Cândva, prin 2021, am citit în România literară o foarte frumoasă și incitantă recenzie la o carte ce tocmai apăruse în Franța. Cartea se cheamă La vie derrière soi, e scrisă de unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni francofoni ai literaturii, Antoine Compagnon, iar recenzia era semnată de profesorul ieșean Alexandru Călinescu.
Firește, mai tot ceea ce a scris de-a lungul unei excepționale cariere belgianul care a ajuns la cercetarea literaturii după câțiva ani în care s-a pregătit pentru o viitoare carieră inginerească a interesat. Încă pe vremea studenției mele La seconde main ou le travail de la citation a devenit lectură cvasi-obligatorie pentru ca, mai apoi, cărțile despre Montaigne, Baudelaire sau Proust, despre cele Cinci paradoxuri ale modernității sau despre Antimoderni să facă parte din rândul acelor cărți a căror citare devine obligatorie. Adevărată garanție de onorabilitate. Științifică. Profesională.
La vie derrière soi are însă o semnificație și o istorie aparte. E ultima. Ultima apariție publică atât a scriitorului cât și a profesorului care își încheia astfel cariera la Collège de France după ce înainte profesase la Columbia University și la Sorbona. Iar tema lucrării chiar asta este. Cum se produce ieșirea din scenă. Cum te desparți de literatură sau cum te desparți de profesorat.
Recenzia profesorului Călinescu avea extraordinara calitate de a spune mai tot ceea ce se putea spune despre cartea lui Compagnon. Nu doar despre tema acesteia, ci și despre parcursul profesional al autorului ori despre preferința lui binecunoscută pentru scrierile lui Roland Barthes. Recenzia m-a dus instantaneu cu gândul la compatriotul nostru George Banu. Și el era preocupat de cum se face și ce înseamnă ieșirea din scenă (ultimele lui cărți probează asta), și el a ajuns la critica de teatru după ceea ce ar fi putut fi o carieră eșuată de actor, și el era un admirator necondiționat al scrierilor lui Barthes, adesea citate în minunatele lui volume de eseuri teatrale. Așa că i-am trimis lui George Banu pagina din România literară cu recenzia lui Alexandru Călinescu.
Teatrologul francez de origine română mi-a răspuns îndată. Era un obicei al său la care ținea morțiș. Promptitudinea. Nu îi plăcea să-și lase interlocutorul să aștepte. Nu îi plăcea lui însuși așteptarea în sine. Și asta în pofida faptului că despre așteptare a scris pagini excepționale atât de admiratul Roland Barthes. George Banu citise cartea lui Antoine Compagnon, nutrea despre ea păreri amestecate. Mi-a mărturisit însă că i-a plăcut imens cronica apreciatului profesor și scriitor ieșean.
Mi-am reamintit toate această istorie zilele trecută când, prin amabilitatea regizorului Felix Alexa, am primit Ultima oară. Cu adevărat ultima carte a lui George Banu. Fapt confirmat de mica povestire din final care reproduce o întâmplare adevărată. Un cioban l-a sfătuit pe neașteptate pe Noica să găteze. Iar îndemnul respectivului om simplu adresat filosofului a fost acum urmat de George Banu. Care în ultimele zile ale vieții și-a adunat pentru volumașul apărut la Editura Muzeul Literaturii Române o parte dintre eseurile teatrale apărute la noi în Dilema veche. Le-a completat cu un bizar, în sensul de provocator, capitol ce se cheamă Creionări. Capitol ce conține ceea ce îndrăznesc să socotesc a fi mici poeme în care este vorba despre viață și teatru, despre teatru ca viață secundă. Despre iminența doliului. Niciodată însă despre boală. Sau mai bine zis nu despre oameni bolnavi. Ci doar despre ani bolnavi. Despre ani bolnavi și vremuri grele. Ne întâlnim, ne reîntâlnim în Creionări cu Peter Brook, cu celebrul Bouffes du Nord, cu Cehov, cu atât de des reluata idee a lui entre-deux, cu obsedanta temă a tăcerii, cu Shakespeare, cu Lady Macbett, cu Ionesco, cu Beckett, cu Picasso, cu mulți, mulți alții. Pe care într-o formă sau alta îi vom reîntâlni și în capitolele Mărturii și Eseuri.
Temele din Eseuri sunt diverse. Sau numai aparent diverse. E vorba despre cum arată teatrul la ceea ce se anunță a fi ora decontului. Mai toate sunt evident marcate de iminența unui rămas bun. Un rămas bun cu totul altfel decât acela al lui Puck din spectacolul lui Brook care prin nu știu ce minune a ajuns la București după devastatoarele Teze din iulie. Și care i-a hotărât lui George Banu destinul. Acel rămas bun al lui Puck era unul de deschidere. De debut. Ultima oară este un rămas bun de închidere. De clôture. Iar bunul rămas este de obicei însoțit de lacrimi. Poate tocmai de aceea cea mai consistentă parte a cărții este consacrată lacrimilor în teatru. În Printre lacrimi, Interstițiile jocului, Vălul de lacrimi George Banu realizează chiar o mini-istorie a lacrimilor în teatru. Căci într-un fel s-a plâns în secolul al XVIII lea și în cu totul altfel se lăcrimează la Cehov, unul dintre părinții teatrului modern.
Citind aceste texte gândul m-a dus la Diderot. La celebrul, la enigmaticul, la atât de des citatul Paradox asupra actorului. Despre care un exeget afirmase că nu e defel un paradox. Pare-se însă că Paradoxul i-a fost inspirat lui Diderot de o întâmplare personală. O reprezentare a piesei sale Le Fils naturel a fost totalmente compromisă de excesul de lacrimație. Au plâns atunci deopotrivă și cei din sală (mă rog, ei erau liberi să o facă, chiar plătiseră pentru dreptul acesta), și cei aflați pe scenă. De aici ideea și din Entretiens.., și din Paradoxe… că cei mai buni actori sunt oamenii cei mai puțini sensibili.
Cert e că în Eseuri, în întreaga carte Ultima oară, George Banu a scris cu sensibilitate și despre Shakespeare, Cehov, Brook, Stein, și despre Yoshi Oida, Samy Briss și Klaus Michael Grüber, și despre Brâncuși, Ionescu și Cioran, și despre Lucian Pinrilie și Radu Penciulescu. Și despre prietenii lui tineri din teatrul românesc de azi.
A făcut-o pentru ultima oară.
George Banu- ULTIMA OARĂ; Traducerea Mădălina Ghiu; Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2023
