La începutul lunii ianuarie 1989, Nicolae Ceauşescu i-a convocat pe membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. pentru a le comunica ideile sale cu privire la modul cum trebuie să acţioneze pentru a îndeplini sarcinile stabilite în „programul de recuperarea restanţelor la producţia de export pe anul 1988 şi de vămuire a mărfurilor destinate exportului, existente în stoc la 31 decembrie 1988”. De la începutul acelui deceniu, liderul suprem al Partidului Comunist Român insista permanent pentru creşterea forţată a exporturilor româneşti şi comprimarea excesivă a importurilor, astfel încât să fie achitată în întregime şi în mod anticipat datoria externă a ţării. Din păcate, măsurile impuse de Nicolae Ceauşescu au condus la o degradare accelerată şi periculoasă a condiţiilor de trai ale cetăţenilor din propria ţară.
Din documentele puse la dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu de către conducerea Comitetului de Stat al Planificării, la începutul lunii ianuarie 1989, se poate afla că Ministerul Industriei Alimentare a intenţionat să exporte în anul 1988 produse în valoare de 265,2 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile. Din diferite motive, acel plan nu a fost îndeplinit, la finele anului respectiv fiind obţinute 162,6 milioane de dolari şi 78,5 milioane de ruble convertibile. Principalele cantităţi de produse alimentare vândute de România în străinătate în anul 1988 au fost următoarele: 98.220 tone de carne şi specialităţi de porc (evaluate la 74,4 milioane de dolari şi 58,3 milioane de ruble convertibile), 18.705 tone de unt (8,9 milioane de dolari şi 12,4 milioane de ruble convertibile), 10.388 tone de conserve de carne (15,3 milioane de dolari şi un milion de ruble convertibile) şi 315 tone de salam de Sibiu (1,4 milioane de dolari).
În cazul convenţiei româno-sovietice încheiate la mijlocul anilor ’80 în scopul importării de petrol din U.R.S.S. în schimbul unor produse alimentare româneşti, situaţia exporturilor realizate de autorităţile de la Bucureşti în anul 1988 a fost următoarea: conserve de carne – 4.100 de tone (7,2 milioane de dolari); semiconserve – 2.028 tone (5 milioane de dolari); specialităţi de porc – 2.514 tone (4,1 milioane de dolari); salam de Sibiu – 266 de tone (1,2 milioane de dolari). Astfel, au fost trimise în Uniunea Sovietică produse alimentare în valoare totală de 17,5 milioane de dolari.
Din păcate, în acelaşi an, Ministerul Industriei Alimentare nu a reuşit să exporte 10.500 de tone de carne şi produse din carne (19,4 milioane de dolari) şi 2.500 de tone de brânzeturi (3,5 milioane de dolari) din cauza depăşirii limitei termenului de garanţie sau a respingerii acelor produse în urma efectuării analizelor fito-sanitare.
Acceptarea de către Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1985, a prelungirii termenului de valabilitate a Tratatului de la Varşovia – care expira la 14 mai 1985 şi care constituia pentru autorităţile de la Moscova un mijloc de promovare oficială a imperialismului sovietic în Europa de Centrală şi de Est prin aşa-numita Organizaţie a Tratatului de la Varşovia – a determinat, printre altele, o transformare radicală a relaţiilor existente dintre liderii politici din Occident şi preşedintele României. Dintr-o dată, Nicolae Ceauşescu nu mai era util în eforturile de promovare a destinderii pe continentul european, rolul de partener de discuţii credibil fiind preluat de Mihail Gorbaciov. Acesta a acceptat ca U.R.S.S. să exporte petrol în România în schimbul unor produse alimentare româneşti, în condiţiile în care Nicolae Ceauşescu a insistat pentru importarea unor cantităţi mari de petrol sovietic şi, în paralel, a încercat să impună o prelungire mai scurtă a termenului de valabilitate al Tratatului de la Varşovia (5 sau 10 ani, nu 20 de ani, aşa cum au hotărât liderii politici şi militari de la Moscova). Jocul la două capete al preşedintelui României era străveziu şi putea să fie înţeles cu uşurinţă atât în Occident, cât şi în capitalele statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Ceea ce a urmat în 1986 şi 1987 se cunoaşte. Nicolae Ceauşescu a impus conducerii Băncii Naţionale a României să vândă o mare parte din rezerva de aur pe care o acumulase, pentru a se achita o parte din datoria externă a ţării (în total, 80.871,1 kg aur fin, încasându-se pentru cantitatea respectivă circa 1.040 milioane de dolari). Astfel, s-a creat imaginea unui stat incapabil să realizeze în mod eficient şi cu forţe proprii produse într-o cantitate suficientă pentru satisfacerea solicitărilor propriilor cetăţeni şi a celor primite din străinătate de la diverşi parteneri comerciali.
Pentru a se înţelege mai uşor ce a însemnat cantitatea de 80.871,1 kg aur fin, precizăm că exportul total de produse româneşti realizat în anul 1985 a fost evaluat chiar de autorităţile de la Bucureşti în luna iunie 1986 la sumele de 3.951 milioane de ruble şi 4.634 milioane de dolari.
Vânzarea acelui aur şi fondurile acumulate în perioada 1987-1988 din exporturile de produse româneşti i-au permis lui Nicolae Ceauşescu să declare, în dimineaţa zilei de 31 martie 1989, astfel: „Astăzi, ultima rată, de 137 de milioane dolari, a fost achitată şi cu aceasta datoria bancară şi de stat a fost predată complect (sic!). Sper să nu mai fim obligaţi să facem niciodată asemenea datorii! (subl.n.)”. Liderul suprem al partidului a menţionat, de asemenea, la începerea şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., faptul că dorea să răscumpere aurul vândut în străinătate până la începerea Congresului al XIV-lea al P.C.R. (noiembrie 1989).
Două săptămâni mai târziu, la deschiderea lucrărilor Plenarei C.C. al P.C.R. (12 aprilie), Nicolae Ceauşescu a adus la cunoştinţa opiniei publice faptul că România nu mai avea datorii externe. Liderul României a revenit la subiectul respectiv la încheierea acelei Plenare (14 aprilie) pentru a prezenta, printre altele, următorul bilanţ: „În total, din 1975 până în martie 1989, am plătit circa 21 miliarde dolari; din care dobânzile reprezintă peste 7 miliarde dolari. În aceasta nu sunt cuprinse datoriile pe care le-am avut în ruble şi care, de asemenea, au fost de mult achitate (presupunem că Nicolae Ceauşescu se gândea la sumele pe care statul român le-a plătit autorităţilor de la Moscova pentru părţile din SOVROM-uri deţinute de Uniunea Sovietică în prima jumătate a anilor ’50 – nota P. Opriş). În prezent, ţara noastră are de încasat din creditele pe care le-a acordat diferitelor state peste 2,5 miliarde dolari (subl.n.)”.
Este evident faptul că, prin cele două anunţuri succesive, prezentate personal, Nicolae Ceauşescu a dorit să îşi creeze o imagine de conducător victorios, care a înfrânt în cele din urmă capitalismul „aflat cu un picior în groapă” (o expresie pe care o găsim în materialele propagandistice din tot blocul sovietic). Preşedintele României nu a menţionat în acele momente cine anume a hotărât, în luna mai 1969, să se înceapă negocierile pentru contractarea unor credite occidentale pe termen mediu şi lung (Nicolae Ceauşescu şi Ion Gh. Maurer), cum anume s-a acumulat acea datorie în anii ’70 şi cine erau vinovaţi pentru situaţia gravă de la începutul lunii noiembrie 1981, când guvernul României i-a rugat pe principalii creditori occidentali să accepte o suspendare temporară a plăţilor externe şi să se înceapă cât mai curând negocierile pentru reeşalonarea datoriei externe a ţării. De asemenea, Nicolae Ceaşescu nu a explicat public în anii care au urmat de ce trebuia să fie achitată în mod anticipat datoria respectivă, în condiţiile în care acele credite se puteau rambursa normal după criza din 1981-1982, iar dobânzile la acestea erau favorabile pentru guvernul de la Bucureşti.
Moralitatea achitării datoriei externe nu poate fi contestată raţional, însă este normal să analizăm modul în care au fost obţinuţi banii şi ritmul în care s-au realizat acele plăţi. În plus, Nicolae Ceauşescu ştia că este bolnav? Răspunsul este afirmativ. Ambiţia de a achita anticipat creditele pe care chiar el le-a aprobat a fost influenţată de propriile sale gânduri privind decesul său înainte de finalizarea achitării tuturor datoriilor? Nu putem răspunde în mod raţional, pe baza unor probe scrise, la această întrebare. Ceea ce cunoaştem în prezent este doar o referire făcută la 16 noiembrie 1989 de Nicolae Ceauşescu la datoria externă achitată. În şedinţa din acea zi a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., convocată special, preşedintele României i-a criticat pe membrii grupurilor anticomuniste româneşti din capitalele U.R.S.S., Cehoslovaciei, Ungariei şi Republicii Democrate Germane după exact o săptămână de la transformarea Zidului Berlinului într-o imensă piesă de muzeu în aer liber. Nicolae Ceauşescu îi considera vinovaţi pe liderii politici de la Moscova şi Budapesta pentru că au permis acele manifestaţii publice în faţa ambasadelor României şi a insistat mult pe ideea complotului internaţional împotriva ţării pe care o conducea, astfel: „Probabil că unii vor să şi provoace, să sustragă atenţia! Este clar că agenţi au avut şi mai au şi acum în România! La timpul respectiv am condamnat pe generalul [Ion] Şerb, care pe urmă a venit şi a recunoscut faptele. Dar trebuie să luăm o atitudine foarte fermă şi orice trădare trebuie lovită fără nici un fel de clemenţă! […] Scopul este acelaşi – de a încerca, pe calea aşa-zis paşnică – reinstaurarea societăţii capitaliste, adormind vigilenţa popoarelor, corupând, făcând promisiuni şi recurgând la toate mijloacele şi la toate căile. Să adoptăm o poziţie foarte fermă şi pe plan internaţional, şi în ţară! Acum vedem că ce bine este că am plătit datoria!? Ce ne-ar fi frecat ăştia! (subl.n.)”.
Deoarece nu doar autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au aflat într-o situaţie financiară foarte dificilă în anii ’80, ne-am propus să redăm în continuare problemele generate de datoriile externe acumulate de către autorităţile de la Varşovia, Belgrad şi Budapesta la începutul anului 1989. Informaţiile care urmează provin dintr-o sinteză documentară realizată în luna februarie 1989 la Agenţia Română de Presă „AGERPRES”, pe baza informaţiilor culese de ziariştii români din diferite surse de presă străine.
Pentru cazul Poloniei, se cuvine să menţionăm că, după ce a preluat conducerea guvernului de la Varşovia la 11 februarie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a apelat şi la sentimentele naţionale ale poporului său pentru a obţine pacea socială necesară refacerii ţării, amintind voalat şi despre pericolul unei intervenţii militare sovietice în Polonia. Pentru a demonstra că ameninţarea respectivă era reală, atât generalul Wojciech Jaruzelski, cât şi Stanisław Kania (prim-secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez) au acceptat desfăşurarea manevrelor militare organizate în Polonia şi Republica Democrată Germană, în perioada 17-25 martie 1981, de Comandamentul Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (jocurile operative de război „SOIUZ-81” şi „DRUJBA”). Mai mult decât atât, durata exerciţiului „SOIUZ-81” s-a prelungit de la 25 martie până la 7 aprilie 1981 ca urmare a solicitărilor făcute de Wojciech Jaruzelski şi Stanisław Kania. Aplicaţia respectivă ar fi continuat şi după acea dată dacă în perioada respectivă nu ar fi scăzut dramatic moralul militarilor polonezi. Comandanţii acestora au semnalat sovieticilor problema cu care se confruntau, inclusiv mareşalului Viktor Kulikov (comandantul-şef al Forţelor Armate Unite), şi şi-au exprimat în mod deschis dorinţa de a nu implica în acel moment trupele poloneze în operaţiunea de impunere a legii marţiale.
Eforturile generalului Wojciech Jaruzelski de a salva ceea ce se mai putea salva din comunismul impus de sovietici, fără să decreteze legea marţială, au fost date peste cap de situaţia dramatică în care se afla economia poloneză. Forţat de împrejurări, acesta a anunţat la 26 martie 1981 că ţara sa înceta temporar plăţile externe şi a solicitat creditorilor occidentali reeşalonarea datoriilor externe ale Poloniei.
Şapte luni mai târziu, autorităţile de la Bucureşti au ajuns în aceeaşi situaţie financiară disperată în care s-a aflat, la 26 martie 1981, guvernul condus de generalul Wojciech Jaruzelski.
În cazul în care dorim să mergem mai departe cu comparaţiile despre România şi Polonia, ne putem gândi şi la doi lideri politici. Atât Nicolae Ceauşescu, cât şi Wojciech Jaruzelski au condus, la un moment dat, structurile politice ale armatelor statelor lor, înfiinţate după modelul existent în armata sovietică: primul, în perioada 1950-1954, iar al doilea în anii 1960-1965. Asemănarea se opreşte însă aici deoarece Nicolae Ceauşescu a urmat, în perioada ianuarie-iulie 1953, Cursul Academic Superior (de comandanţi şi şefi de stat major de unităţi şi mari unităţi) de pe lângă Academia Militară Generală „I.V. Stalin” din Bucureşti, în timp ce îndeplinea de trei ani funcţia de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei.
Până în prezent, nu s-a publicat absolut nici un document militar românesc sau sovietic din care să rezulte că Nicolae Ceauşescu a studiat în Uniunea Sovietică, iar din fotografia de mai jos lipseşte, de pe vestonul liderului politic român, insigna în formă de romb pe care o primeau toţi absolvenţii Academiei Militare „Mihail V. Frunze” de la Moscova.
Sursa: Arhivele Naţionale ale României, Fototeca online a comunismului românesc, cota nr. 2/1953, fotografia #E152.
În schimb, Wojciech Jaruzelski a ajuns în anul 1943 la Riazan (Uniunea Sovietică), unde a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri a Corpului 1 al Armatei Populare poloneze şi a fost înălţat la gradul de sublocotenent la 16 decembrie 1943.
Când Nicolae Ceauşescu a ajuns în cele din urmă la Academia „Mihail V. Frunze”, la 4 aprilie 1966, generalul de armată P. Kurocikin (comandantul instituţiei), generalul-colonel N. Egorov (locţiitor al şefului Direcţiei Superioare Politice a Armatei Sovietice şi Flotei Maritime Militare a U.R.S.S.), Aleksandr V. Basov (ambasadorul Uniunii Sovietice în România), doctorul în istorie Danielo Mihailovici (care preda la Academia „Mihail V. Frunze”) şi maiorul Boris Alekseevici Tuslaev nu au menţionat în discursurile lor despre o prezenţă (chiar şi meteorică) a liderului român la instituţia militară de învăţământ sovietică în deceniul precedent. Mai mult decât atât, din întrebările puse gazdelor se înţelege că Nicolae Ceauşescu a ignorat dezinformarea (care s-a perpetuat până în zilele noastre) cu privire la efectuarea de către el însuşi a unor studii la Academia „Mihail V. Frunze”. Stenograma discuţiilor respective conţine doar cuvinte de laudă la adresa regimurilor comuniste de la Moscova şi Bucureşti. Atât se poate obţine din documentul păstrat în arhivele din România, iar ştirea publicată la Bucureşti în acea perioadă despre vizita efectuată de Nicolae Ceauşescu la Academia „Mihail V. Frunze” nu oferă nimic nou pentru analiza istorică.
Sinteză documentară elaborată de Agenţia Română de Presă „AGERPRES” în luna februarie 1989 despre problema datoriei externe, pe baza informaţiilor culese în exclusivitate din surse de presă (fragment).
AGENŢIA ROMÂNĂ DE PRESĂ „AGERPRES”
PROBLEMA DATORIEI EXTERNE
Situaţia pe ţări
R.P. Polonă
– Datoria externă a Poloniei faţă de ţările capitaliste era, la sfârşitul anului 1988, de aproximativ 39 miliarde dolari, depăşind de 5 ori încasările obţinute anual din exporturile către aceste state (ministrul polonez al finanţelor, ianuarie 1989, Agenţia PAP);
– Datoria Poloniei faţă de ţările socialiste (îndeosebi U.R.S.S.) se cifrează la 6,6 miliarde ruble convertibile, ceea ce reprezintă 62 la sută din încasările anuale obţinute din exportul în aceste state. Se prevede ca până în 1990 să se realizeze un echilibru în domeniul comerţului cu ţările socialiste, astfel încât valoarea vânzărilor să fie egală cu cea a achiziţiilor (purtătorul de cuvânt al guvernului, martie 1988, Agenţia PAP);
– Oprirea creşterii datoriei externe, în condiţiile actuale de achitare a dobânzilor, este planificată pentru 1991 (ministrul polonez al finanţelor, ianuarie 1989, Agenţia PAP);
– Suma creditelor acordate Poloniei în perioada 1971-1987 s-a ridicat la 47,6 miliarde dolari, iar totalul vărsămintelor şi dobânzilor achitate – la 50,6 miliarde dolari. Rambursarea datoriei externe a ţării este echivalentă cu 3 la sută din venitul naţional (Directorul Institutului polonez de conjunctură şi preţuri, martie 1988, Agenţia PAP);
– „Progresul înregistrat în ultimii ani în dialogul politic nu a fost însoţit de reconsiderarea poziţiei statelor occidentale faţă de relaţiile financiare şi de credit cu Polonia. Deşi pentru achitarea datoriei s-au alocat 12 miliarde dolari, această sumă nu a fost suficientă nici măcar pentru acoperirea deplină a dobânzilor, fapt ce a determinat guvernul să amâne plăţile” (ministrul polonez al finanţelor şi preşedintele Băncii Naţionale poloneze, în cadrul dezbaterilor Comisiei pentru afaceri externe a Seimului, aprilie 1988, Agenţia PAP);
– Polonia alocă anual 1,8-2,2 miliarde dolari plăţilor în contul datoriei sale externe, ceea ce reprezintă aproape 30 la sută din veniturile la export (purtătorul de cuvânt al guvernului, februarie 1988, Agenţia PAP);
– În perioada 1982-1987, Polonia a efectuat plăţi în contul datoriei externe de 11,1 miliarde dolari; în aceeaşi perioadă a împrumutat 3,1 miliarde dolari. Polonia este hotărâtă să ramburseze integral datoria externă şi, pentru aceasta, va încerca prin toate mijloacele să-şi extindă exporturile (purtătorul de cuvânt al guvernului, februarie 1988, Agenţia PAP);
– În 1971, Polonia datora 1 miliard dolari. Un deceniu mai târziu, datoria externă a crescut la 25,5 miliarde dolari, datorită unor mari împrumuturi din anii ’70 pentru stimularea dezvoltării economice a ţării cu ajutorul tehnologiei şi utilajelor importate. Creşterea datoriei rezultă, în acelaşi timp, din majorarea dobânzilor, care erau de numai 5-6 la sută la începutul anilor ’70 şi au crescut apoi la 15-20 la sută la începutul anilor ’80. În perioada 1982-1984, guvernul polonez a adoptat măsuri pentru reducerea datoriei externe. Cu toate acestea, situaţia s-a înrăutăţit în anii următori din cauza devalorizării dolarului. Din noua datorie a Poloniei, 9,9 miliarde dolari au provenit din devalorizarea dolarului şi 2,5 miliarde dolari – de pe urma dobânzilor (purtătorul de cuvânt al guvernului, februarie 1988, Agenţia PAP);
– Prin aderarea la F.M.I., s-a contat pe credite în valoare de 400-500 milioane dolari, destinate investiţiilor, pentru a stimula economia în direcţia exportului. Totuşi, în negocierile cu reprezentanţii lui, partenerii polonezi stabilesc drept condiţie preliminară a îmbunătăţirii relaţiilor de colaborare rambursarea dobânzilor în decurs de doi-trei ani (ministrul polonez al finanţelor, decembrie 1988, Agenţia PAP).
R.S.F. Iugoslavia
– Datoria externă a R.S.F.I. se ridica, în mai 1988, la circa 20 miliarde dolari; ţara este nevoită să utilizeze 45 la sută din veniturile în devize pentru a rambursa capitalul şi dobânda la împrumuturi (Agenţia Taniug, mai 1988);
– În ianuarie 1989, Adunarea R.S.F.I. a adoptat Legea cu privire la investiţiile străine ce prevede, între altele, că „partenerul străin poate investi echipament şi chiar dinarii obţinuţi prin conversiunea datoriei externe iugoslave în aproape toate sectoarele economice şi sociale, exceptând apărarea, securitatea şi mediul înconjurător” (ianuarie 1989, Agenţia Taniug).
R.P. Ungară
– „La sfârşitul lunii septembrie 1988, volumul datoriilor externe ale Ungariei în valută convertibilă însumau 16,7 miliarde dolari, iar disponibilităţile valutare se ridicau la 6,4 miliarde dolari, ceea ce înseamnă că datoriile nete se cifrau la 10,3 miliarde dolari” (preşedintele Băncii Naţionale ungare, decembrie 1988, Agenţia MTI);
– În legătură cu disponibilităţile valutare se precizează: „Din cele 6,4 miliarde dolari, 2 miliarde constituie rezervele noastre în aur şi valută pe care, din când în când, le oferim cu dobândă. Din restul disponibilităţilor va trebui, probabil, să scădem 400 milioane dolari pe care în nici un caz nu le vom putea obţine de la debitorii noştri. Alte 900 milioane dolari reprezintă mijloacele obţinute prin livrările la export ale întreprinderilor ungare ce nu dispun de garanţii bancare. Aceste mijloace, mai devreme sau mai târziu, vor putea fi obţinute, deşi, în anumite cazuri, există pericolul ca debitorii să nu-şi respecte angajamentele de plată. Celelalte disponibilităţi le constituie datoriile unor ţări din America Latină şi Africa. În legătură cu reeşalonarea datoriilor acestora se mai poartă încă negocieri şi există şanse ca aceste datorii să fie achitate” (vicepreşedintele Băncii Naţionale ungare, din interviul acordat ziarului „Magyar Hirlap”, decembrie 1988);
– O parte a creditelor pe termen scurt au fost transformate în credite pe termen lung, tocmai pentru ca atunci când se va proceda la realizarea noului program guvernamental să se poată achita dobânzi mai mici (vicepreşedintele Băncii Naţionale ungare, decembrie 1988, Agenţia MTI).
- Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 350/1989, p. 56-60.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Interesant.
Multumiri !
Da, comunismul nu s-a prăbușit din cauze ideologice și/sau militare ci din cauze pur economice. Este adevărat că URSS a murit ultima, dar tot din motive economice.
Cred că Ceaușescu nu a înțeles capitalismul. Plata în avans a datoriei externe era un afront adus finanței mondiale, iar asta însemna ostracizarea statului respectiv. Chestie care înseamnă și azi același lucru. Deci, atenție la datoria externă! Ea constituie o formă de a ține în dârlogi guvernele/statele/popoarele.
Privind retrospectiv, măsura lui Ceaușescu a fost o crimă, sacrificându-si poporul. Ulterior datoriile publice ale fostelor state socialiste au fost parțial șterse. Deci, de ce a trebuit ca poporul român să facă aceste sacrificii timp de 10 ani?
S-au șters sau nu, la momentul acela regimurile comuniste erau deja prăbușite iar economia le-a fost cumpărată pe doi lei. Nu mai era nevoie de datorie. Chiar și așa, datoria reală, inițială, probabil că era demult plătită.
Oricum, ceea ce a făcut Ceaușescu în legătură cu datoriile a fost o dovadă de cras tembelism, începând de la împrumuturile prea mari, luate cu dobândă variabilă, ignorând se pare faptul că dobânzile mai pot și crește fără să-l întrebe pe el, și până la furia lui când s-a simțit păcălit, de a plăti datoriile în mod accelerat, ceea ce a fost de două ori păgubos. Întâi, fiindcă prin tăierea drastică a importurilor timp de ani de zile a detehnologizat grav industria României, și doi, ceea ce a fost nu doar păgubos, ci de-a dreptul tragic, fiindcă a creat enorme probleme de sănătate fizică și mintală populației, cu consecințe care au continuat să se manifeste apoi timp de mulți ani. Conform chiar legilor făcute de el, Ceaușescu ar fi putut fi condamnat pentru subminarea economiei naționale. Dar conform legilor din lumea civilizată, el ar fi putut fi condamnat și pentru crime împotriva poporului – adică supunerea arbitrară a populației (în absența oricărui război sau dezastru natural) la foame, frig și întuneric, controlul sălbatic al sarcinilor, soldat cu mii de victime femei, sugrumarea culturii, distrugerea satelor, demolarea bisericilor etc. etc. Desigur, acestea din urmă nu au făcut parte din subiectul articolului, dar merită să fie amintite ca o confirmare a tembelismului lui Pingelică, un primitivism criminal, de fapt, care a avut consecințe grave pe multiple planuri, nu doar cel strict economic.
…dar poporul grec, mult mai recent, de ce s-a ”sacrificat” ca sa platesca datoriile, iar Germania s-a oferit sa le cumpere niste insule in contul acelei datorii ???
noi vom invata ceva din trecutul indepartat si cel recent ???
credeti ca daca intram in default (ceea ce nu e foarte greu in sitatia in care suntem si mai vine si o criza), credeti ca nu vom fi ”din nou sacrificati”, si vom vinde ce a mairamas de vindut ?!
sa privim toate acestea cu luciditate !
Intre a vinde teren pe care nu se face nimic si a vinde mancare astfel incat 20 mil sa faca foamea crunta fara electricitate….ce crezi ca e mai bine?
Ceausescu a declarat, după achitarea datoriei, din câte știu, dl. Opris poate confirma sau infirma, că urma ca poporul să o ducă mai bine nemaifiind necesar efortul achitării datoriei. Nu am cunoștință în cât timp era prevăzut ca acest lucru să se producă. Cert este faptul că creditele externe puteau deveni extrem de riscante prin creșterea dobânzilor, implicit a valorii debitului. Nu înțeleg cum putea afecta valoarea dobânzilor devalorizarea dolarului dar creșterea datoriei Poloniei cu aproape 10 mld în urma devalorizării dolarului mi se pare criminală! Luând în calcul un astfel de factor înțeleg nebunia achitării datoriei! Înlăturarea și uciderea lui Ceausescu, precum și ștergerea datoriei unor țări, foste comuniste, au avut, poate, și rostul de a arăta, simbolic, că efortul achitării datoriei este inutil! Deși, nu are cum să fie inutil!
Uiti ca 1000 de dolari in 65 nu mai au aceeasi putere in america cu 1000 de dolari in 75. Este ca si cum dai credit 1000 de lei la un african care peste 3 ani vrea sa iti dea doar dobanda nu si cat a pierdut moneda. Adica dai 1000 de lei platesti dobanzile convenite dar nu mai vrei sa dai si 300 de lei cat sia pierdut valoarea leul. Noi uitam ca dolarul fata de americani isi pierde valoarea fata de noi nu pur si simplu fiindca este mai puternica economia americana. La fel uite lira turceasca de ex a pierdut teren fata de lei cu 1 leu cumperi mai multe lire turcesti. Nu e afacere si fiidca de ex inturcia e inflatie acum. Comunismul cum mereu fixa preturile si el nu avea inflatie mereu iesea in pierdere. E pur si simplu pagubos.
– se vorbeste de pina la 20% dobinda, asta chiar era camatarie curata.
– ce se-ntimpla cu carnea respinsa la export, ca nu aparea pe piata?
– totusi se exportau si ceva produse industriale, care era ponderea acestora?
1. Dobânda de referinţă stabilită de Federal Reserve, instituţie aflată sub conducerea lui Paul Volcker, a variat între 10% şi 19,1 % (iunie 1981) la începutul anilor ’80. Cauzele erau multiple: criza iraniană, care a generat a doua criză a preţului petrolului; invadarea Afganistanului de către armata sovietică; înlocuirea unor arme nucleare uzate moral şi expirate tehnic (rachete din primele generaţii) cu unele noi, care puteau transporta mai multe ogive nucleare; neînţelegerile existente în Piaţa Comună pe diferite teme; reevaluarea politicilor externă şi de securitate ale administraţiilor de la Washington, Moscova, Londra, Paris şi Bonn; războaiele şi loviturile de stat permanente din Asia, Africa şi America Latină; eşecurile economice majore ale politicienilor care au preluat puterea în statele din Asia şi Africa pe fondul decolonizării etc.
2. În documentele întocmite pentru Nicolae Ceauşescu şi pe care le-am consultat nu se menţionează nimic despre destinaţia finală a cărnii şi a brânzeturilor respinse la export în anul 1988.
3. Există mai multe tabele în care se precizează numele unor produse destinate exportului şi care nu au mai ajuns pe pieţele externe în anul 1988. La fel ca multe alte tabele întocmite atunci, acestea pot să fie contestate într-un fel sau altul deoarece exista obiceiul să se mintă prin omisiune. De exemplu, caracteristicile avioanelor IAR-93 (modelul cu dublă comandă) şi IAR-99 erau prezentate într-un tabel, în luna noiembrie 1986, în paralel cu cele ale avionului Aermacchi S-211, însă la aparatul de şcoală italian rubricile care trebuiau să conţină caracteristicile sale tehnico-tactice au fost lăsate complet goale.
Am încercat permanent să găsesc surse suplimentare de informaţii care să confirme sau să infirme informaţiile brute din tabelele păstrate în arhivele din România. Se poate face o cercetare suplimentară pe această temă, însă pentru o asemenea acţiune este necesar mult timp pentru realizarea de comparaţii încrucişate. Am ales produsele alimentare în materialul de faţă deoarece acestea sunt strâns legate de petrolul sovietic şi de semnarea protocolului privind prelungirea duratei de valabilitate a Tratatului de la Varşovia.
Revenind la produsele industriale, pot să precizez câteva mici amănunte despre produsele militare româneşti. La 31 decembrie 1988, autorităţile române aveau în stocuri constituite pentru export un număr de 3200 de rachete antitanc dirijate „Maliutka” (în valoare de 16,1 milioane dolari), 2552 de aruncătoare de grenade antitanc (3,8 milioane dolari), 102 piese de artilerie de diferite calibre (12 milioane dolari), 883 de mitraliere antiaeriene MR-2 şi MR-4 (15,6 milioane dolari), 367.190 lovituri de artilerie (102 milioane dolari), precum şi alte tipuri de muniţie. Valoarea produselor speciale pregătite de România pentru a fi vândute în străinătate era de circa 207 milioane dolari. Aproximativ 71% din suma respectivă constituia contravaloarea muniţiilor care urmau să fie exportate la începutul anului 1989 (147,6 milioane dolari).
Continuare la punctul 3
Autorităţile comuniste de la Bucureşti au fost nevoite să anuleze mai multe contracte de export în anii 1987-1988. Din diferite motive, 2365 de autoturisme, 1710 tractoare, 50 de autocamioane şi 442 de autoturisme de teren ARO, în valoare totală de 14.357.000 dolari, nu au fost vândute în străinătate. Uzinele constructoare au rămas cu stocuri mari şi, implicit, au fost nevoite să apeleze la credite noi pentru reluarea producţiei. În paralel, a fost solicitată aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru a se redirecţiona produsele respective, la începutul anului 1989, fie spre piaţa statelor membre ale C.A.E.R., fie spre cea internă.
Câteva luni mai târziu, preşedintele ţării a aprobat modificarea preţurilor de vânzare a autoturismelor româneşti în străinătate (19 mai 1989), pe baza unui raport primit de la Ministerul Industriei Constructoare de Maşini, în care s-au prezentat următoarele propuneri de preţuri: „Dacia 1310” şi „Dacia 1410” – 2600 dolari; „Dacia 1320” – 3150 dolari; „Dacia” break – 2800 dolari; „Dacia” camionetă – 2875 dolari; „Oltcit” – 2700 dolari; „Aro 10” – 3825 dolari; „Aro 24” Diesel – 5000 dolari; „Aro 24” cu motor tip Otto – 4300 dolari; colecţie CKD „Dacia” – 2450 dolari; colecţie CKD „Aro” – 2900 dolari.
În acel moment, produsele cu cea mai mare rată de profit erau „Dacia” camionetă, „Dacia 1310”, „Dacia 1410”, „Dacia” break, „Aro 10”, precum şi colecţiile CKD „Dacia” şi „Aro”.
Pentru anul 1989, autorităţile române au avut planificat să exporte cantităţi însemnate de autoturisme asamblate complet, precum şi CKD-uri, astfel: „Dacia 1310” şi „Dacia 1410” – 15.000 de exemplare; „Dacia 1320” – 23.600 (preţul de vânzare era de 95.660 lei, varianta standard ); „Dacia” break – 5000; „Dacia” camionetă – 10.000; „Oltcit” – 15.000; „Aro 10” – 5300; „Aro 24” Diesel – 1700; „Aro 24” cu motor tip Otto – 3500; 1500 de colecţii CKD „Dacia” şi 2500 de colecţii CKD „Aro”.
Guvernul de la Bucureşti a încercat să lărgească piaţa de desfacere pentru produsele respective şi, în acest sens, a fost semnat la 8 decembrie 1989 un protocol cu autorităţile de la Sofia privind schimburile reciproce de bunuri şi servicii, precum şi efectuarea de plăţi în anul 1990 (aproximativ 450 de milioane de ruble transferabile). Cu acel prilej, s-au încheiat şi acordurile de export la sud de Dunăre a 2000 de autovehicule „Dacia” şi „ARO”, precum şi 45 de locomotive electrice româneşti, în contrapartidă cu produse industriale realizate în Bulgaria.
Continuare la punctul 3
La 31 decembrie 1988, Întreprinderea de Comerţ Exterior „AUTO-Dacia Piteşti” avea în stoc autoturisme „Dacia” care trebuiau vândute în următoarele ţări: Ungaria (818 exemplare), Cehoslovacia (79), Iugoslavia (62), Italia, Emiratele Arabe Unite (171), Nigeria (180), Algeria (75), Israel (1400), Malta (38), Spania (140), Insulele Canare (50), Zair (46), Insulele Caraibe (325), Columbia (1000), Turcia (91), Republica Mali. În acelaşi timp, alte modele de autoturisme româneşti se aflau în stoc şi trebuiau să fie vândute în străinătate, astfel: „Oltcit” – în Cehoslovacia (874) şi Costa Rica (72); ARO – în Italia (165), Malta (37), Franţa (102), Anglia (579), R.D.G. (1), Cuba (940), Peru (344), Insulele Caraibe (290), Emiratele Arave Unite (80), Insulele Canare (225 de exemplare, dintre care 25 de autoutilitare ARO-320), Zair (45).
De ce nu s-au vândut aceste autoturisme pe piața internă,unde era cerere?
Deoarece trebuiau recuperate sumele de bani în valută forte investite de statul român pentru fabricarea acelor autovehicule. Mă gândesc în primul rând la materiile prime care se importau de autoritățile de la București pentru producerea vehiculelor respective.
Au existat cazuri în care automobilele, tractoarele, autocamioanele și alte produse propuse pentru exportarea lor ajungeau în cele din urmă pe piața românească, însă în general aceste produse trebuiau exportate.
La 17 mai 1989, Nicolae Ceauşescu a primit o notă de informare de la Ion Coman, prin care se solicita aprobarea unei tranzacţii neobişnuite: produse militare româneşti, în valoare totală de 26,5 milioane dolari, în contrapartidă cu mari cantităţi de peşte (sardine, stavrid şi macrou) – provenite din Oceanul Atlantic, din largul coastelor Mauritaniei.
Partea română urma să livreze, printre altele, tunuri antiaeriene calibru 30 mm şi muniţia necesară pentru acestea (în valoare de circa 11 milioane dolari). Afacerea respectivă era avantajoasă pentru autorităţile de la Bucureşti deoarece piesele de artilerie de acel tip nu puteau fi vândute pe alte pieţe externe cu profitul scontat.
Conform contractului semnat la 18 mai 1989 de reprezentanţii celor două părţi, autorităţile române primeau cash 2 milioane de dolari din Mauritania şi peşte oceanic în valoare de 24,5 milioane dolari, până la sfârşitul anului 1991. În acelaşi timp, Departamentul pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, comandat de generalul-locotenent Victor Stănculescu, livra produsele speciale stabilite în acordul respectiv.
Rezoluţia lui Nicolae Ceauşescu pe documentul primit de la Ion Coman a fost laconică: „Da”. Apoi, şeful Cancelariei C.C. al P.C.R. i-a înştiinţat, la 18 mai 1989, pe prim-ministrul Constantin Dăscălescu, Ion Coman şi generalul-colonel Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale, despre avizul favorabil dat de preşedintele României.
La 12 iulie 1989, Ion Coman a trimis o notă lui Nicolae Ceauşescu în care se propunea acordarea unui ajutor militar nerambursabil Republicii Populare Mozambic. Acesta era format din armament, muniţie, aparatură de transmisiuni, autocamioane şi autoturisme de teren – în valoare totală de 9,6 milioane lei.
Printre produsele speciale oferite s-au aflat 4.650 de carabine cal. 7,62 mm, Md. 44 (în valoare de 3.255.000 lei), 200 de pistoale-mitralieră cal. 7,62 mm, PPS (220.000 lei), 120 de pistoale cal. 7,62 mm, model TT (66.000 lei), 30 de puşti-mitralieră cal. 7,62 mm, Md. 64 (136.200 lei), 12 mitraliere cal. 7,62, Md. 46 (108.000 lei), nouă aruncătoare cal. 82 mm, Md. 37 (495.000 lei), 125.760 de cartuşe cal. 7,62 mm pentru pistol şi pistol-mitralieră (201.210 lei), 60.000 de cartuşe cal. 7,62 mm, Md. 43 (126.000 lei), 990.000 de cartuşe cal. 7,62 mm, Md. 1908 (2.970.000 lei), 1170 de lovituri de aruncător cal. 82 mm (824.850 lei), 200 mine antitanc, de tipul MAT-76 (150.000 lei), nouă autocamioane SR-132 (565.200 lei) şi cinci autoturisme de teren (280.000 lei).
Totodată, fostul ministru al Apărări a menţionat în documentul trimis lui Nicolae Ceauşescu faptul că România era capabilă să exporte în Mozambic, în termen de trei luni, complete de uniforme în valoare de 3,33 milioane lei. După cum preciza Ion Coman, acele produse speciale „pot asigura echiparea şi înzestrarea cu un minim necesar a unei unităţi de infanterie cu un efectiv de 5.000 militari”, iar România trebuia să cheltuiască 1,9 milioane lei pentru „verificarea, ambalarea, manipularea şi transportul tehnicii de luptă, inclusiv costul carburanţilor (aproximativ 5 tone)”. De asemenea, s-a solicitat aprobarea lui N. Ceauşescu pentru „suplimentarea planului Ministerului Apărării Naţionale, pe anul 1989, numai cu sumele necesare executării uniformelor în economie şi transportului la beneficiar, în total 5,3 milioane lei, care să fie suportate din Fondul de Solidaritate Internaţională; trimiterea la destinaţie a ajutorului în trimestrul IV/1989, cu un vas românesc ce transportă în zonă şi alte mărfuri, iar plata să se facă în lei şi nu în valută”.
Nicolae Ceauşescu a fost de acord cu toate propunerile prezentate de Ion Coman, chiar în ziua în primirii acelei note, iar Cancelaria C.C. al P.C.R. i-a informat la 13 iulie 1989 pe Ion Coman şi generalul Vasile Milea despre deciziile preşedintelui României. Ulterior, la 7 septembrie 1989, a fost trimisă o notă de informare Tamarei Dobrin – vicepreşedinta Biroului Executiv al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste fiind anunţată că „s-a aprobat alocarea din Fondul Solidarităţii Internaţionale a sumei de 5,3 milioane lei, în vederea ajutorării R.P. Mozambic”.
Deoarece am ajuns la Fondul Soldarităţii Internaţionale, se cuvine să fac şi alte precizări. De exemplu, la 6 aprilie 1989, generalul Vasile Milea a propus, iar preşedintele României a fost de acord cu sosirea în România a 20 de luptători palestinieni, răniţi sau bolnavi, pentru tratament medical, în cursul anului 1989.
Cazul respectiv nu este singular. În luna ianuarie 1977, Nicolae Ceauşescu a fost rugat de Yasser Arafat să aprobe „venirea în România, pentru tratament medical (transport şi îngrijire) a cinci palestinieni din conducerea Secţiei militare a O.E.P., răniţi în timpul luptelor cu forţele falangiste (din Liban – nota P. Opriş)”. Preşedintele României a fost de acord cu solicitarea, iar de la Cancelaria C.C. s-a trimis o informare lui Teodor Coman – ministru al Afacerilor Interne, generalului de Securitate Nicolae Doicaru şi lui Ştefan Andrei. De obicei, cheltuielile efectuate de spitalele militare din România cu oaspeţii palestinieni au fost achitate prin Fondul de Solidaritate Internaţională. Acesta era alimentat cu sume provenite din impozitele plătite de cetăţenii români, fără înştiinţarea lor despre modul de cheltuire a banului public în folosul lui Yasser Arafat.
După 12 ani, la sfârşitul lunii februarie 1989, Ion Coman i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport al ministrului Apărării Naţionale, însoţit de propria recomandare, în scopul aprobării „cererii Ambasadei Statului Palestina la Bucureşti privind pregătirea gratuită în Academia Militară, începând din anul 1989, a doi ofiţeri palestinieni, pe o durată de 3 ani şi asigurarea de locuinţe pentru ei şi familiile acestora”. Ion Coman a precizat că Fondul de Solidaritate Internaţională din România urma să achite în întregime cheltuielile de pregătire a ofiţerilor (circa 547.500 lei).
Propunerea a fost aprobată de Nicolae Ceauşescu şi, la 2 martie 1989, de la Cancelaria C.C. al P.C.R. a fost trimisă o adresă lui Ion Coman şi Vasile Milea pentru a fi înştiinţaţi despre acea hotărâre.
În raportul adresat la 27 februarie 1989 lui Nicolae Ceauşescu, generalul-colonel Vasile Milea a menţionat şi faptul că „în prezent se află la pregătire, gratuit, în Academia Militară, 6 ofiţeri palestinieni, împreună cu familiile, cărora le sunt asigurate locuinţe”.
Extrapolând cheltuielilor propuse de Ion Coman şi Vasile Milea la întregul grup de ofiţeri palestinieni aflat la Academia Militară în anul 1989, putem afirma faptul că Nicolae Ceauşescu a oferit cu generozitate prietenului său politic, Yasser Arafat, un ajutor nerambursabil în valoare 2.190.000 lei. Dar preşedintele României nu a oferit sprijin financiar din proprii săi bani, ci din taxele şi impozitele plătite de cetăţenii ţării sale, fără o consultare prealabilă a acestora.
Multumesc mult pt adaugiri!
Citesc cu mult interes și plăcere articolele dvs. Se cunoaște mîna artistului. Dar ajutorul financiar nerambursabil la care faceți referire, ar putea la fel de bine să provină din vînzarea produselor mai sus menționate. Taxe și impozite erau pe atunci la un nivel mult mai mic comparativ cu ceea ce este astăzi. Pentru aceasta (acordarea de ajutoare provenite din vînzare de produse și nu din impozite) nu se mi pare firesc să existe o consultare prealabilă. Mulțumesc.
Si dobanda asta reprezenta era aplicata prin prisma „clauzei natiunii celei mai favorizate”. Buna gluma, nu?
Dupa postarea de catre autor a informatiilor suplimentare, eu as intreba si ce se intampla cu autovehiculele refuzate la export, erau ele „scurse” pe piata interna sau nu ?
Da, anumite produse realizate pentru vânzarea lor în străinătate ajungeau, uneori, pe piața românească. Se solicita aprobarea lui Nicolae Ceaușescu pentru derularea unei asemenea operațiuni.
Îmi amintesc cînd am luat primul împrumut de la banca pentru locuință, dobînda a fost “mică”. Apoi a tot crescut… ce să fi făcut săracul Ceaușescu cînd a văzut că dobinda tot crește, a vrut să scape de ei… simplu.
Nu cunoșteam aceste amănunte ,cu privire la datoria externa a României, masurile dictate de catre Ceaușescu, încurajat prin complicitate ,de ceilalți politruci din proximitatea sa, care l-au încurajat și lăudat ,pentru adoptarea unei conduite discreționare, cu toate conercintele asupra nivelului de trai al cetățenilor din anii 80,ai secolului trecut.Multumiri ,sincere ,și pentru datele oferite ,cu privire la situația datoriilor ,și altor state, din estul Europei.
Comentariul s-au ,,analiza economică ” ar trebui să fie pusă sub nasul ,,vechilor nostalgici ai Comunismului care mai au curajului și susțin că trăiam bine in perioada lui Nicolae Ceaușescu”
După ce am citit primele trei comentarii (Vă mulţumesc!) şi am postat, la rândul meu, propriile comentarii de mai sus, am revăzut filmul „Şotron” („Hopscotch”, 1980), cu Walter Matthau şi Glenda Jackson în rolurile principale. Apoi, am observat că sunt şi alte comentarii la acest articol, aşa că am revenit pentru a le citi.
Filmul menţionat face parte din galeria mea de evenimente nostalgice. L-am vizionat prima dată la Craiova, în urmă cu peste 30 de ani. Îmi aduc aminte de familia mea, de discuţiile care aveau loc la vremea respectivă despre perioada comunistă şi despre multe altele, iar acum încerc să înţeleg de ce un singur cuvânt, „nostalgie”, a devenit sinonim cu un avertisment lipit pe o sticlă care conţine otravă.
În umila mea opinie, nu are rost să îi ostracizăm sau, mai rău, să îi condamnăm pe semenii noştri care se gândesc nostalgic la trecutul lor (Nota bene: şi eu sunt unul dintre aceştia), la întâmplările care le-au marcat viaţa. Nu există nici o soluţie miraculoasă care să ne determine să uităm ce anume s-a întâmplat în viaţa noastră, nici un lichid fenomenal pe care cineva îl cumpără trimiţând mesaje SMS unei companii farmaceutice. Să ne înţelegem: nostalgia nu este un coronavirus! Nostalgia este un fenomen normal şi nu are rost să o blamăm, punând-o într-un Pat ideologic al lui Procust.
Dacă am reuşit să descriu obiectiv ce anume s-a întâmplat cu datoriile externe, acest lucru se datorează şi nostalgiei. Am trăit în perioada respectivă şi, în materialul de mai sus, la fel ca şi în alte cazuri, m-am străduit să fiu imparţial folosind nişte documente pe care părinţii mei, de exemplu, nu aveau posibilitatea să le citească în acea vreme. Ne uităm în trecut pentru a înţelege fenomenele, nu pentru a ne exprima frustrările împotriva unor persoane care au trecut de mult pe un alt Tărâm.
Totuși, de unde vine nemulțumirea celor de azi față de condițiile de trai actuale, dacă intr-adevăr trăim mai bine decât atunci, și regretul pentru acele timpuri?
Foarte interesant articol. Conducerea de azi a României a adoptat sloganul actualizat al lui Lenin: imprumutați, împrumutați tovarăși. Parca vad venind in câțiva ani un Milei sugerând sa ne vindem organele sa plătim datoria externa.
N-am știut ca Jaruzelski fugise in URSS după ce rusii ocupaseră Polonia răsăriteana. Un fel de Valter Roman sau Emil Botnaras, numai ca in România in anii 70 aceștia fuseră eliminați deja de la poziții de comanda. Grupul lor va reveni in forța in 1989.
Mare neghiobie, să legi destinul țării de propria-ți mortalitate.
Având în vedere că populația României era sănătoasă în comparație cu acum și direcția în care mergem, ” adică suntem cumpărați cu tot cu pământ”. Lasă de dorit!
Era asa de sanatoasa precum productiile record la hectar.
Speranta de viata in Romania era in 1989 69 de ani. In 2019 era la 75.
Excelenta analiza! Temeinica și riguroasa, bine documentată, completată și în comentarii. Chiar am trăit acei ani și pot confirma cu elemente traite ca de exemplu dispariția unor bunuri alimentare ca branzeturi, cașcavalul, mezeluri , apoi și cele mai de bază lapte chiar (sa se dea numai un litru sa ajungă la toți) , pâine doar la localnici….și multe altele.
Platile ce erau parte a datoriei externe , diferenta ,in plus , dintre pretul de cost al produselor oferite la export si pretul real al pietei , diferenta ce era platita prin scaderea nivelui de trai , diferenta tehnologica intre tarile capitaliste si cele socialiste , lipsa acuta de alimente si de alte bunuri ,politicile de restringere in propria cochilie economica ca si deciziile politice restrictive , au dus la prabusirea Comunismului .Acum Romania se afla in plin boom tehnologic si militar .Banii oferiti prin PNRR parte granturi si parte sume imprumutate cu dobinzi extrem de mici si cu termene laxe de returnare totul aflat sub controlul UE produc o dezvoltare nicind atinsa de Romania . Libera circulatie , noile decizii politice si economice ce se vor solda chiar inainte de alegerile Prezidentiale cu intrarea totala a Romaniei in Schengen vor aduce in tara mari sume de bani totul pe linga alte uriase sume de bani ce ajung in Romania ca parte a unui ajutor oferit catre rude de cei plecati in alte locatii din UE. Un numar important de pensionari romani ce au muncit in UE revin si ei in tara si isi cheltuiesc aici banii .Totul este cunoscut .aparent multa lume nu intelege ce inseamna imprumuturile puate in numele UE si nici ce inseamna granturile oferite tot de UE .Dezvoltarea Romaniei se vede cu ochiul liber .Ca peste tot in lume exista si cetateni mai saraci dar si acolo se stie cu exactitate cine este sarac motivat si cine nu .
Petre Opriș. Mă bucur că te-am cunoscut.
Frumos scris si foarte interesant subiectul! Domnule Opris, sunt surprins ca ati scris înca o jumatate de articol în comentarii… Nu se poate edita pentru a adauga informatiile din comentarii, macar pe post the addendum? întreb fiindca eu de obicei citesc doar articolele.
Si acum suntem sclavi la altii plini de datorii. Prefer perioada cu coada la paine.
Pai ce va opreste sa va mutati in Coreea de Nord sau in Cuba!
@ Toți cititorii și comentatorii
Deoarece am observat faptul că există un interes deosebit pentru o temă economică așa de vastă, voi încerca să revin tot pe Contributors cu un alt studiu, în care să abordez, punctual, și câteva cazuri economice speciale.
Comunismul e costisitor, zicea careva.
Cred ca s-ar putea rezuma astfel farsa comunismului care a improvizat la nesfarsit mitomania proprie, pentru a colapsa apoi in mod mizerabil. Dar, intre timp, s-a impus arbitrar, cu forta si violenta peste vietiile oamenilor, intr-un context de deprivare, batjocorire, umilire.
Comunismul vroia sa isi demonstreze validitatea, insa pe banii capitalismului.
Ridicol si contradictoriu! Insusi tehnologiile furate sau cumparate de la capitalisti erau implicit o recunoastere a falimentului utopic comunist.
Ceausescu impreuna cu camarila de politruci/securisti au mare responsabilitate si vina, morala, politica, pentru ca s-au jucat in mod pervers, criminal cu cetatenii romani in asa-zisa consolidare a comunismului, in plata datoriilor.
Nu e de mirare ca tara a devenit un lager, in care comunistii/securistii beneficiau de pe ‘comunism’, iar ‘poporul’ indura prosteste/eroic, ‘se descurca’, orbecaia infometat, terorizat, speriat, amenintat, ‘bucurandu-se’ ca scapam de datorii…
Daca Ceausescu ar fi fost luat in serios s-ar fi importat fildes din „Zimbabe si Bostana” (cum pronunta el)
:))
https://www.politico.eu/article/botswana-president-mokgweetsi-masisi-threatens-deport-20000-elephants-germany/