Securitatea și Enescu în documente inedite: Romeo Drăghici par lui-même

Autori: Eugen Ciurtin și Lidia Alexie

În cartea sa Destăinuiri despre George Enescu (București, Editura Minerva [-Editura R.A.I.], 1996 [de fapt ianuarie 1997], pp. 97-98), Ilie Kogălniceanu – prietenul lui Enescu, fiul iubitei lui prietene de o viață Ninette/Nineta (Elena) Duca – scria despre Romeo Drăghici:

„Îmi amintesc c-am fost în două sau trei rânduri acolo [în casa mică din spatele Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei 141, unde se mutase Drăghici după 1949, în locul Mariei Odobescu, așa cum ar fi vrut Maruca Enescu și Elena Duca]. Drăghici mi-a arătat scrisori vechi primite de Enescu, pe care pusese ștampila ovală cu cerneală: «Colecția Romeo Drăghici». Niciodată Enescu n-ar fi autorizat aceasta, niciodată n-a donat scrisori lui Drăghici sau altei persoane. […] După moartea lui Enescu, în 1955, Drăghici devenise un personaj important. Nu ajungeai ușor la el. Nu puteai să ai acces la toate documentele lui Enescu pe care le deținea acolo. Devenise arțăgos și autoritar” (subl. I.K.).

În cursul unui stagiu de cercetare, conferințe și dezbateri la Botoșani, Ipotești, Dorohoi și Liveni (14-18 ianuarie 2024), desfășurat de Eugen Ciurtin cu ocazia participării la decernarea Premiului național Eminescu maestrului Gabriel Bebeșelea (Botoșani, 15.01.2024), cu sprijinul Memorialului Ipotești (manager Ala Sainenco) și prin acordul Muzeului Județean Botoșani (manager Aurel Melniciuc), în contextul unui dialog despre cele douăsprezece manuscrise muzicale Enescu indicate a subzista în Fondul Dorohoi și Fondul Liveni de Noul catalog tematic Enescu al Clemansei Liliana Firca (2010, ediția a II-a în pregătire), muzeografa Lidia Alexie de la Muzeul Memorial Enescu din Dorohoi i-a comunicat lui Eugen Ciurtin o scrisoare inedită nedescifrată a lui Romeo Drăghici, păstrată în fondul documentar de la Dorohoi așa cum a lăsat-o acolo un muzeograf anterior al Casei Enescu din Dorohoi, Petru Diaconescu (1946-2020) – însuși destinatarul scrisorii. Descifrarea parțială și însemnătatea descoperirii au fost realizate în aceeași zi (16.01.2024), meritul de a fi conservat și comunicat acest document inedit privat revenindu-i Lidiei Alexie, căreia coautorul îi mulțumește nespus. Publicăm așadar împreună, aici – în beneficiul celor care studiază opera și viața lui Enescu, precum și a celor preocupați de patrimoniul cultural mobil de însemnătate națională unică – o ediție completă rapidă însoțită deocamdată de un comentariu minim.   

Romeo Drăghici către Petru Diaconescu, scrisoare din 14 mai 1980.

Plicul. Plic de corespondență standard, întărit în interior prin file de protecție neagră (contra descifrării în lumină) prezervate incomplet. Plic conservat integral, dar rupt parțial (la deschidere?) în partea stângă sus. Două ștampile ale poștei la București, amândouă având data de 14.05.1980. O ștampilă a poștei la Dorohoi, mai greu descifrabilă, cu data de 17.05.1980. Recto, dreapta sus: două timbre, unul de 1.20 lei, celălalt de 55 bani.

Scrisoarea. O pagină de dimensiuni A5, împăturită, numerotată de noi aici cu 1 (incipit recto/față), 2 (verso prima pagină), 3 (recto al filei a doua rezultată din împăturire) și 4 (verso ibidem). Scrisoare scrisă în ordine aleatorie, cu suplimente de rânduri fie verticale în dreapta (paginile 1 și 3), fie răsturnate orizontal (pagina 1), fie adăugate orizontal jos (pagina 2). Întregul are astfel 51 de rânduri [16+10+12+13]. Duct a fost probabil foarte rapid și e parțial incoerent, fiind în diferite porțiuni dificil sau chiar foarte dificil descifrabil. Contextul explică grafia. Expeditorul Drăghici avea în acel moment 89 de ani (cum și menționează în text) și, conform unor surse secundare și terțiare, precum și a unor informații orale ale celor care l-au cunoscut personal (comunicate în 2021-2024 lui Eugen Ciurtin), era deja aproape orb. Destinatarul Petru (Petruș) Diaconescu avea în acel moment 34 de ani. Sublinierile făcute de Drăghici sunt cu două, trei și chiar patru linii. Am indicat prin [?] porțiunile unde par a mai subzista neclarități. Completările prin croșete […] aparțin editorilor.

Textul documentului inedit.
[Plic recto]
Romeo Drăghici
Calea Victoriei 141
71101 Bucur[eș]ti
[Plic verso]
Tovar[ăș]ul
Profesor muzeograf
Petru Diaconescu
Strada Brazi nr. 4
6850 Dorohoi Jud. Botoșani

[Scrisoarea, în reconstituirea logică a textului: paginile 1 → 4 → 2 → 3. De asemenea, la 1: rânduri completate orizontal răsturnat sus | la 2: scris vertical ulterior | la 3: scris vertical, cu rânduri orizontale răsturnate, adăugate ulterior sus.]

14 Mai [1]980
Tovarășe Diaconescu,

Sunt sătul de vorbe.

Te-am rugat prin scrisoarea [?] trimisă prin tov.[arășul] Pricopiu să-mi restitui imediat materialul încredințat spre vânzare de aproape un an. Ce greșeală am făcut [4] crezându-te pe cuvânt.

Dacă nu mi-l trimiți, voi fi obligat să reclam la Tov. Ministră Suzana Gâdea, pe care o văd când vreau și pe care am pus-o la curent de necazul meu.

              Conduci o instituție creiată exclusiv de mine, și te rog să-i faci cinste, așa cum a[u] făcut-o predecesorii D-tale tov.[arășii] [Ioan] Balan și Maria Bunea. Ce pot să-ți spun în înche[i]ere, [e] că sunt mai mult decât indignat de felul cum te-ai [1: șase rânduri orizontale răsturnate sus] purtat cu mine, care am crezut că nu [cuvânt indescifrabil] recunoștința ta fie altfel. Sunt silit[,] cu toată [cuvânt indescifrabil] vorbesc, [cuvânt indescifrabil] să faci [două cuvinte indescifrabile] un drept al meu.

[3] Eu sunt foarte bolnav și am nevoie de bani, nu de promisiuni. M-ai încredințat [?] că [o] să se înfăptuiască [?] – era în August anul trecut – voi avea banii. Cum, materialul nu poate fi trecut în inventar, nefiind plătit, după legile în vigoare, am dreptul să retrag oferta de [2] achiziție și cer să mi se restituie prin plic recomandat cu retur recipisă. Te somez, și te rog să crezi că m-ai condus [?] la depresie, să trimiți materialul timbrat, ce va fi luat de arhivele Statului la preț dublu. Ți l-am dat pentru memoria Maestrului. [2, scris vertical] La vârsta mea de 89 de ani n-am crezut să fiu tratat astfel. Am rămas [cuvânt indescifrabil] prieten al Maestrului Enescu.

[1, un rând vertical dreapta] Sper ca măcar odată să ai delicatețea să-mi răspunzi[.]

[3, un rând vertical] Sunt indignat, indignat, indignat. R. Drăghici

Comentariu.

În 1980, timbrul unui plic simplu de scrisoare costa 55 de bani pentru trimitere în același județ, iar prețul de 1.75 lei constituia în 1980 prețul pentru o scrisoare cu greutate de maxim 20 gr. și destinație interjudețeană pe distanță maximă, precum București-Dorohoi. Drăghici nu trimite o scrisoare recomandată, dar întrebuințează un plic de calitate superioară celor timbrate tipărit de Poșta RSR a epocii, cu minim 55 de bani. Atât indicarea celor două adrese personale, nu instituționale (sediile Muzeului Enescu din București și al Muzeului Enescu din Dorohoi), cât și tipul opac al plicului, precum și mențiunea opacă repetată la obiectul tranzacției – „materialul” – sunt indicii limpezi că, în pofida tonului energic și a mențiunii exprese a banilor, Drăghici își luase totuși ultimele precauții în a nu spune direct și complet ce tranzacționa astfel din avutul Enescu. 

De ce este simptomatică adresarea către Dorohoi? Așa cum se știe, Drăghici era botoșănean și totodată principalul responsabil de la centru pentru înființarea muzeelor regionale Enescu. Sursele documentare cu privire aceste muzee Enescu au fost deja publicate: vezi Memoria arhivelor botoșănene. George Enescu, ediție de documente întocmită de Sergiu Balanovici, Gheorghe-Florin Știrbăț, Rodica Crăcană și Lidia Alexie, Iași, Editura Pim, 2016 (vezi mai ales pp. 53, 59, 65, 79, 100-101, 129, 135 și 142-144). Despre muzeograful dorohoian Ioan Balan, vezi Panul de măsuri privind comemorarea a 10 ani de la trecerea în eternitate a lui George Enescu, cu precizări privind amenajarea Casei Memoriale din Liveni, inclusiv reorganizarea expoziției de bază din 1965, publicat în ibid., pp. 151-154.

Conținutul scrisorii atestă o înlănțuire de fapte pe care le prezentăm deocamdată succint. Drăghici se afla în posesia unui „material”, iar acesta – menționat în privat între doi muzeografi Enescu și cunoscând deja antecedentele lui Drăghici – nu putea fi decât un material manuscris aparținând lui Enescu, el nefiind un obiect, devreme ce se putea restitui, cum menționează, prin poștă. Drăghici îi menționează lui Diaconescu numele lui Enescu de două ori. În amândouă contextele pentru a sublinia – el la 89 de ani, Diaconescu la cca. 35 – îndrituirea sa proprie de a-i pomeni numele lui Enescu și pentru a-și sublinia autoritatea, inclusiv autoritatea exclusivă (!) asupra fondării Muzeului Enescu din Dorohoi, pentru care a donat manuscrise și fotocopii sau fotografii care poartă ștampilele „Colecția Romeo Drăghici” și „Donația Romeo Drăghici”. Calitatea prin care Drăghici se considera indiscutabil posesorul respectivului „material” în fața lui Diaconescu, mai exact cu drept de vânzare a sa prin colegul muzeograf Diaconescu, nu rezultă decât din singură autoritatea lui Drăghici. Cu privire la caracterul tranzacției, aceasta indică un „material” deținut privat de Drăghici destinat unei vânzări pentru o instituție publică: fie Muzeul din Dorohoi, prin muzeograful Diaconescu (de aceea Drăghici menționează inclusiv muzeografi anteriori din Dorohoi), fie „arhivele Statului”, și anume „la preț dublu”. Că valoarea achiziției urma să-i revină lui însuși și integral – așadar că el avea și proprietatea de facto a „materialului” – este un fapt întărit prin sublinieri și printr-o expresie netă, dincolo de orice echivoc: „am nevoie de bani”. Mai mult, prin formularea „materialul nu poate fi trecut în inventar, nefiind plătit, după legile în vigoare, am dreptul să retrag oferta de achiziție”, se atestă complet intenția lui Drăghici de a vinde – nicidecum de a dona – unei instituții publice (Muzeul din Dorohoi) un material în posesia și în proprietatea sa, dar fără a se menționa în vreun fel contextul dobândirii și legalitatea acesteia. După cum rezultă din text, „materialul” – între august 1979 și mai 1980 cel puțin – s-a aflat la Diaconescu în Dorohoi și Drăghici sperase, în acest răstimp, că îl va putea vinde Muzeului din Dorohoi. Prețul de achiziție, inclus în „oferta de achiziție” menționată, fusese stabilit: numai astfel putea Drăghici menționa deja un „preț dublu” eventual (Arhivele Statului). Cu certitudinea adusă de o asemenea insistență, prețul stabilit de Drăghici nu putea fi nicidecum unul infim sau pasabil, întrucât părea că depinde („sunt foarte bolnav și am nevoie de bani”) de el. Prin urmare, nici „materialul” pe care îl vindea nu putea fi neînsemnat. El oricum nu putea fi neînsemnat, dacă îi aparținuse lui Enescu. 

              Autoritatea lui Drăghici și existența unei „Colecții Drăghici” nu au fost chestionate niciodată înainte de august 2021, iar acest fapt a fost posibil în sfârșit atunci datorită, între altele, indiciului furnizat de Ilie Kogălniceanu. Tonul general al scrisorii – deosebit de acut, pe alocuri feroce – îndreptățește cel puțin întrebarea cum se putea Drăghici raporta la subalterni și la colegi nu în 1980, la 89 de ani, ci în 1955, pe când avea 64 de ani. „Devenise arțăgos și autoritar” pe atunci, scria Ilie Kogălniceanu. Rămăsese astfel, și încă la extrem, după cum probează acest document inedit. Atunci – după moartea lui Enescu și ca agent al Securității – Romeo Drăghici a avut la dispoziție și a decis singur asupra întregii arhive provenite de la Enescu și destinate unui Muzeu Enescu, fără a proceda vreodată la minima catalogare și comunicare publică a constituirii colecțiilor. Pentru contextul legăturilor lui Drăghici cu Securitatea și anii 1950, vezi mai ales Ioana Arnăuțoiu-Voicu, Muzicieni români – biografii ascunse în arhive, București, Editura Ars Docendi | Universitatea din București, 2011 și capitolul despre Enescu accesibil online aici.

Sunt confirmate și amplificate astfel toate descoperirile și ipotezele cu privire la activitatea ilegală și nocivă a lui Romeo Drăghici, așa cum au fost ele deja demonstrate în contribuții din august 2021-februarie 2022, în contextul litigios al licitațiilor cu inedite muzicale și personale Enescu din august-septembrie 2021 (prin casa de licitații Historic) și februarie 2022 (prin casa de licitații Artmark), contribuții reunite și accesibile aici și aici.    

Despre corespondența lui Romeo Drăghici cu profesorul secundar și muzeograful Petru Diaconescu de la Muzeul Memorial Enescu din Dorohoi, Lidia Alexie pregătește un studiu cu informații, documente și reproduceri suplimentare. Despre însemnătatea acestei descoperiri, Eugen Ciurtin pregătește un studiu similar, în prelungirea descoperirii ștampilelor „Colecția Romeo Drăghici” și „Donația Romeo Drăghici” aplicate de Romeo Drăghici pe manuscrise muzicale, scrisori și documente Enescu, descoperire comunicată public la 4 februarie 2022.   

Mulțumirile noastre se îndreaptă către domnul dr. Aurel Melniciuc (manager al Muzeului Județean Botoșani) și doamnele dr. Ala Sainenco, Mihaela Anițului (Memorialul Ipotești) și Liliana Adumitrăchioaie (Muzeul Memorial Enescu, Dorohoi).

Muzeul Memorial Enescu din Dorohoi (fotografii E. Ciurtin, ianuarie 2024).

Docarul cu care Costache Enescu (1848-1919) își aștepta fiul la gara din Dorohoi.