Spectacole de studio la Oradea

Sala Transilvania, cu toate gravele ei defecte de construcție, multe dintre ele născute din economii nechibzuite, este locul în care cele două Teatre din Oradea (Regina Maria și Szigligeti) montează spectacole de studio. Unele dintre ele bune. Despre cele mai recente producții dau seama în cele ce urmează.

1.Responsabilitatea debutului

Dacă e adevărat că, așa cum spunea Shakespeare, teatrul trebuie să fie oglinda vieții, atunci e în afara oricărui dubiu că el are obligația de a fi deschis la teme noi, impuse de actualitate. Printre care și aceea a tot mai acutei, și, uneori, îngrijorătoarei prezențe a inteligenței artificiale în existența noastră zilnică. 

Exact despre această implicare a roboților, despre amestecul de noutate, beneficii și îngrijorări presupus de intruziunea în chestiune vorbește, între altele, piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul prezentată în premieră pe țară la Sala Transilvania de Teatrul Regina Maria din Oradea. Spun între altele fiindcă autoarea piesei, Simona Mihuțiu, medic oncolog de profesie, aflată la ora debutului în literatura dramatică (cel puțin în reprezentarea producțiilor sale în domeniu), a mai atașat temei principale alte câteva.Deloc puține. Precum aceea a dificultăților de toate felurile pe care le presupune vârsta a treia sau aceea a singurătății. Și ele extrem de actuale.

Așadar, octogenara Mia, odinioară profesoară,astăzi la pensie, al cărei fiu este de ceva vreme plecat la muncă în Australia, loc unde că aproape că și-a uitat mama, are de înfruntat o paralizie. Femeia este îngrijită, în principal, de o femeie pe nume Vetuța. Ale cărei misiuni sunt preluate, de la un moment dat încolo, spre marea surpriză a bolnavei, de doi roboți. Care, firește, au și nume. Kai și Max. Până aici lucrurile sunt clare și sunt bine stăpânite de semnatara piesei. Problemele, în principal de construcție dramaturgică și de fragilitate a conflictului, de creștere a textului eminamente pe verticală intervin însă de aici încolo. Când dramaturga intenționează să umanizeze și scrierea, și personajele, făcând din cei doi roboți un fel de umanoizi cu suflet. Care se manifestă ca atare atât în relația cu Mia cât și în aceea cu ei înșiși. Umanizarea are costurile ei decontate ca atare în organicitatea textului, în coerență și, last but not least, în puterea lui de convingere. Ca și în șansele de a prilejui un bun spectacol.

Tânărul regizor Toni Nica, aflat la prima lui montare pe o scenă profesionistă,  a făcut cam tot ceea ce se putea omenește face spre a contracara defectele evidente de construcție ale scrierii Simonei Mihuțiu. Străduindu-se să găsească echivalente teatral-dinamice avalanșei de teme și de vorbe care nu prea pot ascunde  realitatea că ar mai fi fost de lucru până când piesa să fie real validă scenic. Adică suficient pregătită în vederea reprezentării.

Distribuită în rolul Miei, octogenara capricioasă care ajunge să domine roboții, Mirela Niță Lupu se confruntă cu greaua misiune de a juca un rol de vârstă, surmontând cel mai adesea cu bine riscul căderii în caricatură și derizoriu. Cu mici excepții, Mirela Niță Lupu este o octogenară credibilă. Savuroasă, convingătoare se arată a fi Adela Lazăr în rolul Vetei, actrița valorând și cu umor și cu un apreciabil simț al măsurii pitorescul personajului. Georgia Căprărin și David Constantinescu au nu tocmai ușoara sarcină de a parcurge altminteri discutabilul traseu ( orice s-ar spune fragil din punct de vedere dramaturgic) de la robotul reglat la modul impecabil la mașinăria ce se dovedește invadată de sentimente. Care plătește pentru asta. În fine, Sorin Ionescu semnează o contribuție  menită să susțină reorientarea bruscă la care a fost supus textul.

Mai notez inserturile audio-vdeo datorate lui David Constantinescu și Șerban Carțiș. Relev și adecvarea scenografie propusă de Oana Cernea. Și închei spunând că spectacolul cu piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul ilustrează acut problema altminteri binecunoscută a responsabilității presupuse de un debut scenic. Adică, când anume se petrece el, în ce condiții și cu ce riscuri. Mai tranșant spus.  Textul adus pe scenă merită cu adevărat să ajungă la public ori îl introducem în repertoriu doar fiindcă trebuie sau pentru că dă bine să încurajăm începătorii?      

Teatrul Regina Maria din Oradea

SPERANȚA NU URCĂ NICIODATĂ CU LIFTUL de Simona Mihuțiu

Regia: Toni Nica

Scenografia: Oana Cernea

Montaj video și audio: David Constantinescu

Video: Șerban Carțiș

Cu: Mirela Niță Lupu (Mia), Adela Lazăr (Vetuța), Georgia Căprărin (Kai), David Constantinescu (Max), Sorin Ionescu (Fiul Miei)

2.Aparențele și rezultatele finale

Cel mai adesea, numele lui Niccolò Machiavelli este asociat cu zicerea Scopul scuză mijloacele. Despre care mentalul colectiv susține că ar apărea ca atare în cea mai cunoscută scriere a diplomatului florentin, Principele. Creată cândva, prin anul 1513, pentrul uzul lui Lorenzo al II lea de Medicis și tipărită de abia în 1532.

Adevărul e că textul riguros exact ar fi Lasă Principele să-și asume o faptă pentru că mijloacele vor fi considerate mereu oneste. Poporul este întotdeauna convins de aparențele lucrurilor și de rezultatele finale.

Machiavelli este însă și autorul unei piese de teatru cunoscută sub numele de Mandragola sau Mandragora, varianta românească a titlului fiind Mătrăguna. Scrisă inițial în 1524, această comedie în 5 acte, a cărei acțiune se petrece la Florența, unde revin după un lung și aventuros sejur parizian cuceritorul absolut Callimaco și servitorul său, imoralistul Siro, era cândva frecvent prezentă în repertoriile teatrelor românești. Fie ele de limbă română sau maghiară. Probabil î că cel mai cunoscut și mai comentat spectacol cu scrierea lui Machiavelli a fost cel din anul 1970 al Teatrului de Comedie din București, regizat acolo de Dinu Cernescu, aflat deja la apogeu de carieră. Spectacol ce îi avea în distributie pe Mircea Albulescu, Ștefan Tapalagă, Dumitru Rucăreanu, Nineta Gusti, Dorina Done și pe Stela Popescu.

De ceva vreme însă comedia lui Machiavelli a cam fost uitată (s-a jucat în principal la Radio și la Televiziune, loc unde a montat-o în 2013 Dominic Dembinschi, acum figurează totuși în repertoriul Teatrului de revistă Constantin Tănase), așa că e de salutat ideea Teatrului Szigligeti din Oradea și a tânărului actor și regizor Hunyadi István de a readuce în actualitate titlul cu pricina.

E drept că ceea ce vedem acum pe scenă nu e tocmai textul lui Machiavelli, ci o rescriere a poveștii datorată lui Háy János. Care a mutat acțiunea într-un orășel din Vest (sălbatic sau singuratic, cum vă place) unde avem și un pianist, avem și cowboys ca în celebrele filme americane western și îl avem și pe  hăituitul Juan pe care îl joacă în cheie parodică, care este aceea a întregului spectacol, Kiss Csaba.

Reîntorși în localitatea de origine, neostoitul cuceritor Callimaco, cu vervă, eleganță și farmec interpretat de Scurtu Dávid,  și colaboratorul  său Siro, rol în care iarăși are o evoluție cu totul remarcabilă Barabás Hunor, se plictisesc de moarte. Petrec ore și ore în hanul amărât, adică exact cum trebuie,  adus pe scenă de scenograful Golicza Elöd. Care are greaua misiune de a plasa într-un spațiul nu tocmai generos al scenei din Sala Transilvania și locul în care este păcălit naivul Nicia (Csatlós Lóránt este foarte adesea savuros),și casa parohială unde este cumpărat preotul (Kocsis Gyula), și locul în care își face apariția periodic atât de reaua de gură Sostrata (Firtos Edit), și locul unde este sedusă atât de pura Lucrecia (Szigyartó Johanno).

Plictiseala le trece celor doi în momentul în care în câmpul vizual al lui Callimaco întră femeia pură amintită mai înainte. Atâta doar că aceasta e măritată cu Nicia. Cu ajutorul financiar interesat al escrocului profesionist Ligurio (excelent interpretat de Balogh Attila), Callimaco și Siro pun la cale un plan de cucerire, dar și de păcălire a soțului orbit de dorința de a avea copii. Plan  care în cele din urmă izbutește. Numai că în cazul lui Callimaco intervine iar plictisul. Ca și dorința de noi cuceriri. Așa că tânărul coureur des dames însoțit de Siro pleacă din nou la Paris, în vreme ce Ligurio profită pe mai departe de orbirea lui Nicia.

Hunyadi István, care apare și el pe scenă în rol de cowboy, alături de Gantner Attila, corepetitorul și pianistul Dombi Dávid,Komáromi Sándor, Varkucs Róbert Károly, a imaginat un spectacol vesel, fluent, cu puternice note de parodie, cu periodice recursuri la formula teatrului în teatru, tot atâtea indicii ale rescrierii de azi a piesei florentinului,   cu costume adecvate create de Cristina Berteanu,  cu coperți muzicale și cu inserturi coregrafice imaginate de Györfi Csaba. Spectacol ce păstrează spiritul machiavelic.

Căci faptele lui Callimaco, metamorfozat în doctor, vor fi considerate de toți oneste, aparențele vor fi salvate, iar rezultatele finale exact cele dorite.      

Teatrul Szigligeti din Oradea

MĂTRĂGUNA de Háy János după Machiavelli

Regia::Hunyadi Istvan

Decorul:Golicza Elod

Costumele:Cristina Breteanu

Dramaturgia:Czvikker Katalin

Coregrafia:Gyorfi Csaba

Sound design: Hodu Peter

Light design: Szilagyi Yvette

Cu :Scurtu David (Callimaco) Balogh Attila (Ligurio), Barabas Hunor (Siro), Csatalos Lorand (Nicia),Kiss Csaba (Juan), Fritos Edt(Sostrata), Szigyarto Johanna (Lucrecia),Kocsis Gyula (Preotul), Gantner Attila, Dombi David, Komaromi Sandor,Varkucs Robert Károly, Hunyadi Istvan (Cowboys)