„Și dacă ne veți da o politică internă…dificilă, cea externă tot bună va fi!”

…asta vor trebui să spună diplomații României, în anii care vin.

A devenit un loc comun citarea, la diverse evenimente diplomatice cu ștaif sau în declarații politice de salon, a lui Nicolae Titulescu, fost ministru de Externe al României (1927-1928 și 1932-1936), ales de două ori președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, cu faimoasa sa formulă “dați-mi o politică internă bună, ca să pot face o politică externă bună”. Să nu ne imaginăm că politica internă interbelică a României a fost neapărat și tot timpul un triumf al binelui, armoniei, prosperității generale și consensului dintre partide sau din societate, într-o perioadă liniștită, fără corupție, fără extremism și fără crize. Un diplomat responsabil, cu substanță și adâncime intelectuală, va înțelege însă exact ce simțea și ce a vrut să spună Titulescu.

În principiu, cam oricine este decent și cu capul pe umeri știe să facă o bună reprezentare diplomatică a unei țări solide economic, performante, inovative, care are ce oferi lumii, cu branduri recunoscute la nivel mondial, cu o dezvoltare științifică și tehnologică de vârf, cu o democrație impecabilă, un stat de drept puternic și instituții credibile, cu o societate armonioasă în care toți oamenii sunt fericiți și mulțumiți de direcția strategică a țării, fără conflicte interne și falii sociale umplute doar cu ură reciprocă și violență, o țară lipsită de corupție și de crize interne. Lucrurile pot funcționa aproape de la sine, instituțional, când ești într-o asemenea situație fericită.

…Ei, dar ce te faci când lucrurile nu arată formidabil de bine pe plan intern? Cum procedezi când realizezi că politica internă a țării tale, dincolo de entuziasmul și speranțele unui nou început, nu are cum să scape peste noapte de moștenirea deceniilor trecute, de figurile răscoapte din aceleași partide eșuate și lipsite de credibilitate (că altele nu ai și fără ele nu se poate), de tranzacționări, compromisuri și mediocrități care vor menține guvernarea în zona gri și opoziția în zona neagră ca smoala, schimbând eventual nuanța guvernării și percepția asupra coaliției aflată la putere, dinspre un gri mohorât spre un gri ceva mai luminos? Cum „vinzi” lumii și ce ambalaj folosești pentru pachetul unor realități politice, administrative, economice, sociale, judiciare, educaționale și de mentalitate, de infrastructură etc., ca să nu mai vorbim de riscurile geopolitice aferente periferiei europene postimperiale, realități interne pe care cu luciditate le înțelegem ca nu tocmai relaxate, încurajatoare și atractive?

Și totuși, dincolo de politica internă care nu ne va face probabil fericiți nici în această legislatură, că nu prea avem de unde să alegem, politica externă trebuie să fie pe cât posibil fără greșeală și nu doar atât, ci inteligentă, de încredere și eficientă.

„Jucăm” (nu-mi place termenul, fiindcă nu este un joc, dar lumea îl folosește astfel) într-un context în care sistemul relațiilor internaționale a intrat într-o restructurare extrem de periculoasă și de imprevizibilă. Ce poate fi cel mai rău, pentru orice țară din lume? Evident, situația cea mai grea este să rămâi singur sau, și mai rău, să se vadă că ești singur. Asta este de evitat cu prioritate, în orice epocă istorică, de către orice țară, fie ea mică, mijlocie sau mare.

Alianțele, parteneriatele strategice, prieteniile și relațiile speciale solide, de încredere, sunt esențiale pentru reușita oricărui mandat de politică externă (da, de cele mai multe ori bazate pe interese reciproce, nu trebuie să ne ferim de ideea de „interese”, așa funcționează lumea, echilibrul trebuie să fie mereu între valori și interese).

Pe scurt, să definim elementele componente ale unei politici externe (poate părea doar teorie inutilă, dar fără clarificarea lor nu poți ajunge la dezvoltare, ci doar la meșteșuguri de tehnicieni și buni gospodari care repară când gardul, când acoperișul, de la caz la caz). Aceste elemente sunt necesare indiferent de epocă, regiune, context geopolitic și economic. Cele cinci categorii de mai jos trebuie să fie clare în orice exercițiu de politică externă.

1. Valori și principii, asumate credibil, constant, fără șovăială (din fericire, le avem, nu trebuie să le inventăm acum, sunt valorile fundamentale ale UE, înscrise în Preambulul Tratatului Uniunii Europene – libertatea, democrația, statul de drept, egalitatea, demnitatea și drepturile omului, respectiv în Tratatul NATO – „salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii… în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității.”). Nu trebuie uitat de ele, chiar dacă nu le recităm în fiecare zi, bineînțeles, dar acestea reprezintă fundalul nostru identitar, în politica externă și de securitate.
2. Interese și obiective, definite corect (acestea se contextualizează, desigur, și pot fi definite pe termen scurt, mediu și lung, în formulările detaliate și specifice relațiilor bilaterale, regionale, europene, transatlantice și globale, dar esențialmente ele reflectă prioritatea absolută pentru securitatea și prosperitatea României, la care se adaugă sprijinul constant pentru parcursul european al Republicii Moldova).
3. Viziune și strategie, articulate coerent (care trebuie să fie locul și rolul României, în regiune și în Europa? Ce abordări sunt cele mai potrivite pentru a reuși ce ne-am propus? Cum ne consolidăm poziția în UE și NATO? Cum dezvoltăm parteneriatul strategic cu SUA? Cum creștem securitatea în zona Mării Negre? Cum ajutăm mai bine Republica Moldova? Am avut, recent, exemplul Schengen, cu toate lecțiile care au decurs din acel dosar (știm cum a mers, știm ce am ignorat, știm ce n-am făcut bine și apoi am făcut bine etc.), avem acum pe agendă aderarea la OCDE – pentru fiecare obiectiv și etapă, trebuie să știm ce avem de făcut.
4. Sistemul de alianțe, parteneriate strategice, colaborări regionale, relații bilaterale solide.Fără aliați și fără prieteni, fără tratatele fundamentale de asigurare, o țară în condițiile date ale României și regiunii noastre (geopolitice, economice, militare etc.) ar fi pierdută.
5. Resurse și competențe (buget, expertiză și oameni de calitate, abilități diplomatice, capacitate de negociere, creativitate și inițiativă, proceduri instituționale, reflexe intrate în cultura organizațională a diplomației etc.). Degeaba le ai pe toate de mai sus dacă te dovedești incompetent în momente critice. Cu alte cuvinte, ai nevoie și de oameni cu viziune și pregătire intelectuală, care înțeleg în ce direcție se îndreaptă lumea, de ce se întâmplă așa și ce ar putea urma, dar și de tehnicieni care să știe „să bată un cui” (nu zâmbiți, bătutul corect al unui cui în diplomație e lucru mare, nu se învață imediat și probabil se întâmplă la început să-ți dai cu ciocanul peste degete).

*

S-ar putea să apară unele momente, în anii care vin, în care diplomația României să fie nevoită să-și dea din nou examenul de măiestrie, proba de virtuozitate, traversând elegantă și zâmbitoare prăpastia pe o frânghie, cu găleți grele în mâini și saci în spate, pe vânt puternic și fără plasă de siguranță sub noi sau cu o plasă despre care să nu mai avem certitudinea că funcționează. Poate că tocmai am trecut printr-un asemenea moment. Pe deasupra, să știm că trebuie să o facem nu lamentându-ne și urlând de disperare ca să ne audă toți de peste munți și văi, ci cu grație și credibilitate, arătând aliaților, partenerilor, prietenilor de aproape și de departe și fraților de peste Prut că nu ne este teamă și știm ce avem de făcut.

Ce putem și ce nu putem face în anii următori, până la sfârșitul acestui deceniu al crizelor? Este esențial să ne definim corect nivelul de ambiție, limitele și potențialul de țară, iar ce stă în puterea noastră să fie fructificat la maxim, respectiv ce vine din exterior peste noi și este inevitabil să fie gestionat inteligent, cu cele mai convenabile (sau mai puțin neconvenabile) rezultate posibile.

De pildă, europenii se așteptă ca în anii următori să înceapă un proces controlat și negociat de repliere parțială și eșalonată a forțelor convenționale ale SUA din Europa, pe măsură ce pilonul european al NATO și UE își vor crește efortul financiar, puterea militară și capacitatea proprie de apărare. Această tranziție se anunță o etapă extrem de sensibilă și cu multiple consecințe posibile, în care trebuie să fim la masa unde se iau deciziile pentru noua ordine de securitate europeană (nucleul european), să ne mișcăm repede și să profităm de curentul favorabil care este acum în Europa, de finanțările masive ale UE și de proiectele pentru întărirea securității Flancului Estic. „Acum suntem toți pe Flancul Estic” a spus frumos și solidar cu regiunea noastră Mark Rutte, secretarul general al NATO, dar știm că nimic nu durează o veșnicie, mai ales preocupările și curentele din politică. După încheierea războiului din Ucraina, interesul ar putea să scadă din nou…

România este o țară medie la nivelul Uniunii Europene și al NATO, respectiv mică la nivel mondial. Obiectivele noastre trebuie să reflecte condiția de putere mijlocie în UE și NATO, ceea ce nu e puțin lucru! Știm că în politica externă și de securitate nu toate depind de noi. Există chestiuni de pe agendă pe care le putem rezolva sau influența și lucruri pe care nu le putem noi schimba. Și pentru unele, și pentru celelalte, trebuie avut însă un răspuns, o atitudine, o abordare coerentă, fie creativă, fie adaptativă.

În toată această uriașă tulburare a lumii, sunt în mod evident situații și tendințe care nu depind de noi dar sunt și lucruri, nu puține și deloc nesemnificative, care depind de noi. Nu putem avea noi un rol în remodelarea „great power politics”, nu putem noi calma resurecția bruscă și brutală a realismului cinic sau estomparea valorilor și principiilor liberale și ale dreptului internațional, în negocierea directă sau reașezarea intereselor puterilor care dețin forță militară semnificativă. Dar putem face multe lucruri importante.

Putem și trebuie să nu intrăm în panică, să nu ne prăbușim în lașitate și fals oportunism, să nu schimbăm direcția și valorile în care credem. Crizele sunt o bună ocazie să arăți cine ești cu adevărat. Putem să ne apropiem de nucleul european, fie că este „Weimar+” (Franța, Germania, Polonia, Marea Britanie, Italia, Spania) fie că este vorba de alte formate europene, putem să dezvoltăm parteneriatul strategic cu SUA pe temele indicate în mesajul președintelui Trump la numirea noului ambasador al SUA la București (parteneriatul militar, securitatea și domeniul economic), să diversificăm colaborarea regională în diverse formate, să ne implicăm activ și cu proiecte în Noua Strategie a UE pentru regiunea Mării Negre (excepțională oportunitate pentru noi), să contribuim indirect la securitatea noastră sprijinind Ucraina să reziste agresiunii ruse și să obțină o pace dreaptă și durabilă, cu garanții de securitate, să ajutăm Republica Moldova să devină membră a UE până în 2030 (da, a devenit posibil) și să lucrăm cu o atenție mai mare la consolidarea relațiilor bilaterale cu țările semnificative din Europa, în special cu Franța, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania și (prioritar pentru Europa Centrală) Polonia.  

Stă încă în puterea noastră, a politicii și diplomației românești, să explicăm tenace dar inteligent, argumentat, convingător, la Washington și la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra că România este aliatul stabil, demn de încredere, relevant geopolitic, de care spațiul democratic euro-atlantic are nevoie în sudul Europei Centrale și la Marea Neagră, că România vine cu valoare adăugată în lumea occidentală.

Putem încă explica de ce tradiționala orientare triplă a României (UE, NATO, SUA) este benefică tuturor partenerilor și aliaților noștri occidentali și de ce nu vom putea alege niciodată între acestea, în defavoarea unuia dintre acești piloni ai strategiei de politică externă și de securitate.

Ține de noi să nu ne pierdem cumpătul, să păstrăm direcția cu calm și încredere, să arătăm ca o țară matură, dezvoltată, cu oameni educați și instituții responsabile, cărora nu le este teamă să fie verticali, integri, competenți, credibili și chiar asertivi, atunci când este cazul.

*

…Furtuna va trece. Europenii și americanii vor rămâne împreună. Mai devreme sau mai târziu (eu sper că este o chestiune de luni, maxim un an), UE și SUA vor lucra din nou împreună, poate diferit față de deceniile trecute, după un timp al reașezărilor globale.

Depinde de noi cum ne comportăm în aceste vremuri de turbulențe majore, încercări de revizionism și războaie care testează reziliența sistemului relațiilor internaționale, respectiv soliditatea principiilor și opțiunilor tuturor țărilor și societăților, căci așa vom fi judecați după trecerea furtunii, atunci când va începe reconstrucția. Nu doar a Ucrainei, ci a ordinii de securitate europene postbelice, și poate chiar a UE, NATO și parteneriatului strategic cu SUA.

Politica externă a României nu trebuie reinventată acum. Principiile și pilonii ei tradiționali sunt în continuare benefici pentru obiectivele noastre fundamentale, securitatea și dezvoltarea țării. Orientările și opțiunile strategice ale politicii noastre externe pro-Vest s-au dovedit valabile, pe cele trei dimensiuni. Ea trebuie doar bine aplicată acum, în vremuri grele.

Nu e nevoie de „revoluții” în politica externă și de securitate, ci de accente corect plasate, în opinia mea cu prioritate pe dimensiunea securității, căci astea sunt vremurile pe care le traversăm. Este nevoie de clarificarea celor cinci categorii de elemente prezentate mai sus, din care tot timpul o parte este constantă, marcând continuitatea istorică post-Snagov (1995) a unei Românii care s-a declarat europeană și pro-atlantistă, și o parte trebuie înnoită și împrospătată cu inițiative, proiecte, abordări creative, dinamici noi și deschideri spre cea mai bună resursă umană din societate, pe care diplomația o poate coopta.

Nu, politica externă poate că nu va primi nici de data aceasta cea mai bună politică internă posibilă, deși va fi una incomparabil mai bună decât ce ar fi putut să fie dacă nu ne salvam în ultimul moment, pe 18 mai, dar va trebui să „livreze” ca și cum de ceea ce va face diplomația ar depinde în fiecare zi viitorul României.