„Scrisorile” lui Mozart

Desigur, am citit cartea ce reunește Scrisorile lui Mozart (volum apărut în colecția Memorii/Jurnale a editurii bucureștene Humanitas, în traducerea lui Cristian Ghenea) cu interesul ce se cuvine oricărui document care reface traseul (nu doar)intelectual al oricărei mari personalități istorice.  Și cred că poate mai mult decât în alte cazuri, Scrisorilor în cauză li s-ar potrivi subtitlul  Mon coeur mis à nu. O sintagmă pe care un secol și mai bine mai târziu după Mozart Charles Baudelaire  o va folosi drept titlu dat jurnalelor sale intime. Aceasta fiindcă scrisorile lui Mozart se caracterizează printr-un cuantum ridicat de spontaneitate, sinceritate, emotivitate. Prin faptul că cel mai adesea ele surprind, transcriu cu admirabilă fidelitate reacțiile unui temperament vulcanic, reacții prilejuite de evenimentele din care s-a alcătuit povestea vieții unuia dintre marii titani ai muzicii universale. Spontaneitatea, sinceritatea, emotivitatea, refuzul intrinsec de a supune oricărei cenzuri respectivele reacții se manifestă ca atare nu doar în epistolele pe care Wofgang Amadeus Mozar le trimite cu exemplară regularitate tatălui său,Leopold, mamei,  uneia dintre surorile sale, soției sale, Constanze. Apropiați pe care se grăbește să îi informeze cât mai complet posibil despre mai toate întâmplările cotidiene. Ci și în scrisorile ai căror destinatari sunt înalte oficialități ale vremii (mai mult sau mai puțin opace) , oficialități de a căror bunăvoință și, foarte adesea și din păcate, capricii au depins nu numai traiul zilnic al muzicianului, ci și creația și destinul compozițiilor acestuia.

Se știe că din motive financiare, marele Mozart a fost silit să dea nu doar lecții private unor elevi mai mult sau mai puțin înzestrați, ori să susțină așa-numite concerte cu abonament în spații nu întotdeauna dintre cele mai prielnice, frecvent chiar în locuința lui.  Ci să și compună la comandă. De la un moment dat încolo, adică după ce a devenit mason  (1784), Mozart a sperat și, o anumită bucată de vreme, chiar a beneficiat de ajutorul financiar al fraților. Mărturie stau scrisorile expediate pe adresa lui Michael  Puchberg de la Viena, de la care Mozart se vede foarte adesea silit să solicite împrumuturi și, mai apoi, ceea ce se cheamă astăzi reeșalonarea rambursării acestora. După ce marele compozitor le-a devenit indezirabil masonilor, fiind acuzat de unii dintre aceștia că le-ar fi dezvăluit în creațiile sale ritualurile secrete, toate ajutoarele fraților aveau să fie suspendate. De aici și condițiile dramatice în care s-au consumat  ultimii ani din viața compozitorului și decesul produs în împrejurările relatate de cumnata lui, Sofia Haibl.

Scrisorile adunate în volum sunt expediate din felurite orașe ale Imperiului –Salzburg, Viena, Praga, Mannheim, München, Dresda, Augsburg, Leipzig, etc- dar și de la Paris sau Strasbourg. Neapole ori Bologna.  Orașe în care Mozart a ajuns din motive specifice profesiei.

Destinatarul cel mai frecvent al scrisorilor a fost tatăl compozitorului, compozitorul Leopold Mozart. Din ele transpare afecțiunea, dragostea filială, buna înțelegere. Tulburate doar de disputele prilejuite de refuzul tatălui de a privi cu ochi buni cearta tânărului Wofgang Amadeus cu arhiepiscopul din Salzburg, frecventarea familiei Weber și, până la un moment dat, viitoarea căsătorie cu tânăra Constanze. Cea de-a doua principală destinatarî a epistolelor mozartiene. Și ea tratată cu afecțiune maximă.

Însă nu doar interesul pentru destinul foarte puțin prielnic, așa cum apare el reconstituit de corespondență, m-a determinat să citesc Scrisorile lui Mozart. Ci și amintirea unuia dintre marile spectacole de teatru care mi-au marcat formarea și evoluția de comentator al fenomenului. Parcurgând paginile volumului ce reunește Scrisorile lui Mozart, m-am întors cu gândul și cu inima în luna iunie a anului 1986. Lună în care pe scena Teatrului de Stat din Oradea se reprezenta spectacolul-eveniment cu Amadeus. După celebra piesă a lui Peter Shaffer. Spectacol regizat de regretatul Alexandru Darie, în somptuoasele, impresionantele decoruri ale Mariei Miu, cu Cristian Șofron în rolul Mozart, cu Ion Mîinea în Salieri și Cristina Șchiopu în Constanze Weber.

Regizorul, Mircea Bradu, directorul de atunci al Teatrului, secretara literară Elisabeta Pop  aveau conștiința clară că Amadeus avea să fie o mare, o imensă realizare artistică. Așa că s-au gândit să prefațeze magnifica seară a premierei – extraordinară idee! – cu una dedicată tocmai Scrisorilor lui Mozart.  S-au aflat atunci pe scenă nu doar interpreții spectacolului, nu numai regizorul și scenografa, ci și muzicologul Iosif Sava, pianista Dana Borșan și violonistul Alexandru Tomescu care avea la vremea aceea doar zece ani. Asistasem la aproape toate repetițiile, am fost prezent mai apoi  la 18 reprezentații de la sediu, am fost la curent cu toate avatarurile, nedreptățile ori sabotajele de care a avut parte montarea (un alter-ego al lui Salieri pare-se că s-a manifestat atunci în toată micimea caracterului său), am însoțit-o și în câteva turnee.

Citind acum Scrisorile lui Mozart nu doar că mi-am reamintit acea seară cu totul specială, ci și bucuriile încercate urmărind spectacolul din fotoliul meu de spectator. Cum să nu devii nostalgic?  

Mozart- SCRISORI- Colecția Memorii/Jurnale; Traducerea : Cristian Ghenea; Editura Humanitas, București, 2021