Scutul american antirachetă sau șansa ieșirii din mediocritate

Aparent nimic nou. Când lucrurile merg prost, alții sunt de vină. Niciodată noi. Dacă merge ceva bine, meritul este exclusiv al nostru. Când suntem cel mult mediocri, ne considerăm excepționali și găsim cu larghețe explicații: fie greaua moștenire, fie suntem sabotați sau opoziția ne-a tocit cuțitul cu care tăiam feliile pentru apropiați, ori echipa nu a avut timp să se sudeze…), iar petele care ne strică imaginea față de străini sunt întotdeauna produsul altora, de regulă al unei etnii numai bună de blamat.

Reflexele noastre se regăsesc îngrijorător tot mai intruziv în sfera puterii. Vorbim de „smart power” în condițiile în care politica noastră pare o epavă afectată într-un punct pe verticală în care ajungi indiferent de drumul ales. Criticăm opoziția cu dărnicie mai degrabă pentru a uita de problemele prezentului. Alții să furnizeze puterii formule critico-constructive pentru a regăsi drumul către evoluție, noi suntem ocupați în interesul public cu educarea și pregătirea opoziției pentru 2012, 2014 sau 2047. Pe noi ne interesează un viitor bazat pe presupunerea că vor veni alții la guvernare și nu prezentul.

Vedem lucruri pe care numai noi le vedem într-un tablou aparținând unui autor obscur din epoca „Refacerii” pe care șeful l-a confundat cu unul din cei doi sau trei pictori celebri de care a auzit când acosta în porturile lumii. Nici certitudinile nu mai sunt o realitate. O victorie într-un scrutin local ne plasează pe culmile analizei: de fapt nu este a celui clasat pe primul loc, nici măcar n-a câștigat: a pierdut săracul dar nu-și dau seama, nici el și nici păpușarii săi, adevăratul învingător va fi altul/alta cât de curând: fie albă sau neagră, lebădă, rechin sau fazan…
Problema scutului este mai degrabă neinteresantă pentru mulți comentatori, din perspectiva altor subiecte interne, deși preocuparea României de a obține suficiente garanții de securitate, de protecție și descurajare, a fost un deziderat național care a căpătat contur în istoria recentă după intrarea în NATO.

Amplasarea unor elemente ale sistemului american de apărare antirachetă din Europa constituie pentru România intrarea într-o nouă etapă a provocărilor. O etapă la îndemâna decidenților politici din România care va fi orientată spre valorificarea oportunităților sau dimpotrivă către „consolidarea” mediocrității politicii regionale și a unui hedonism politic intern care moleșește și inevitabil paralizează când este vorba de interesul public.
Deși relocarea scutului este o decizie americană în contextul resetărilor SUA-Rusia, iar pentru partea română o propunere de nerefuzat, argumentele României nu se limitează la poziția geostrategică, fiind un proces influențat decisiv de contribuția forțelor militare române în Afganistan și alte teatre de operațiuni. Nu este meritul unui singur actor din România – fie și Președinte – sau al unei entități politice, având în vedere consensul existent la nivelul principalelor partide, politica consecventă privind prioritățile de securitate națională și gradul ridicat al relației bilaterale România – SUA, fundament al politicii externe, indiferent de culoarea politică a factorilor de decizie.
Abordarea egolatră indică o suficiență abrazivă în raport cu obiectivele și eforturile unor generații, care nu încurajează deschiderile care se nasc. Ne asumăm vocal merite la cel mai înalt nivel însă nu găsim resursele financiare pentru a asigura o dotare adecvată militarilor români din Afganistan. O înzestrare absolut necesară care ar fi redus cu certitudine numărul de victime.
Implicațiile amplasării scutului nu se reduc la Parteneriatul Strategic România-SUA. Aș compara magnitudinea ca fiind apropiată de momentul intrării în NATO prin garanțiile de securitate oferite, iar în planul mentalului colectiv de încheierea războiului rece. Este una din explicațiile absenței unor reacții negative vocale la nivelul opiniei publice, în condițiile în care SUA se bucură probabil în Europa de nivelul cel mai ridicat de încredere în rândul populației din România.
În acest context, România are șansa de a-și amplifica profilul regional, îndeosebi din perspectiva promovării unor inițiative de politică externă focalizate asupra aspectelor de interes comun în relațiile cu statele din zona extinsă a Mării Negre, care să apropie țările implicate și să estompeze divergențele. În perioada următoare, există riscul unei scăderi a vizibilității zonei de vecinătate estică care poate fi contrabalansată printr-o strategie activă. O strategie articulată care să ne individualizeze și nu doar să asigure plierea pe proiectele UE care au nevoie în continuare de contribuția noastră. Desigur, din perspectiva dezvoltării unor formule complementare la inițiativele regionale europene, cu valoare adăugată, adaptabile, orientate pragmatic și nicidecum concurențiale politicilor UE sau care să risipească resurse.
Creșterea rolului geostrategic din perspectiva contribuției la securitatea europeană va depinde de modul în care România va aborda binomul responsabilități-beneficii. Aș menționa cu prioritate responsabilitatea de a realiza investiții în sistemul de apărare, întrucât scutul nu va fi suficient pentru a răspunde diversității amenințărilor convenționale sau neconvenționale la adresa securității naționale.
Amplasarea scutului – un sistem defensiv – este o decizie negociată de SUA și Rusia care nu va scuti România de tribulațiile Moscovei. Rusia este vocală, omite înțelegerea cu SUA și trece sub tăcere faptul că scutul se îndepărtează de granițele sale în comparație cu planul inițial stabilit de Administrația Bush. Actuala poziționare a scutului este mai convenabilă Moscovei și a fost convenită după instalarea Președintelui Obama în contextul dialogului ruso-american. Considerentele poziției Moscovei rezidă din promovarea unei anumite imagini și tehnici de negociere, lăsând loc pentru noi reacții sau folosirea unui pretext. Nu este exclusă recalibrarea unei „cutii de rezonanță” în spațiul public european și românesc pentru a sublinia pericolul la care ne expunem prin acceptarea scutului sau „motivarea” unor demersuri privind problema Transnistriei. Absența unei dezbateri aprofundate în România va facilita eventuale demersuri ale Rusiei în contextul în care există un îngrijorător deficit cu privire la cultura de securitate nu doar la nivelul populației.
Concretizarea amplasării elementelor sistemului american de apărare antirachetă poate constitui, prin debarasarea de prejudecăți, stereotipuri și complexe, o oportunitate pentru relansarea pe baze pragmatice a relațiilor România-Rusia. În același timp, este un test pentru Moscova dacă va rămâne în logica războiului rece – meținând reacțiile vocale și temele recurente – discurs care nu s-a modificat prea mult după destrămarea URSS. Moscova a devenit dintr-o putere globală o putere regională care are dificultăți în a depăși logica sferelor de influență. Va depinde în mare măsură de Rusia dacă relațiile bilaterale se vor relansa prin aprofundarea și diversificarea dialogului în beneficiul dezvoltării regionale și securității europene.