vineri, februarie 23, 2024

Shakespeare și eludările lui strategice

După iconoclastul și fermecătorul volumaș al lui Bill Bryson Shakespeare. Lumea ca scenă apărut în traducere românească la editura ieșeană Polirom, a venit și replica de la Humanitas. Care ne-a pus la dispoziție o cercetare de esență universitară datorată profesorului american Stephen Greenblatt de la celebra universitate Harvard.

Expert în cercetarea creației lui Shakespeare căreia i-a dedicat, începând cu anul 1989, câteva importante volume, cea apărută la Humanitas fiind, pare-se cea mai recentă (e scrisă în 2018), fondator al școlii de critică literară cunoscută sub numele de Noul Istoricism,  Stephen Greenblatt nu avea cum să nu se întrebe ce se ascunde dincolo de cel puțin două ziceri shakespeareane celebre. Aceea care l-a preocupat și pe Bryson de vreme ce i-a furnizat ideea pentru titlul cărții și cea care ne învață că actorii înseamnă cronica vie și prescurtată a timpului în care trăiesc.

Greenblatt este, în primul rând, un cercetător al textului shakespearean, asta neînsemnând că nu ar fi preocupat și de reprezentarea acestuia pe scenă. Iată, de pildă, în cartea Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare, tradusă în românește de Miruna Fulgeanu și apărută în colecția de studii literare de la Humanitas aflăm de ce actorii, după câteva repetate refuzuri, au acceptat la un moment dat să joace într- o piesă pe care până atunci o socoteau veche (Richard al II lea). Aflăm și  ce credea Regina Elisabeta despre respectiva creație și cum Majestatea Sa s-a recunoscut în ea. Sau care e rolul publicului în reprezentațiile cu Richard al III lea.  

Mustește de tirani la Shakespeare. Aceștia apar în cvasi-uitata Henric al VI lea, în deja menționata Richard al II lea, în celebrissima Richard al III lea și, cincisprezece ani mai târziu,  în Macbeth, ambii tirani ajungând la putere după ce ucid conducătorii legitimi. Chiar și bătrânul rege Lear aparține acestei categorii, toate suferințele sale de după nechibzuita împărțire a țării fiind derivate din caracterul lui despotic. Tragedia lui Leontes, tiranul din Poveste de iarnă, este explicabilă prin paranoia personajului. Aceasta îi cauționează tirania. În Iuliu Cezar, Shakespeare “zugrăvește o încercare bine organizată și înțeleaptă de a opri tirania”. În Coriolan tiranul se zămislește sub ochii noștri și își află originea în orgoliul și disprețul inițial și apoi amplificat al lui Caius Marcius față de plebe. Ca  și în incapacitatea de atunci a societății de a se proteja de sociopați. Richard al III lea și Coriolan  se numără printre puținele creații shakespeareane în care dramaturgul se arată preocupat de relația mamă-fiu. Și asupra felului în care aceasta îi potențează tirania.

Toate aceste scrieri beneficiază de analize meticuloase, în fiecare comentariu Stephen Greenblatt se arată preocupat de depistarea unui specific al tiranului. Acesta deține arta manipulării, construiește o rețea ce pare invincibilă, cel mai adesea, până la un moment dat evoluează ca un actor perfect, joacă atât cât trebuie cartea supușeniei. Numai că ceva se întâmplă și rețeaua se deconstruiește, dovedindu-se a nu fi tocmai infailibilă. Asupra acestui ceva  sau, mai corect spus, asupra acestui cine insistă Shakespeare, iar pe urmele lui pornește cercetătorul.  Contribuie el, acest factor care se insinuează pe neașteptate și dacă da, cum, cum la sfârșitul tragic al tiranului? Un sfârșit care poate fi în etape, așa cum stau lucrurile în Macbeth. Îndrăznesc să cred că tocmai acest sfârșit în etape e cel ce l-a determinat pe Ionesco să scrie Macbett. Căci și aici le roi se meurt. În etape se sfârșește și protagonistul din Coriolan. Deslușirea mecanismelor sfârșitului, varietatea lor în feluritele piese ale lui Shakespeare îl preocupă pe Stephen Greenblatt.

În primele pagini ale cărții, profesorul de la Harvard insistă asupra perioadei în care a scris Shakespeare. Asupra ce a caracterizat domnia Reginei Elisabeta. Asupra regulilor cărora trebuia să se supună teatrul elisabetan. Poate că Shakespeare nu a considerat-o pe regină un tiran, poate că a fost și el mirat de atitudinea acesteia în privința Mariei Stuart. Stephen Greenblatt arată că e greu de spus care erau adevăratele convingeri politice ale lui Shakespeare. E greu de precizat și ce credea el despre luptele dintre catolici și protestanți. Cu siguranță nu era indiferent la intrigile politice ale vremii, ne asigură cercetătorul. Atunci de ce nu apar toate aceste lupte pe scenă? Fiindcă teatrului elisabetan îi erau impuse câteva interdicții. Nu se putea vorbi deschis despre regina Elisabeta. Shakespeare a făcut –o, însă indirect, doar o singură dată, în Henric al VI lea. În piesa aceasta scrisă în 1599, Shakespeare anticipează o victorie a unei armate engleze care atacase Franța. în respectiva piesă apare “generalul prea grațioasei noastre suverane”, iar generalul era nimeni altul decât Essex. Serviciile secrete ale Majestății sale vegheau ca în nici un spectacol să nu se strecoare vreo aluzie la Regină. Regulile nu permiteau să fie arătați regi morți pe scenă.

La ce stratagemă a recurs atunci dramaturgul? Iată ce ne spune profesorul american: “Shakespeare a fost maestrul absolut al transpunerii și al eludărilor strategice. N-a scris niciodată așa-numite comedii de oraș, piese a căror acțiune se desfășoară în Anglia contemporană. și, cu foarte rare excepții, s-a ținut la o distanță prudentă de evenimente curente. Folosea cu precădere intrigi care se desfășurau în locuri precum Efes, Tir, Iliria, Sicilia, Boemia sau o insulă misterioasă și fără nume de pe o mare îndepărtată. Atunci când aborda evenimente istorice tensionate – crize de succesiune, alegeri corupte, asasinări, ascensiunea unui tiran, -acestea aveau loc în Grecia sau în Roma antică, în Britania preistorică sau în Anglia stră-străbunicilor săi, dacă nu chiar înainte. Nu se sfia să remodeleze poveștile pe care le prelua din cronicile istorice, pentru a crea unele mai incisive, însă lucra cu izvoare recognoscibile cu care își putea justifica nevinovăția, dacă autoritățile îi cereau asta. Nu e greu de înțeles de ce nu voia să petreacă timp la închisoare sau să i se taie nasul ”.

Marele merit al cărții Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare e că ne arată cu lux de amănunte, metodic și în analize inteligente cum se realizau eludările strategice în piesele politice ale lui Shakespeare.

Stephen Greenblatt- TIRANUL. Politica în viziunea lui Shakespeare; Traducere de Miruna Fulgeanu; Editura Humanitas, București, 2023

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Poate pentru că mă aflu un Gică Contra, pe mine nu m a cucerit alde Shakespeare.

    La o adică ultimul e mare și din nevoia noastră de locuri fruntașe în clasamente, respectiv de zei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro