grosiera a tuturor uzantelor diplomatice.

        Pentru ca noi avem niste slugi si niste talhari pe post de conducatori si pentru ca infractorii gandesc la fel, Dragnea nu gaseste de cuviinta sa zica nimic legat de asta si MAE romanesc tace molut. Iar unii „impaciuitori” spun cu „echilibru” ca nu e cazul sa inflamam lucrurile. Mda, uneori granita intre lipsa „de inflamare” si lipsa de deminitate e foarte difuza.

        Si Orban nu face astea intamplator. Le face sprijinind planurile Rusiei, ale prietenului Vladimir. Le face ca asa se poarta golanii din gasca lui: LePen, Farage, Geert Wilders, Miloš Zeman, si alti promotori ai Europei urii si a populismului.

        Apropo, cand scriam asta, se pare care ca EU Observer, publica se el cam aceleasi observatii.

        https://www.hotnews.ro/stiri-international-22809912-euobserver-este-timpul-europa-trezeasca-inteleaga-amnintarea-flancul-estic.htm

        Mai mult, Guvernul domnului Orban, da „azil poltic” unui infractor maghiar, urmarit pentru fapte de coruptie, sfidand din nou statul roman. La fel cum a facut si Serbia cu Ghita, de altfel.

        Si in acest CONTEXT, vine aceasta scrisoare patetica a domnului profesor. Care nu face decat sa preia maneaua lu’ Orban: noi nu putem sa ne bucuram de Ziua Nationala a Romaniei, ca acum 100 de ani, Marea Ungarie a fost redusa la o treime. Mno, ce original si duios se canta pe muzica scrisa deja de altii..

        Apar chiar chestiuni hilare: „suntem asupriti”. Recunosc, asta m-a facut sa rad cu pofta. Se dau exemple *total izolate* de golani romani (de aia unguri – organizati in formatiuni paramilitare cu conexiuni rusesti nu stim – n-am auzit, dupa cum n-am auzit nici despre baietii aia care vroiau sa faca „o gluma” cu o bomba pusa intr-un cos de gunoi, ce urma sa explodeze anul trecut de Ziua Nationala”).

        Sunt 100% pentru intelegere buna. Nu poti sa te pretinzi un om inteligent si sa iti doresti escaladarea rahaturilor dintre romani si unguri. Nu putem sa vorbim la nesfarsit despre trecut. Acuzandu-ne unii pe altii pentru facerile si desfacerilor strabunicilor nostri. Fie ne impacam cu situatia actuala si privim impreuna catre viitor, fie nu.

        @Dedalus va admir si va impartasesc (dvs. si multor altor preopinenți) echilibrul, dorinta de dialog. Apreciez chiar si ca autorul acestui articol o declama in articolul sau. Insa hai sa nu fim ipocriti. Nici unii nici altii nu putem lua palmele peste obraz pe post de batai prietenesti pe umar. E nevoie de respect reciproc, absolut. Si culmea e, ca la nivel indivdual el exista in majoritaea cazurilor. Insa cand vorbim de grupuri, situatia se schimba.

        Putem sa ramanem la discutia „respect”, in sensul ciorbei nationaliste rencalzite. „Voi” nu ne respectati ca nu ne dati autonomia teritoriala pe criterii etnice, „noi” nu va respectam ca refuzam sa recunoastem realitatea, Trianonul si istoria recenta, continuand sa avem vise revizioniste si revansarde”.

        Sau, cum au spus multi mai sus (si cu care sunt evident, de acord) putem sa ne uitam la noi ca popor, ca o echipa. Si sa schimbam „voi’ si „noi” in raport de alte repere: coruptie versus etica, justitie si stat de drept vs.autoritarism, domnia discretionarului, a pilelor si lipsei de transparenta, dezvoltare economica versus saracie etc. Cum ar fi sa avem TeamRomania, cu jucatori de toate felurile, concentrata mai mult pe partidele de jucat, pe pregatire, pe viitoarele goluri decat pe ce palma i-a dat bunicul unui jucator, unchiului altui jucator?

        Dar, Dedalus, nici sa ne pefacem ca „Numarul 9” nu joaca sau joaca cu rea-credinta, pentru ca el nu se considera TeamRomania sau pentru ca are impresia ca jocul este despre numele echipei si nu despre cate goluri in poarta prosperitatii si dezvoltarii putem da.

        Respectul implica reciprocitate.Si increderea si respectul se castiga in timp. Cu asta e de acord toata lumea. Paradoxal e cand ne acuzam Janos si Ion de lipsa de respect pe chestii istorice, in loc sa ii acuzam *impreuna* pe Dragnea, pe Attila Marko, pe Orban si pe Tudose de ororile pe care le fac si sa ii sanctionam. Mai ales ca Dragnea si Orban se pupa in bot si sunt prieteni de numa-numa.

        • Personal, nu cred ca trebuie sa schimbam data Zilei Nationale. E doar un pretext ca in bancul cu „n-are basca”.

          Putem sa schimbam si Ziua Nationala. Putem sa schimbam si numele tarii din Romania in… „Albastria” sau „Verzia”. Cata vreme nu poti fi fericit ca Romania (sau macar judetul tau) nu e Ungaria… tot degeaba.

          • Faptul ca 1 Decembrie pica iarna e incontestabil. Ziua e scurta si e frig.

            Eu refuz sa fiu masoschist. Noi dardaim, maghiarii nu se bucura, soldatii tropaie bucuros sa se incalzeasca la defilare, nu poti iesi cu cainele la demonstratie decat daca e malamut sau o rasa nordica.

            Ziua clantanitului din dinti si a scrisnitului din masele.

            Eu o vreau vara: plimbari, picnic, padure, defilare calumea, toata lumea fericita.

            Nu pricep in ruptul capului de ce trebuie sa ne auto-torturam de 1 Decembrie. Unirea ramane pe aceeasi data si daca sarbatoarea nationala e in alta zi. Vara.

        • Eu ma refeream la a face afaceri impreuna, nu la prietenie sau intelegere sau altele de acest fel.

          Nu am incredere in prietenii sau dusmanii intre grupuri diverse. Le consider pure inventii. Ca si cum am discuta despre cat de prieteni sunt controlorii de tren cu pescarii de guvizi. :-).

          ====

          Am incredere doar in relatiile dintre indivizi.

          Daca Gheo si cu Pishta castiga fiecare separat catge 10 USD dar impreuna fac 30 USD, lucrurile arata altfel :-). Si pentru Gheo si pentru Pishta.

          Daca nici fiul lui Gheo si nici fiul lui Pishta nu pot invata ca lumea la scoala din Praid (scuze cetateni din Praid, e doar un exemplu!), dar ar putea invata ca luma amandoi in acelasi oras, sa vezi cum s-ar schimba relatiile dintre Gheo si Pishta!

          ===

          Si mai am incredere in ce face fiecae pentru el, ca el stie mai bine. Daca Praid (e un exemplu ca s-a mai dat pe aici) vrea sa aiba numai scoli in limba maghiara, voia la el! Vrea bilingv? Treaba lui!

          Autonomie pe criterii etnice?! In UE e o idee absurda. Ce sa decida „autonomiile” acelea, cand avem piata unica?

          Sa zicem ca in scara de bloc de alaturi stau 5 italieni si 2 romani. Scara se declara autnoma. Ce poate sa faca este sa puna numele scarii in Italiana. Si?

          • @Dedalus – miza autonomiei e alta: scara autonomă poate avea un șef, iar acel șef nu mai are nevoie să muncească el însuși. El trebuie întreținut din munca celorlalți de pe scară, că doar le apără interesele și se sacrifică pentru ei :)

            • O fi.

              Dar daca tinutul autonom decide sa devina comunist, e treaba lui. Nu mai contamineaza toata tara Adica e si o parte buna. :-))

  14. Buna ziua,

    Nu am trăit in Transilvania si îmi sunt puțin cunoscute problemele pe care le prezintă articolul.
    Totuși, sunt făcute aici niște afirmații care pe mine ma fac sa înțeleg lucrurile așa : ungurii din România ( sau autorul articolului dacă nu reprezintă comunitatea ) nu se considera Romani. Chiar si spune ca sărbătoarea naționala nu are nimic de-a face cu el. Concluzia este ca cetățenia romană care vi s-a acordat ar trebui retrasa si voi expulzați in alta țara cu care sentimentele voastre rezonează mai bine. Cred ca ar fi mult mai bine pentru voi si v-ați simți mai bine (de ex in Ungaria ).
    Așa văd eu, fără părtinire ( nu cunosc nici un ungur in România ) soluționarea.
    Un ultim lucru : am simțit in articol multă ostilitate si dispreț fata de romani si cultura lor. Nu cred ca se poate pune problema integrarii voastre vreodată, dacă toți sunteți așa. Dar ați putea avea puțin bun simt sa stați in banca vostra ca eu nu cred ca va persecuta cineva in țara asta.

    • …nu,nu sunt toti asa ; am crescut intre unguri si in 19 ani am intalnit vreo 8-10 , toti… specimene si de fiecara data alcoolul era prezent si au fost intotdeauna pusi la punct .
      Stiu , clocoteste acidul gastric citind dar asta se urmareste.

    • Dragă Teodora, vă spun sincer că mă simt derutat, puţin chiar contrariat. Eu am scris pînă acum destul de mult în ungurește pentru unguri (aveam și timp pentru asta în cei 70 de ani a mei), printre altele și despre problemele care îi privesc pe unguri şi români deopotrivă. Cititorii mei în general au fost receptivi la scrierile mele, le-au citit cu simpatie, şi mi-au şi semnalat asta de multe ori. Dar trebuie să vă spun, dacă tot aţi adus asta în discuţie, că nu toţi ungurii sînt la fel, aşa cum nu sînt nici toţi românii la fel, şi am ajuns astfel în situaţia ca unii dintre ei să înceapă să mă privească cu suspiciune, întrebîndu-se şi făcînd aluzii la asta şi în spaţiul public dacă mai sînt eu oare un „ungur adevărat”, sau în cei 18 ani trăiţi în Bucureşti m-am românizat, cel puţin în parte, dacă scriu mereu cu atîta simpatie despre români şi dacă admir sincer atît de multe lucruri din cultura lor, cum nu prea mulţi dintre noi, şi tocmai de asta acestor unguri asta le-a sărit în ochi şi n-au ştiut cum s-o interpreteze. (De exprimarea acestei admiraţii nu m-am putut abţine nici în această scrisoare, măcar într-o paranteză, şi nu pentru a-i flata pe români, ci pur şi simplu fiindcă aşa sînt eu că şi spun dacă-mi place ceva.) Iar acum citesc aici că „am simțit in articol multă ostilitate si dispreț fata de romani si cultura lor”, la care m-am speriat că poate nu m-am exprimat eu bine undeva, şi am citit textul încă odată să văd unde am stricat ceva. N-am reuşit să găsesc nimic, dar fiind eu autorul, eu am mai puţine şanse la asta, fiindcă eu citesc totul cu intenţia cu care am scris ce am scris, şi nu pot obseva dacă nu cumva e ceva undeva ce se poate înţelege şi altfel. V-aş fi deci foarte recunoscător, şi chiar vă rog asta, dacă mi-aţi semnala care au fost acele pasaje unde aţi simţit aşa, că asta m-ar ajuta şi pe mine ca data viitoare să fiu mai atent.
      Iar în ce priveşte problema dacă ne considerăm noi români sau nu: în sens etnic cu siguranţă nu, dacă noi sîntem etnici maghiari. În sens de cetăţeni români, categoric da, cu tot ce ţine de asta.

    • @Teodora – hai să nu fim chiar așa de războinici, au și ei dreptatea lor: trăiesc acolo de multe generații, iar când s-au schimbat granițele pe ei nu i-a întrebat nimeni ce părere au. Pe la 1910, bunicii mei nu vorbeau germană în Bucovina, chiar dacă Bucovina era administrată de Viena de peste 100 de ani.

    • @Noi, sa recunoastem ca Sandor NE ofera prilejul sa NE cunoastem mai bine, indiferent daca „ne” este inteles ca „noi”, „voi” sau „ei”. De fapt, mesajul in siNE se situeaza deasupra celor trei, chiar daca vine, asumat onest – lucru demn de remarcat intr-o lume a imposturii, dintr-o parte a intregului.

  15. Cu ras, cu plans tratatele trebuie respectate ! Restul sunt discutii, iar dezbaterea este necesara intr-o democratie. Dupa cum se vede dreptul la opinie este respectat in Romania.Felicitari autorului si bravo comentatorilor onesti, unii chiar foarte bine documentati.

  16. Am pus si eu intrebarea unui tanar daca va sarbatori 1 Decembrie.

    Mi-a raspuns „Cui ii pasa?!”. Si mi-e teama ca avea dreptate.

    Ne rupem toti in figuri cu relatia dintre romani si maghiarai. Ca sa nu zic vorba lui Moromete :-))

    Ce-ar fi sa ne gandim sa avem o economie puternica, concurentiala si diversificata, in care efortul personal sa fie rasplatit si libertatea individuala sa fie garantata?

    Sigur ca s-ar pastra frecusurile sociale, prea adanci sunt radacinile istorice. Si in ale state cu mai multe nationalitati sunt glume si spirit de gaska.

    Dar daca ne-ar fi mai bine la toti, cam cum ar fi?

    ===

    Cea mai proasta idee a fost alegerea zilei nationale iarna.

    ===

    Sa recapitulam: sarbatorim ceva ce nu stim ce, pe un frig de krapa pieterele, habar nu avem de istoria noastra si de fapt nici nu ne pasa.

    Cum am putea sa sarbatorim de fapt orice, cat timp nu depunem niciun efort pentru nimic si nu stim nimic?!

    ===

    Eu as alege un eveniment neutru, de pe la sfarsitul Evului Mediu, primavara sau vara devreme,

    Dar as desfiinta UDMR ca partid politic (care de fapt nici nu e asa ceva) pentru imensiul deserviciu adus atat romanilor cat si maghiarilor. Cu sau fara UDMR, dar mai repede fara, maghiarii au nevoie de o anumita siguranta, de o apartenenta la o societate in care traiesc impreuna cu romanii si cu altii.

    Nu conteaza daca au sau nu dreptate cu 1 Decembrie. Conteaza ca nu se simt bine. Ori, ideea unei sarbatori nationale este sa fie pentru toata lumea un prilej de sincera bucurie.

    ====

    UDMR a capturat organizarea maghiarilor din Romania la fel cum anumite partide au capturat statul roman.

    Nu e vorba in ce spun de nici un sentiment antimaghiar sau nationalist (nu pricep de ce maghiara nu e limba oficiala, cu ce ar strica asta?!) ci de dorinta de a avea o scena politica bine delimitata, clara,

    ===

    Dupa mine, autorul are tot dreptul sa scrie oricat de lung, alt articol in tema eu nu am mai citit. Bine ca a scris. Eu il citesc in foileton :-).

    M-ar amuza sa vad si titlul in maghiara. Serios,

  17. Sincer sa fiu, sunt uimit ca sunt atatia comentatori care considera tonul prietenos. Nu e, deloc. Mieros o fi, dar in cea mai mare masura e condescendent si pasiv-agresiv. Chiar nu era nevoie de optispe pagini sau cate Dumnezeu sunt pentru ceea ce pana la urma sunt niste idei regresiste de secolul XIX deghizate abil in ton sfatos de mos la gura sobei.

    E tocmai acest aer de nejustificata superioritate, care iata transpare si pe sub tonul aparent impaciuitor si prieteneos, cauza neincrederii pe care v-o arata romanii, si mai ales romanii transilvaneni. Mergeti si cereti americanilor sa nu mai sarbatoreasca 4 iulie, fiindca descendentii britanicilor s-ar putea simti frustrati de asta. Ah, stati – aia au inteles ca US e noua lor patrie si, din moment ce ii apartin, si din moment ce nu vor sa-si ia talpasita in Imperiul Britanic, au devenit de bunavoie cetateni loiali US. Ce chestie!

    Eu inteleg frustrarea de a se schimba o granita peste voi, dar pierdeti constant din vedere, cum bine a remarcat cineva mai sus, ca era o granita nedreapta care nu putea rezista, a unui imperiu care nu putea rezista. Sub orice administratie a fost, Ardealul a fost mereu majoritar romanesc, deci tot ce a venit inainte de 1918 a fost doar o prelungire a inevitabilului.

    Va asigur ca odata ce veti renunta, dvs si coetnicii dvs, la inversunarea „nem nem soha” mostenita din generatie in generatie, romanii vor fi mult, mult mai predispusi sa va acorde drepturi minoritare pe care le clamati. E pur si simplu lipsa de incredere. Condescendenta nu ajuta. Pasiv-agresivitatea nu ajuta. Nu puteti afisa si aere de superioritate, si plange ca sunteti cetatean de rangul doi simultan si sa si ramaneti credibil.

    Apropos am crescut in Ardeal intr-un liceu cu clasa paralela maghiara. Eu si colegii mei am avut mai multe tentative de a ne imprieteni cu colegii maghiari, dar ne-am lovit de fiecare data de acea raceala superioara clar invatata acasa in familie, pentru ca altfel sunt convins ca erau la fel de simpatici si pusi pe sotii ca si noi. N-a fost sa fie, dar e o atitudine care se mosteneste in familiile maghiare, si care va asigura tensiuni interetnice multe generatii de acum incolo.

    Maghiarii imi sunt simpatici (nu o bag pe aia cu prietenii maghiari, desi am cativa); mi-as dori sa inteleaga ca articole din astea pline de sfaturi date cu nasul ridicat in vant doar fix cat sa nu fie foarte evident in anul centenarului nu ajuta cu nimic relatiile interetnice.

    • Cred că înţeleg despre ce vorbiţi. V-aş ruga frumos să citiţi mai sus şi răspunsul meu la un sub-comentariu al lui Eudoxiu Șpilică (sub comentariul lui Biró G. Albert) şi de asemenea răspunsul meu la comentariul lui Cinicul.

  18. Revin, deoarece am văzut că s-a vorbit mai sus (în unele comentarii) despre faptul că etnicii maghiari din România NU știu românește.
    Trei situații – atât de dinainte de căderea comunismului, cât și de după – și două exemple.
    Situațiile:
    1. În septembrie 1989, la unitatea unde, de vreo 8 luni, eram militar în termen, a venit un nou contingent de recruți (așa-zișii „bibani”, în limbaj cazon). Printre ei, un maghiar din Gheorgheni. Acesta nu știa mai deloc românește (era încă „iepoca ceaușescu!”) și a învățat în cele 6 săptămâni până la depunerea jurământului. După, am avut ocazia să stăm de vorbă (el înțelegea ce spunem și înainte, dar nu se putea exprima în română) și mi-a explicat că, unde stătea el, toți vorbeau maghiara!… Întrebare: de la cine să fi învățat omul românește, la Gheorgheni, dacă, în jurul lui, toți vorbeau ungurește?
    2. Prin 2001, la Radio România Actualități s-a dat un interviu cu un inspector (maghiar) de la ISJ Harghita. Acesta relata că, la concursul de titularizare pe post, s-au scos, în acel an 100 (UNA SUTĂ!) posturi de profesor de limba română. S-au înscris 4 (patru!) candidați și toți au luat note sub 5!
    3. Cam tot atunci, în județul vecin, Covasna, un sfert din posturile de profesor de limba română erau neocupate (vacante). Întrebare, după expunerea situațiilor 2+3: Cum să învețe maghiarii din zonă limba română dacă, fie n-au profesori, fie, cei care dau concurs, sunt nepregătiți și nu iau nici nota de trecere? Ca să avem profesori de limba română, pregătiți, în țara asta, e treaba maghiarimii din România sau a statului român?
    Și cele două exemple. Primul, e o chestie care mi s-a întâmplat, în 2002 sau 2003, la Târgul Secuiesc. Discutând cu un localnic, la un moment dat, acesta a zis, singur (nu adusesem vorba de asta!) că e normal ca în această țară, care se numește România, să cunoști limba țării, care este româna! Și vorbea foarte bine românește!
    Al doilea exemplu, l-am (pre)luat dintr-un ziar. În „Adevărul”, parcă, acum câțiva ani, s-a publicat un reportaj din Secuime. Într-un sat de acolo (regret, dar nu-mi mai amintesc care), la întrebarea adresată unui localnic, maghiar, de reporteriță – „dacă Ungaria sau România le reprezintă mai bine interesele maghiarilor din zonă”, localnicul a răspuns (citez din memorie): „Doamnă dragă, eu știu că, pentru noi, ora exactă se dă la București!”

    • …..hai sa ma bag si eu in seama cu cateva:

      – vin bibanii , intre ei 3 de prin Sf. Gheorghe ,prieteni de mici ,nu stiau o boaba romaneste . M-am inteles cu ei pentru ca ei Bathory – eu Led Zeppelin ,ei Venom – eu Black Sabbath , noi Pink Floyd .3 luni nu au facut nimic pentru ca..nem tudom .Eu mustaceam . Cand au terminat perioada am inteles ca ar fi spus caporalului in romaneste ceva de genul ” v-am facut r****** p***** „. Nu cred ca s-au exprimat literal asa dar mesajul pe acolo era.
      Fix ca articolul asta.

      – la mare in Vama Veche pe vremea cand nu era mainstream si grupul nostru de 3 corturi plecase din 2 Mai ca nu mai aveam loc de metalisti ,hartisti si alti intelectuali – vine un grup mix de etnici maghiari+ unguri din Budapesta. Plaja goala,numai ei si noi . Si-au instalat corturile si seara au venit la noi la foc cu o sticla de Tokai ” suntem numai noi aici ,nu e frumos sa nu stam impreuna”.
      Vingt ans apres inca mai tinem legatura .

    • Eu vad lucrurile mult mai simplu: daca in Romania cineva vrea sa stie romaneste sau nu, este problema acelei persoane.

      Daca doreste, daca are nevoie, daca i se pare util – invata. Daca nu, nu! Est numai si numai problema acelei persoane. Daca e bine sau e rau pentru acea persoana, nici eu si nici Guvernul nu am avea cum sa spunem daca e bine sau e rau.

      Problema majora nu e cunoasterea limbii, ci tesatura sociala in ansamblul sau. Daca stam prost la asa ceva, stam prost cu totii, indiferent ce limba vorbim. Limba urmeaza utilitatea, nu invers.

      ===

      Romania este o tara a puilor de gaina vopsiti diferit, incolonati cu pliscul in acceasi directie si fermierul le spune ca merg spre Tara Fagaduintei, in timp ce ei merg spre abator.

      Puisorii se cearta, ca unii sunt de gaina si piuie si altii sunt de rata si macaie. Dar continua sa mearga fericiti spre abator, intrebandu-se daca nu ar fi bine sa piuie toti.

  19. Am ajuns si la partea cu religia. Imi exprim aceeasi nedumerire: un rol important al religiei este sa creeze un climat de intelegere.

    Cu tot respectul pentru orice cult, ce treaba are religia cu luptele stramosesti?! Si cu stapanirea de astazi?! Ca in vestitul banc cu Bula si ce-i minunea, mie asta nu mi se mai pare religie ci istorie sau politica.

    Bietul om trebuie sa traiasca, sa iubeasca, sa munceasca, sa faca afaceri, sa creasca si copiii. Si la urma, na, sa moara! Credinta il insoteste (daca el, omul, vrea) pe acest parcurs.

    Dar nu! Cultele (si de un fel, si de celalalt fel) nu au liniste daca nu se baga unde nu le fierbe oala.

    Daca un roman sau un ungur, sau un tatar sau mai stiu eu ce are nevoie de duhovnic, imi inchipui ca cauta ultimele informatii despre voturiloe din Parlamentul Romaniei sau despre luptele dacilor cu romanii. Un om are necazurtile lui, bucuriile lui.

    Tot asa, lupta asta cu steaguri si statui mie mi se pare infantila.

    ====

    Raman la ideea mea: prea multa lume traieste prea usor din pomana de la stat. Daca ar lupta cu totii pentru traiul zilnic ar intelege mai bine care e rolul fiecarei instituii sociale. Cum aceasta idee se aplica deopotriva tuturor cetatenilor romani, orice limba ar vorbi si de orice religie ar avea, cred ca daca acest paternalism bolnav al statului s-ar destrama, ca prin minune ar rasari si intelgerea deplina intre romani si maghiari.

    S-ar scurta si predicile. Daca am renunta la plata cultelor de la stat si am cere enoriasilor sa-si plateasca direct duhovnicul, se vedeti cat de repede s-ar scurta predicile si cat de la obiect ar fi.

    Sau, im fine, daca din banul agonisit cu greu ar dori cineva sa plateasca o predica despre calaretii de la 1400 sau despre social-democratie, banul lui, libertatea lui. Dar tare m-as indoi.

  20. Citind multimea comentariilor si delectandu-ma cu parcurgerea exemplarelor, (in maiestria literar-artistica si in impecabila, ireprosabila bonomie), raspunsuri oferite constiincios si application de Autorul „Scrisorii de suflet”, marturisesc o stare placuta de admiratie in frecventarea, ce-i drept nu permanenta, a Contributors.ro, caruia i se cuvin felicitari pentru publicarea acestei frumoase epistole!

    • Merita subliniata desavarsita onestitate a Autorului „Scrisorii de suflet”!
      Onoratul domn Szilágyi N Sandor este un brav, un posesor de coloana vertebrala, onestitatea sa este eroica, precum insasi surazatoarea domniei sale temperanta, surazatoare resemnare/intelepciune!
      Nu numai maghiarii ci toate nationalitatile conlocuitoare se pot solidariza si arbora acelasi cuvenit doliu comemorativ!
      Evident, natiunile decente ale lumii, mai ales in Europa, obisnuiesc sa coboare in berna, cu panglici negre, indoliat, drapelul lor national si sa-si umple inimile de restriste, comemorand solidar primul mare macel mondial! Exceptandu-i pe romani, iata!
      Sarbatoare nationala si parazi festive sub arcuri de triumf ridicate obscen deasupra hecatombelor victimelor primului razboi mondial?! Romanii, insista bunul domn profesor Szilágyi, ar avea si ei, ca toate popoarele decente, darul bunului simt; oare!?
      S-ar cere un demers igienic, detoxifiant, prin demistificarea „triumfurilor” & „gloriilor” unilaterale, egoiste, particularizand in abjectie lipsa afinitatilor la aquis-ul European (democratic!) pe plaiurile mioritice…

      • Proiectul hochenzollernian al Romaniei Mari a fost unul imperialist, nicidecum unionist, a insfacat teritorii de la habsburgii si Romanovii perdanti, nu pentru unirea ori emanciparea romanilor, cum pretinde stufoasa propaganda ceausista, infiltrata zdravan in mind-setul majoritar! Romania Mare este un misnomer pentru imperiul hochenzollernian carpato-danubian/balcanic. Armata romana nu s-a retras din tarile vecine timp de un deceniu, ramanand acolo pana la fascizarea/nazificarea lor totala; se intelege ca, istoriceste, Romania Mare a determinat, inlesnit, grabit, facilizat declansarea celui de-al doilea Razboi Mondial, cu toate grozaviile acestuia, Holocaustul inclusiv! Nu era acest proiect („Romania Mare”) implinit in mijlocul Europei la 1918, nu are fi aparut nicicand hitlerismul in Austria ori nazismul in Germania, n-ar fi fost nici milioanele de victime ale WWII !

        Nimic mai lipsit de onorabilitate, nimic mai neglorios decat trecerea pe sub un Arc de Triumf teuton!

        • „Romania Mare este un misnomer pentru imperiul hochenzollernian carpato-danubian/balcanic. ”

          Dacă aduceți comentarii la un articol pe care îl considerați echilibrat, pe al cărui autor în admirați și îl felicitați, este imposibil de trecut cu vederea faptul că acest comentariu, al dumenavoastră, ultimul dintr-o serie de trei, este cel mai dezchilibrat și lipsit de eleganță din întreg thread-ul.

          Dați-mi voie vă rog să vă spun că este total nepotrivit, pentru că jigniți în mod absolut gratuit, întrutotul neprovocat, concetățenii dumneavoastră de etnie română (adică, tocmai ce nu dorește autorul articolului la care comentați să se întâmple). Adică, un băț vârât și mai adânc prin gard. Cu calm și prietenie vă fac cunoscut că este o eroare din partea dumneavoastră. Iar dacă doriți cumva să obțineți astfel, prin provocare, o reacție agresivă din partea cititorilor textului pe care l-ați postat, eroarea dumneavoastră este și mai mare.

          • Pe Arcul de Triumf este numele unui Hochenzollern, numele regelui care a facut un alt imperiu, hochenzollernian!, pe seama Habsburgilor si Romanovilor, cu care capete incoronate se inrudea prin aliante complicate si profitabil negociate, Hochenzollernii fiind de origine teutona, nu aristocratica!
            „Romania Mare” nu e o „teorie sovietica” ci un eufemism abil care i-a ingaduit lui Ferdinand von Hochenzollern sa se intituleze pe mai departe „rege”, nu „imperator”, continuand a domni tot peste un chipurile acelasi Regat de dinaintea WWI iar nu peste un imperiu, nou-vechi conglomerat pestrit de natiuni deja invrajbite imperialist, (Divide & conquer/Divide Et Impera), ocazie cand a devenit intens semnificativ termenul „Regatean”, in diferentierea autohtonilor autentici( Regatul MoldoValahiei, Romania strabunicilor mei, Romania lui Mihail Kogalniceanu), de toti cei care se „adaugasera” prin 1918…
            Feudalii au dus intotdeauna razboaie de expansiune teritoriala, pentru pamanturi, dar in secolul 20, in numele capitalului, al profitului capitalist-industrial dezoantuit fara limita, au upgrade-at la reimpartirea globului terestru intre sponsorii celor doua maceluri mondiale! Va sunt astia simpatici?!

            • Bietii habsburgi si romanovi! Munceau si ei prin gradina, sa-si hraneasca copilasii, si venira hohenzollernii cu imperiul peste ei!
              Cata nedreptate!

          • Nu m-am adresat domnului Szilágyi in ultima postare, dar daca avea ceva de zis nu vad de ce v-ar mandata pe dvs.! Acesta e un for care nu e proprietatea dvs., nu dvs. sunteti administrator, dar dvs. va erijati nechemat in arbitrul politically correctness, vreti sa cenzurati, sa inteleg, Contributors.ro care a publicat cool, no problems, cele scrise de mine!
            Ati recurs la dulcegariile dubioase invocand o inexistenta, fantasmagorica „jignire” a feciorelnicei, vezi Doamne!, natzii majoritare, putin gravida, in traditia santajului „sentimental”…Aveti „tehnica”, nu gluma, cat despre democratie, asta e altceva, altundeva, fara dvs (democratia!)…

            Problema in cazul nationalitatilor. conlocuitoare este capacitatea lor de a fi revelatori de electie ai democratizarii unei societati pana mai ieri totalitare. Okay?!

          • Va asigur ca n-am intentionat sa jignesc pe nimeni, regret interpretari de natura aceasta, n-am relatat decat fapte si adevaruri istorice nu etnografice. Conflictele in Europa au fost si sunt politice, nu antropologice…

        • @Totusi – asta cu ”România imperialistă” e la bază o teorie sovietică, pusă în circulație mult înainte de nașterea ta. Însă pretenția că însuși Hitler își datorează ascensiunea României Mari trebuie să recunosc că n-am mai auzit-o. Ce pot să-ți spun este atitudinea viscerală anti-rusească a românilor se justifică din plin, iar contribuția ta la asta chiar trebuie apreciată :)

          • Veritas vos liberabit (Latin) is a variant of Veritas liberabit vos („the truth shall set you free”; Greek: ἡ ἀλήθεια ἐλευθερώσει ὑμᾶς hē alētheia eleutherōsei hymas), verse 8:32 of the Gospel of John, a statement which Jesus addresses to a group of Jews who believed in Him. Pilate has the philosopher’s response in verse John 18:38: „Quid est veritas?” („What is truth?”, Τί ἐστιν ἀλήθεια, Ti estin alētheia?).
            Regret ca amicii dvs se complac in chestii viscerale, eventual contondente, ceea ce nu e de bun augur pe un forum de bun simt, vintrele-viscerele nu sunt buni sfatuitori in delicatul domeniu al bunului simt, atribut etno-folcloric universal si romanesc, foarte laudat de Autorul „Scrisorii de suflet”! Yoga si vegetarianismul sunt preferabile, alcalinizezeaza!

            Anticii Romani ziceau „Sine Ira Et Studio”, fara ura si partinire!

  21. @Harald : nu cred ca bunicilor tai le-ar fi trecut prin cap sa meargă la Viena si sa propună schimbarea anumitor sărbători pe motiv ca se simt discriminați.
    Ce umple de stupoare este ca s-a ajuns așa de departe încât ar trebui sa ne fie rusine obrazului ca la noi in țara ne sărbătorim ziua naționala. Se sparie gândul, nu alta!

    • Dragă Teodora, se pare că oricît m-am străduit, n-am reuşit totuşi să fiu destul de explicit. Am spus acolo clar, dacă v-ați uita mai bine, că pe mine nu mă deranjează de fel dacă românii sărbătoresc tot ce consideră ei că se cuvine să fie sărbătorit, asta e normal, şi ţine de acceptarea din partea mea. De atîta numai să aibă grijă să sărbătorească în aşa fel, că nu-i imposibil, ca eu să mă pot bucura văzîndu-i căt de frumos sărbătoresc, fără să mă rănească şi pe mine inutil cu gesturi îndreptate împotriva mea.

    • @Teodora – nu știu ce păreri aveau bunicii despre sărbătorile de pe vremea Imperiului și nici care erau acelea, dar mi-au povestit că străbunicul făcuse un scandal monstru pentru simplul fapt că fratele bunicului, venit în vacanță de la Cernăuți, unde erau amândoi la gimnaziu, îi dăduse calului comanda ”țuric” (zurück, ”înapoi” în germană).

      Punctul de vedere al străbunicului fusese foarte clar: ”v-am dat la școală ca să aibă cine să-i învețe carte pe copiii din sat, dar la mine în curte să n-aud vorbind nemțește!” La acel moment, Bucovina era administrată de 135 de ani de Viena, deci străbunicul sigur nu cunoscuse altă administrație decât cea austriacă. Dar nu vorbea nemțește și nu permitea nimănui din familie să vorbească nemțește în prezența lui.

      Pari să fii o persoană cu o idee foarte fermă despre identitatea ei națională, îmi place să cred că am aceeași idee foarte fermă, dar trebuie să înțelegem că și alții pot avea idei foarte ferme despre identitatea lor națională. Este deplasat să-i tratezi pe maghiarii din România la fel cum i-a tratat președintele Beneš pe germanii sudeți, comportamentul lor nu a fost nici pe departe asemănător.

      • Mersi de raspuns, desi n-are nimic in comun cu ce am scris eu. Nu are absolut nici o relevanta faptul ca bunicii tai vorbeau romana si nu stiau germana. Intrebarea este: se putea macar gandi cineva sa mearga la Viena sa schimbe niste sarbatori pe motivul ca ei sunt de etnie romana si nu pot sarbatori?
        Nu am intrebat ce limba vorbeau, nici daca li se impunea germana.
        Hai ca nu-a asa de greu.
        Cat priveste considerentele legate de mine, mi se pare ca nu poti trage asa de repede niste concluzii. Personal cred ca sunt departe de modelul cetateanului model.

        Eu mi-am scris parerea aici – Si am mai scris un text care nu mi-a fost publicat. De ce?- din punctul de vedere al unui observator obiectiv, din moment ce nu ma priveste problema asta direct in nici un fel. Am reactionat penru ca prea tare sare in ochi tonul acestui text, cuvintele care sunt folosite (se insista pe asuprire, si pe alte sentimente negative ale Maghiarilor in Romania responsabili de asta fiind romanii ) si e mare diferenta intre lucrurile astea si realitatea pe care o cunosc eu, adica libertatile legale si concrete de care ei se bucura.
        Textul asta mi se pare o manipulare si o distorsionare a realitatii.

        • @Teodora – Intrebarea este: se putea macar gandi cineva sa mearga la Viena sa schimbe niste sarbatori pe motivul ca ei sunt de etnie romana si nu pot sarbatori?

          Întrebarea este lipsită de sens. Habar n-am dacă se puteau gândi la asta sau nu. Iar dacă n-am habar eu, care i-am cunoscut (pe bunici, nu și pe străbunici) mi se pare greu de crezut să ai habar tu.

          Ce pot să-ți spun sigur este că, la Cernăuți, bunicul și fratele lui participau cu mare entuziasm la încăieri pe stradă între grupuri de elevi de diverse naționalități. N-am mai ajuns de câțiva ani prin Tg.Mureș, dar înclin să cred că acolo nu se întâmplă așa ceva. A discuta despre sărbători deja e un mod soft de a aborda diferențele etnice, e realmente un progres față de 1910.

  22. Dle Sandor, nu stiu daca v-ati facut inteles cu scrisoarea d-voastra dar cu siguranta v-ati facut auzit. Aveti 25,579 Vizualizari astazi miercuri 14.XI la ora 11.30 si 171 de comentarii. De mult nu am mai vazut atatea vizualizari ale unui articol pe Contributors. Sper sa aud si niste concluzii dupa toate astea

    • Dragă Mary, mulţumesc pentru idee, chiar am să încerc să scriu ceva aici cu învăţămintele pe care le-am potut trage din această experienţă, dar pentru asta trebuie să mai revăd încă odată comentariile care mă va lua ceva timp. Am văzut şi eu că cel puţin la vizualizări nu stăm rău, asta bineînţeles nu înseamnă că ar fi avut 25,579 de cititori, fiindcă ori de cîte ori cineva accesează această pagină, la cifră se adaugă 1, deci care au revenit de mai multe ori, figurează tot de atîtea ori. Şi sînt şi care au început şi s-au plictisit pe undeva şi au abandonat. Sînt totuşi convins că sînt şi mulţi care au citit textul pînă la capăt, şi după cum îmi dau seama, nu degeaba, şi au înţeles foarte bine de ce era timpul să mai scrie cineva şi despre aşa ceva. (De altfel, la vizualizări n-a ajuns încă la 28,818, cît arată acum la celălalt articol al meu din 2016 despre obsesia cacofoniilor şi conformism: https://goo.gl/Wr4iqL.)

  23. După cum se vede după nume trebuie să spun că sunt maghiar. Mafâghiar, cine trăiește în România. Am citit articolul, și toate comentariile. Bine, mi-au trebuit 2 zile, dar am ajuns la sfârșit până la urmă :) Mă bucur că se vorbește despre problemele noastre din această țară. Mă bucură faptul, că, deși unii nu, dar marea majoritate dintre comentatori sunt deschiși câtre rezolvarea acestor probleme, și nu am primit obișnuitele slogane – Mergeți în Ungaria – În Mongolia cu voi – Bozgori împuțiți – etc etc, pe care le primesc de foarte multe ori, deși încerc să ajungem la înțelegere, nu la ură. Aș avea foarte mult de spus, și poate ar și trebui. Ar trebui un forum, unde în mod civilizat putem să vorbim despre problemele noastre. Poate ar fi binevenit, pentru a înțelege problemele celuilalt. Acum povestesc doar o întâmplare, dar dacă consideră mai mulți că putem avea discuții civilizate, atunci eu sunt deschis să le purtăm. Deci, fata mea, era în clasa a treia. Învăța limba română, despre care niciodată nu a auzit de la părinți, că nu ar trebui să învețe, sau orice fel de denigrare. Am un prieten din Ploiești, de origine română getbeget, cu care ne înțelegem foarte bine. Odată, când am fost pe la el, m-a întrebat cum de nu vorbesc maghiarii așa bine românește, ce probleme întâmpinăm. Am încercat atunci să-i povestesc despre situația noastră, și deși este un om foarte deschis, am observat că nu înțelege destul de bine problema în cauză. Am venit înapoi în Odorheiu Secuiesc. Fiică-mea a primit o lecție din care trebuia să învețe niște cuvinte, pe care nici eu, deși vorbesc limba română, nu am auzit în viața mea. Și atunci l-am sunat pe prietenul meu Viorel, și l-am întrebat. Viorele, tu ai 50 de ani; Așai? Așai. Ești getbeget român, așai? Așai. Spunem și mie ce înseamnă aveste trei cuvinte, și i-am spus trei cuvinte dintre acelea, pe care trebuia să le învețe fiică-mea. S-a asurzit telefonul, nu auzisem nimic căteva secunde bune. Odată zice Viorel, măi Zoli, pe cuvânt că habar n-am. Zic, na vezi, aceste cuvinte trebuie să învețe fiică-mea pentru cealaltă zi la școală, pe care nici tu, ca român născut și crescut, habar n-ai ce înseamnă, dar nu știe să ceară o pâine în magazin. Viorel, deștept fiind, a înțeles, și-a dat seama despre ce vorbesc. Vorbeam despre problemele mari din învățământ. A început să spună câteva cuvinte nu foarte frumoase la adresa Ministerului Învățământului. Apoi mi-a spus: Zoli, acum am înțeles despre ce ai vorbit atunci. Eu întotdeauna spun la copii mei să învețe limba. Limba română, engleză, germană, fiindcă consider, că orice om, care știe o limbă în plus, este mult mai mult. Dar dacă ar fi învățați – și aici o să spun o blasfemie pentru unii – ca și o limbă străină, atunci copii respectivi ar învăța mult mai repede limba română. Este doar un exemplu. Și scuze, dacă am jignit cumva pe cineva… Să aveți o zi frumoasă!

    • A fost în urmă cu câțiva ani un articol, tot aici pe Contributors, în care o învățătoare sau o profesoară de română care predase vreo 10 ani prin Harghita sau Covasna exact asta explica, faptul că ar trebui să le fie predată româna ca limbă străină, ca să poată să o învețe.

      • Am scris şi eu despre asta de mai multe ori, şi în cunoştinţă de cauză, fiindcă pentru unguri asta era o problemă mare timp de decenii, lipsa cunoaşterii suficiente a limbii române diminuînd şansele din viitor ale copiilor lor. Vă dau aici un link (goo.gl/B6WpMh) cu un text al meu despre problema asta, apărut încă în 1998. A fost scris într-un alt context, situaţia de atunci nu era ca şi acum, relaţiile fiind mai încordate, dar problemele despre care am scris acolo, în esență au rămas neschimbate pînă nu demult.

  24. Dragi Comentatori, apropiindu-ne de sfîrşitul acestei discuţii din care eu am învăţat mult (şi sper să nu fiu eu singurul), mulţumesc tuturor pentru comentariile cu care aţi contribuit la acest dialog, fie ele mai înţelegătoare, fie poate mai puţin, fiindu-vă foarte recunoscător şi pentru acestea din urmă care mă ajută mult să văd şi eu mai bine unde sînt acele puncte sensibile care, datorită în parte şi unor informaţii deşi nu întotdeauna veritabile, dar larg răspîndite printre români împovărează relaţiile interetnice româno-maghiare, îngreunînd şi dialogul între noi. Îmi pare rău că n-am putut fi prezent şi eu la acest dialog aşa cum am sperat iniţial (spre ghinionul meu între timp a mai intervenit ceva cu care trebuia să mă ocup urgent), şi n-am putut răspunde la toate comentariile la care trebuia, cer scuze aici de la cei care s-ar fi simţit marginalizaţi din cauza asta.
    La sugestia lui Mary i-am promis ca la sfîrşit să trag şi anumite concluzii, dar gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că dacă aş face asta acum întru-un comentariu, ar ajunge la numai foarte puţini fiindcă dacă cineva a citit odată un articol şi a parcurs şi comentariile, e puţin probabil să se mai întoarcă să mai citească şi asta. Aşa că m-am gîndit să revin peste nu prea mult timp (sper) la această masă virtuală a dialogului cu un articol în care să vă povestesc despre concluziile care se desprind (cel puţin pentru mine) din acest „experiment social” la care am avut plăcerea să fiu participant în compania unor oameni serioşi care îşi spun sincer nu numai părerile ci şi îngrijorările. Pînă atunci, să aveţi zile plăcute, şi să auzim numai de bine!

    • Buna Ziua
      Acum Simt ca am gresit cand am afirmat ca nu va intind mana. In Romania suntem Ospitalieri dar nervosi daca Avutul, Patria si Familia sunt desconsiderate prin vorbe ticluite cu spirit Revizionist, va acord a II A sansa chiar daca Intai Decembrie 2018 nu rezoneaza cu Dumneavoastra
      Prezentul si Istoria sa ne Apropie, nu sa ne dezbine !

      Cu respect
      Un Domn

  25. Szilagy Sandor: „Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu”
    Art. 13 din Proclamația de la Timișoara (martie 1990): „Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României”
    https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/11/proclamatia-de-la-timisoara-a-fost-o-revolutie-facuta-de-popor-si-numai-de-el-fara-amestecul-activistilor-si-securistilor-a-fost-o-revolutie-autentica-si-nu-o-lovitura-de-stat/

  26. Nu m-am gandit niciodata ca cetatenii de etnie maghiara, sau anumiti cetateni, se simt atat de nedreptatiti. Este bine ca oamenii isi spun pasul aici, intr-o romana perfecta si civilizata.

    Nu sunt de acord cu toate argumentele din articol, dar chiar il apreciez pe autor.

    Toate cele bune, domnule Szilagyi! Sa speram ca impreuna vom putea schimba ceva.

  27. @Totuși
    Mă gândesc că este posibil ca printre cititorii textului d-lui profesor Szilagyi N. Sandor și ai comentariilor la acesta să se afle și unii care din grabă ori neatenție să nu bage de seamă câteva mizerii manipulatorii spuse printre comentarii la adresa reîntregirii României (și a altor state din regiune, implicit). Ar putea astfel să fie adusă atingere unor sensibilități ale cetățenilor români de diverse etnii și asta, în mod cu totul regretabil, cu siguranță ar impieta asupra mesajului echilibrat și binevoitor al articolului.

    Josnicia vine, pe de o parte, în contextul în care de la evenimentele ce par a fi ignorate se împlinește un anumit număr de ani, iar pe de alta, în contextul în care crimele înfăptuite de către URSS și regimul comunist în zona aceasta a Europei au provocat suferințe cumplite, iar comunismul a fost condamnat oficial în țara noastră. Or, tocmai revitalizarea tezelor comuniste propagate de Rusia împotriva României reprezintă o jignire grosolană pentru România și pentru români.

    Amintesc cu tristețe celor care au uitat că în vara anului 1920 o delegaţie a Partidului Socialist din România a mers la Moscova, având misiunea de a se informa asupra condiţiilor de afiliere la Comintern şi de a participa în calitate de observator la al doilea Congres al Cominternului care urma să se desfăşoare în perioada iulie-august. Delegaţii şi-au depăşit mandatul şi la 3 decembrie 1920 au semnat angajamentul de acceptare a condiţiilor de afiliere la Comintern şi la 11 mai 1921 în Congresul Partidului Socialist extremiștii au determinat adoptarea deciziei de transformare în Partid Comunist şi afilierea sa la Internaţionala a III-a Comunistă, aflată sub controlul Moscovei.

    Am avut „norocul” ca în anii 1917-1920 socialiștii din România, influenţați de evenimentele din Rusia, să fie sub coordonarea criminalului Krăstio Gheorghev Stancev ( Racovski) – devenit ulterior șeful Cominternului. Finanţat de la Moscova, el a organizat grupurile de extrema stângă după model bolşevic, a susţinut cu fonduri trimise prin curieri acţiuni subversive, comploturi, greve, atentate împreună cu agenţi ruși trimişi în România cu misiunea de a provoca înlăturarea prin violență a regimului legitim.

    La 23 iulie 1920, pe când Armata Roşie avansa spre Varşovia, Lenin îi scria lui Stalin: „Zenoviev, Buharin şi eu însumi credem că revoluţia din Italia trebuie declanşată imediat. Părerea mea este că, pentru aceasta, Ungaria trebuie sovietizată, şi la fel poate Cehia şi România. Trebuie să ne gândim serios la asta.” În contextul înfiinţării de republici sovietice în Ungaria şi Bavaria în 1919, Slovacia a fost proclamată republică sovietică, iar Lenin era convins că exportarea comunismului în Europa după modelul Revoluţiei bolşevice din Rusia avea să reușească.

    Obiectivul partidelor membre ale Cominternului era înlăturarea sistemelor legitime în ţările din care proveneau şi proclamarea de republici sovietice după modelul Rusiei. C Racovski, N Buharin, G Zinoviev, ş.a. i-au criticat pe socialiștii români tocmai pentru neexcluderea „elementelor oportuniste”, care au contribuit la cooperarea interetnică și colaborarea Partidului Socialist din Vechiul Regat cu Partidele Socialiste din Transilvania şi Bucovina care se uniseră cu ţara și nu l-au susţinut pe Béla Kun şi revoluţia bolşevică de la Budapesta.

    Buharin i-a cerut lui Ion Flueraş, membru al delegaţiei socialiste să părăsească Rusia, reproşându-i că participase la Adunarea de la Alba Iulia de la 1918 şi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 unde s-au pus bazele Tratatului de Pace de la Versailles. Liderii Internaţionalei Comuniste au fost împotriva Tratatului de la Versailles pentru că în concepţia lor România era un stat imperialist care la sfârşitul Primului Război Mondial şi-a anexat teritorii care nu erau ale ei. Comuniştii români aveau misiunea de a milita pentru desprinderea de România a provinciilor: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În documentele de partid a fost introdusă lozinca autodeterminării până la separarea de statul român a unor provincii istorice.

    Acesta a fost contextul în care a apărut teza că România este un stat imperialist și aceștia sunt cei care au propagat-o. Cominterniștii, extremiștii comuniști ruși sunt cei care au transmis-o și maghiarilor, bulgarilor, moldovenilor în vederea creării de tensiuni internaționale și controlarea statelor respective. Or, a o auzi propovăduită iarăși astăzi, de către I Dodon, sau de alți extremiști exponenți ai intereselor Rusiei în zonă, care proslăvesc teoriile lui Lenin, Stalin, Zinoviev, ori Buharin, este o josnicie fără margini la adresa libertății. A Libertății la modul cel mai general, a drepturilor și libertăților cetățenilor oricărei etnii ar aparține, în mod particular.

    Prin urmare, reluarea tezei sale extremiste este o jignire odioasă atât la adresa statelor pe care Cominternul le dorea destructurate pentru a le domina, cât și la adresa milioanelor de victime ale comunismului români, slovaci, maghiari, evrei, germani, polonezi sau de orice altă etnie. Asemenea nazismului, comunismul a însemnat o uriașă tragedie și nimănui nu-i este permis să reia în scop propagandistic teoriile criminale ale acestor regimuri bazate pe minciună și teroare.

      • @Totusi – o minimă decență nu strică nimănui. Comentariul lui @Constantin explică în ce mod s-a ajuns la teoria despre România imperialistă, promovată astăzi ”imparțial” de agenții de influență ai Rusiei. Ăsta nu e trolling, e restabilirea adevărului istoric.

  28. Stiu ca e tarziu si recunosc faptul ca n-am avut rabdare sa citesc pana la sfarsit – o sugestie, daca-mi permiteti, ar fi sa fiti mai scurt – dar vreau sa spun ca sunt de acord ca ziua Romaniei ar fi trebuit aleasa astfel incat sa fie sarbatorita de toti cu bucurie, sa uneasca si nu sa dezbine. Sunt 100% roman insa inteleg ca 1 Decembrie nu poate fi o zi care sa-i uneasca in „simtiri” pe romani si pe maghiari. Prea plina de semnificatii si pentru unii si pentru ceilalti.

  29. Cam lunga scrisoarea. Recunosc, pt mine prea lunga. Curata si frumoasa limba romana pe care o folositi, dar nu ma convingeti cand spuneți ca se datoreaza manualelor mai bune de pe vremea cand invatati in gimnaziu. Mai degraba as crede ca se datoreaza faptului ca ati trait intr-o tiranie, regimul asupritor de atunci fiind singurul mediu in care maghiarii par a se putea iubi reciproc cu romanii. Nu e neaparat o trasatura caracteristica lor (maghiari si romani), ororile ce urmat caderilor tiranilor moderni ne demonstreaza universalitatea urii.
    Ce ma surprinde, dincolo de multele afirmatii de bun simt ale dvs, este afirmatia dvs. legata de sentimentul de asuprire romaneasca ce va insoteste existenta. Nu as vrea sa va referiti la impunerea sentimentelor fata de 1 Dec., am trait in comunism ca si dvs. si cunoatem adevarata tiranie in forma cea mai abjecta, declararea iubirii fata de violator, dvs. ati folosit ca pretext sentimentul pretins impus fata de 1 decembrie pt a scoate la suprafata fa0tul ca va simtiti asuprit in general. Ati putea detalia putin? Care roman v-a asuprit?
    Despre cutumele diplomatice care impun cel puțin rezerve si nu declaratii fățiș belicoase- stiti la ce ma refer- nu vreti sa faceți vorbire.
    In 18 pagini ati vorbit despre sentimentel dvs si ale secuilor si ale maghiarilor, ati vorbit si despre sentimentele romanilor, romani care chiar gandesc ca o minoritate. Da, pe lângă memoria colectiva a valahilor din Transilvania, subiect pe care il ocoliti cu delicatețe, nu cumva sa va asumati ceva care v-ar asocia cu vreun sentiment de vinovatie, sentimentul de victima a romanului este alimentat sistematic de inteleptii maghiari (sau secui?) care administreaza cele doua judete unde romanii sunt o minoritate. Ati postat un film, pot si eu sa fac o trimitere? Nu la un grup de adulti de pe strada, ci la o fetita eleva de liceu batuta de colegii ei de clasa pt ca a venit la scoala cu o bentita tricolora. Sau un sportiv batut de coechipierii sai. Dati-mi un singur caz simar in care asupritul sa fie ungur si asupritorii romani.
    Acest gen de ura, dragul meu domn, este cultivata, iar daca copii maghiari nu invata limba română, desi ar avea o fantastica oportunitate de a porni pe drumul educational cunoscand dintru inceput doua limbi, nu se datoreaza manualelor proaste, ci a atitudinii generalizate, cultivata cu grija, a profesorilor maghiari (mai exista profesori romani in secuime?), care le inoculeaza copiilor ideea ca limba romana este urata. Inferioara.
    Nu incercati sa va puneti in pielea unui roman minoritar in Harcov. Ca un intelectual de valoare ce sunteti- si nu o spun cu ironie, ci cu mare respect- poate ar trebui sa va aplecati putin si asupra acestui aspect al relațiilor maghiaro valahe. Cat de toleranti sunt maghiarii cu romanii, acolo unde mqghiarii sunt majoritari? Ce drepturi au romanii acolo?
    Si, marturisesc ca sunt foarte dezamagit de o aluzie deloc fina din textul dvs.
    Solutia finlandeza, majoritarii sa invete toti limba minoritarilor, limba suedeza fiind pastrata ca limba oficiala, ati sugerat-o, fara sa aveti indrazneala sa o propuneti ca solutie.
    Inteleg si ca, dup doi ani de la eliberarea de adevarata tiranie, v-ati vindecat de egalitate si cautati solutii astfel incat dvs si maghiarii di. Romania sa nu mai fiti asupriti.
    Argumentul cu regiunea fara suedezi si cu vanzatorul este intr-adevar solutia potrivita? Nu cred. Un roman nu s-ar putea angaja in secuime, nici macar vanzator. Indiferent cat de bine ar vorbi maghiara.
    Mai rau decat propunerea in sine, ma dezamageste sentimentul pe care ea il tradeaza. Sentimentul ca voi, maghiarii, sunteti superiori romanilor.
    De aici vin toate relele pana la urma, pt maghiari egalitatea inseamna- si istoria ne argumentează – sa fie superiori romanilor in drepturi.

    Daca tot va place sa răscoliti trecutul, poate ar fi cazul sa o faceti cu palaria in mana si cu iertare. Daca intrebati pt. ce, ma tem ca am irosit prea mult timp degeaba.

    • Pentru ca va inteleg preferinta pentru conciziune, eu as rezuma situatia astfel: intelegerea presupune comunicare (idei, sentimente). Privind din perspectiva asta, lucrurile sunt clare: unii construiesc ziduri, altii construiesc punti. Nu-i asa ca, din punctul asta de vedere, taberele par altele decat romanii – de o parte si maghiarii – de cealalta? Mie mi se pare ca dl. Szilagyi face parte din prima tabara.

  30. Numarul mare al vizualizarilor/comentariilor ar putea permite o analiza statistica a orientarii si profilulului Contributorilor in materia „relatiilor interetnice” intre romani si maghiarii din Ro. A Interesant de observat, pentru mine, a fist sa vad ca opinia de tip umoral, incarcata de resentiment/sovinism, este proprie unui procent ingrijorator, atat printre autorii acreditati (ex. MirceaM, intre cei 4-5 care s-au manifestat aici), cat si printre comentatorii ocazionali (ex. @Totusi, @dusu, @Oy vey). Procent ingrijorator, dar (sic!) minoritar. Eu as spune ca, din acest punct de vedere, articolele dlui Szilagyi sunt nu numai binevenite, ci chiar necesare. Ele suplinesc absenta quasitotala, vinovata si, in esenta, lipsita de patriotism a intelectualilor „de casa”, cu profil umanist, ai Contributors (exceptii notabile sunt dnii Iordache si Badici…dar dl Badici are un profil tehnic, nu umanist), oferind un teren de discutie pe un ton conciliant si o baza de subiecte plina de miez si explicata pe intelesul tuturor romanilor si maghiarilor care inteleg romana (o sugestie: draga Sandor, ar fi extrem de utila colectarea raspunsurilor obtinute la publicarea acestui articol intr-o revista in limba maghiara, urmata de compararea raspunsurilor cu cele de aici).
    In incheiere, sper ca articolul dlui Szilagyi sa-i faca pe intelectualii romani ai Contributors sa inteleaga ca patriotismul nu este rusinos si ca nu se bate cap in cap cu deschiderea catre valorile general umane. Atata teren arabil de calitate in Ro, eu chiar ma-ntreb unde au gasit intelectualii romani „progresisti” atata nisip cat sa cuprinda atatea capetele mari (hmmm…abia acum incep sa-nteleg starea deplorabila a plajei din jurul vilelor „de protocol” de la Neptun).
    Draga Sandor, asteptand in continuare din partea dvs. provocari intelectuale de acelasi nivel intelectual si civic, sper sa spargeti cu acest articol toate recordurile de audienta ale Contributors.
    P.S. O curiozitate: copiii/nepotii dvs. vorbesc romana la fel de frumos ca dvs.?

    • @judex
      Articolul e destinat „romanilor indignati”, eu nu sunt printre ei, dar unchiul meu patern, nascut la New York in secolul trecut a scris o carte despre Ardeal, utila Romaniei in 1946, la Conferinta de la Paris. Unchiul era avocat si sionist. Am dreptul sa ma departajez de pledoariile lui, in memoria altor rude, veri primari si unchi de-ai parintilor mei, care au murit pe un front strain, pentru o cauza straina, diametral opusa pacifismului lor autentic Judaic, obligati de guvern in numele Regelui Ferdinand von Hochenzollern, sa participe, contra religiei lor 100% Mozaice la un prim macel imperialist, primul razboi mondial, WWI, si al caror nume nu e mentionat pe Arcul de Triumf, (nici la Yad Va’Shem, desigur). Nu eu sunt printre cei mentionati de @Harald ori de @Constantin ca visceral rusofobi, fereasca Dumnezeu! Ma confundati, se vede…

      • @Totusi – Nu eu sunt printre cei mentionati de @Harald ori de @Constantin ca visceral rusofobi

        Este mai mult decât evident, nicio grijă. Cineva care vine cu teoria sovietică / stalinistă a României imperialiste nu poate fi rusofob. Dimpotrivă :)

    • Vai de capul nostru dacă vedem vinovați printre cei născuți după război, pentru atrocitățile comise atunci. Poate cu acest preț s-a născut o lume mai bună. Amănuntele istoriei sunt greu de înțeles, poți face o imagine citind mai multe surse. Sunt exemple că și românii răsculați n-au iertat locuitori civil. Vedeți lincul:https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrele_din_Transilvania_din_1848-1849
      Tot ce cred în prezent este, că privind spre viitor , de comun acord vom avea o viață mai bună.

  31. Bună ziua,

    Mai întâi vă mulțumesc pentru articol; pentru conținut, pentru gândurile bune și care vor pace, fiindcă ați scris în limba noastră, ceea ce este un gest de prietenie. Chiar nu sunt un român indignat, ci puțin nedumerit și veți vedea de ce.

    Așadar, fiindcă eu vă percep ca pe un „om punte”, vă adreseze o întrebare, porinind de la un pasaj scris de dvs.

    „Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?”

    Înțeleg, nu prea te poți bucura de o înfrângere, clar acest lucru. Totuși, după atâta amar de vreme, de ce singura minoritate care se simte evident asuprită este cea maghiară? De ce noi, românii putem avea relații normale cu rușii, rușii lipoveni, tătarii, turcii, grecii, bulgarii, sașii (câți au mai rămas), șvabii (la fel, câți au mai rămas), evreii, dar nu și cu maghiarii? Unde este problema? Aici nu reușesc să înțeleg.

    Cine pe cine asuprește astăzi, după aproape 30 de ani, în care toți, românii + minoritățile au fost asuprite deopotrivă de comunism? Când ai acces la unități de învățământ în limba maternă, când ai firme unde se vorbește limba maternă, când ai posibilitatea să mergi unde vrei, să te întorci dacă vrei, când ești un om absolut liber să citești ce vrei, să gândești ce vrei, să spui ce gândești, cum vrei, în ce limbă vrei, ce mai înseamnă asuprire?

    Îmi place să cunosc oameni de alte culturi și mă bucur că găsesc aici la mine acasă. E loc de multă prietenie în această Românie, cu bubele ei (multe și grave); putem face echipă, așa cum cândva în echipa României de fotbal (da, odinioară România a avut echipă de fotbal) erau și jucători de altă etnie (Belodedici, Dukadam, Bölöni, de exemplu), care sunt eroii noștri (ai generației mele) de când eram puști. Eu cred că putem face treabă împreună și locșorul ăsta mai bun.

    Ce ziceți, (mai) putem face echipă?

    P.S.
    La modul sincer, la o adică, la noi, românii, ați găsi mai repede o mână întinsă decât dincolo de graniță…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Szilagyi N. Sandorhttp://contributors
Profesor universitar la UBB Cluj, Facultatea de litere, Departamentul de limba maghiară şi lingvistică generală

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro